De ce atât de mulți oameni devin ortodocși? – p. Paul Truebenbach

Ascultați un cuvânt formidabil al părintelui Paul Truebenbach în care acesta ne explică de ce atât de mulți oameni devin ortodocși în vest și nu numai. Dincolo de asta, părintele mai răspunde și la alte întrebări de interes general.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Sunt Părintele Paul Truebenbach, Sunt preotul Bisericii Creștin-Ortodoxe Sf. Ap. Petru și Pavel din Arhiepiscopia Antiohiei din Salt Lake City, Utah.

Călătoria mea către Ortodoxie a început când eram destul de tânăr. Familia mea era luterană, precum eram și eu, și mergeam de la o biserică luterană la alta. În mod obișnuit se întâmpla ca preotul să fie redistribuit, primeam un nou pastor, care încerca să modernizeze lucrurile. Părinților mei nu prea le-a plăcut asta, prin urmare mergeam de la o biserică la alta. În cele din urmă am ajuns la o Biserică Episcopală. Păstorul de acolo, Părintele Makai, era un om cu adevărat incredibil, foarte iubitor, foarte amabil, și într-o zi i-a tras deoparte pe parinții mei și le-a spus: ”Voi vreți o Biserică de care să nu vă mai despărțiți. Ar trebui să cercetați Ortodoxia.” El a spus că și el vroia să devină preot ortodox, dar a avut probleme groaznice de sănătate, multe probleme cu inima, și i-a fost teamă că va muri în timpul seminarului, dar îi plăcea nespus să fie preot. Trei luni mai târziu, a avut un atac de cord și a murit.

Cred că am mai mers la o altă Biserică Luterană, pentru o scurtă perioadă de timp, dar în cele din urmă am ajuns la o parohie Ortodoxă grecească. M-am urcat în mașină cu părinții mei după slujbă și ei m-au întrebat: ”La ce te gandești?” Și le-am spus: ”Sunteți nebuni! Nu facem asta, e o nebunie, e mult prea mult de stat în picioare, jumătate din slujbă este în greacă, este prea diferit, e ciudat.” M-am răzgândit. Dar a durat ceva timp. Aveam cam 12 ani, cred, atunci când am venit în sfârșit în Biserica Ortodoxă. Apoi a doua jumătate a fost când eram la facultate.

Am fost la Universitatea Gonzaga din Spokane Washington. Studiam științe politice, îmi doream să fiu redactor de discursuri. Pe parcurs, am început să mă întreb: ”De ce cred ceea ce cred?” Am aflat că foarte puțini oameni pot spune de ce ei cred ceea ce cred. Fiecare poate să-ți spună ce crede despre fiecare problemă, dar când ajungem la: ”De ce crezi asta? Care este nucleul?”, foarte puțini oameni pot răspunde. Am realizat că nici eu nu pot răspunde la asta. Așa că am început să iau mai multe cursuri de filozofie. Am luat un curs numit: ”Filozofia Sf. Augustin” și am citit “Mărturisirea Sf. Augustin”. Am început să realizez că probabil multe dintre credințele mele provin din credința mea creștină.

Dar dacă așa este, unde e credința mea creștină? Să zicem că sunt creștin ortodox, sunt la o universitate catolică, am fost protestant. Ce înseamnă asta? Așa că am început propria mea călătorie și… pe parcurs am avut o experiență în care mi-a venit în minte amintirea unei minuni a unui sfânt. Și nu știam cine era sfântul, nu știam de unde mi-am amintit asta, dar puteam scăpa de amintire. Parcă era forțată cumva în mintea mea, nu am putut studia în acea noapte, nu m-am putut concentra, n-am putut dormi, n-am putut face nimic. Nu am aflat cine era [sfântul], cel puțin nu în noaptea aceea. Câteva nopți mai târziu, după ce am reușit să dorm, s-a întâmplat din nou, aceeași amintire mi-a trecut prin minte și nu mă puteam concentra.

Am descoperit că era Sf. Ierarh Nectarie din Eghina, care a trecut la cele veșnice în 1920. Asta m-a făcut să călătoresc pe această cale de a studia cu adevărat și de a învăța despre sfinții moderni. Nu aveam nicio idee că sfinți care trăiesc, acționează, vorbesc și fac minuni ca apostolii încă mai există în zilele noastre. Am fost cu adevărat fascinat de asta. Așa că am citit despre Sf. Nectarie, Sf. Ioan din San Francisco, Sf. Paisie din Muntele Athos, bătrânul Cleopa din România și mulți alții. Am descoperit că unii dintre aceștia au trăit în timpul vieții mele. Aș putea spune că atunci s-a întâmplat adevărata mea convertire. La scurt timp după aceea am avut o altă experiență cu Sf. Nectarie și am simțit chemarea de a merge la seminarul teologic.

Hristos a făcut o promisiune chiar la sfârșitul propovăduirii sale, puteți citi asta în ultimul capitol al Evangheliei după Matei, unde spune: „Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” (Matei 28:20) Ceea ce înseamnă e că slujirea lui Hristos nu se termină cu Înălțarea lui Hristos. Lucrarea și prezența Lui va continua. Și cum va continua? Știm din Scripturi, nu numai din ceea ce a spus Hristos, ci mai ales din Epistolele Sf. Ap. Pavel unde numește Biserica ”trupul lui Hristos”, la nivelul că identitatea Sa e atât de strâns legată de…

Atunci cand Hristos i se arată lui Saul, pe drumul Damascului, El spune: ”Saule, Saule de ce Mă prigonești?” Nu spune: ”De ce prigonești Biserica Mea?” Atât de mult se identifică El cu Biserica! Deci dacă Hristos este în continuu prezent în Biserică, atunci ar trebui să găsim acea prezență continuă de-a lungul istoriei. Ar trebui să o putem găsi în anumite conexiuni.

Eu spun în mod normal că sunt patru “fire” care leagă Biserica de azi de vremurile apostolice. Dacă împletim acele patru fire împreună se formează o frânghie impenetrabilă. Cele patru fire sunt: hirotonia, doctrina, cultul și rezultatul final, sau sfințenia. Hirotonirea înseamnă faptul că apostolii au hirotonit episcopi și preoți care i-au succedat, iar aceștia au hirotonit pe episcopii și preoții care au urmat după ei și tot așa. Această succesiune e foarte importantă pentru că dacă apar hirotoniri în afara acestei linii [apostolice] pierzi simțul unde este adevărata Biserică, dacă ai două biserici diferite și ambele pretind că sunt adevărata Biserică. Dar Sfântul Pavel spune că Biserica este stâlpul și temelia Adevărului. Odată ce sunt în dezacord, tu mergi la cea care e stâlpul și temelia Adevărului. Deci ai nevoie de acea linie apostolică.

Al doilea fir: Doctrina, care înseamnă că ceea ce apostolii au crezut și au învățat e ceea ce noi credem și învățăm. Desigur, lucrurile devin mai elaborate în timp, deoarece explicarea teologiei e dificilă. Dar miezul a ceea ce credem noi ar trebui exact ceea ce au crezut și au învățat apostolii pentru că ei au fost învățați direct de Hristos și de Duhul Sfânt. A fost o revelație, cu alte cuvinte. Nu au fost speculațiile lor, a fost o revelație de la Dumnezeu despre ceea ce e adevărat și ar trebui să păstrăm asta. Al treilea fir – cultul – nu este doar ceea ce facem aici în Biserică, ci cum trăim noi ca și creștini. Dacă apostolii i-au învățat pe următorii lui Hristos cum să-L urmeze și să trăiască în mod corespunzător, asta nu se schimbă cu timpul, natura umană nu se schimbă și Hristos e la fel astăzi, ieri și întotdeauna. Deci felul în care trăim ar trebui să rămână același.

Al patrulea fir, care cred că e cel mai important, revenind la povestea mea, este: rezultatul sau sfințenia. Ceea ce înseamnă că dacă trăim la fel, crezând în aceleași lucruri și suntem în acea tradiție, atunci rezultatele ar trebui să fie la fel cu ceea ce vedem la apostolii. Vedem că după Rusalii apostolii au devenit oameni noi, au înțeles lucrurile într-un mod complet diferit, au trăit într-un mod diferit, au vorbit cu o nouă încredere și autoritate, și, desigur, au făcut multe minuni, chiar au înviat morți. Dacă Biserica nu produce astfel de oameni trebuie să ne întrebăm ce s-a schimbat. S-a schimbat Dumnezeu? S-a schimbat omul? Sau s-a schimbat instituția? Dacă sunt aceleași, dacă Dumnezeu e același, dacă natura umană e aceeași și dacă instituția e aceeași, atunci rezultatele ar trebui să fie aceleași.

De aceea cred că sfinții moderni sunt de fapt cheia pentru noi. Ca și creștini ortodocși, nu ar trebui să ne punem întrebarea: Dacă apostolii ar trăi astăzi, ce ar spune ei? Ce ne-ar spune? Pentru că îi avem pe bătrânul Cleopa al României, care a trecut la cele veșnice în 1998, îl avem pe Sf. Sofronie din Essex, care a adormit în 1993, pe Sf. Paisie, care a adormit în 1994, îl avem pe părintele Ioan…, îl avem pe părintele Iustin Pârvu care a fost foarte recent, îl avem pe părintele Gheorghe Calciu, care a trăit în America, îl avem pe părintele Roman Braga care a trăit în America. Aceștia sunt figuri care pot să aducă mărturia apostolică la noi astăzi. De ce? Pentru că același Duh Sfânt care i-a inspirat pe apostoli, i-a inspirat și pe ei. Duhul Sfânt vorbește prin ei, așa că nu ar trebui să punem acea întrebare. Știm răspunsul, pentru că știm din lucrările lor și viețile lor.

Pentru a ne asigura că cineva este încă pe calea corectă, mai întâi trebuie să ne uităm la acele patru fire despre care am vorbit și să ne întrebăm dacă respectă acele patru fire. Odată ce se îndepărtează, trebuie să ne întrebăm dacă au avut un motiv cu adevărat bun pentru a pleca. De ce predau o doctrină care nu a fost predată înainte? De ce se închină într-un mod în care nu s-a mai făcut înainte? De ce se îndepărtează de această tradiție care a fost transmisă și stabilită de Duhul Sfânt, ceea ce înseamnă stabilită de Dumnezeu însuși.

Primul lucru la care trebuie să ne uităm este dacă sunt pe această linie. În al doilea rând, să nu ne luăm doar după o voce anume, ridicând-o în slăvi, chiar dacă ar părea să aibă o viață sfântă. Biserica în ansamblu trebuie să acționeze ca o mărturie. De aceea în ortodoxie a declara oficial sau a canoniza un sfânt este de fapt un proces de jos în sus, spre deosebire de romano-catolicism, unde [procesul] e de sus în jos. Acolo există un comitet de la Vatican care analizează viața omului și apoi aprobă cinstirea acestuia de către întreaga Biserică. În Biserica Ortodoxă cinstirea începe într-adevăr ca un val de venerare. Un bun exemplu în acest sens este Matushka Olga din Alaska, ea este in decurs de canonizare cred în acest an. Cred că a decedat în 1979. Era soție de preot, era mamă, era bine cunoscută de oamenii care erau în Alaska. Chiar și în timpul vieții ei, oamenii i-au recunoscut sfințenia, dar mai ales după aceea, când au început să se întâmple miracole, le apărea oamenilor nu doar în vise, ci și în vedenii, ea a început să-i învețe pe oameni. Și a existat un val de venerare, așa că oamenii au început să facă icoane cu ea, dar fără aureolă, pentru că încă nu era canonizată oficial. Ulterior Biserica a intervenit și a spus: ”bine, această venerație durează de mult timp, pare suficient de puternică, vom investiga și ne vom asigura dacă viața ei și tot ceea ce a învățat și a făcut ea este în conformitate cu întreaga tradiție.

Și deci este un fel de proces mai organic, de jos în sus. Dar întregul trebuie să se potrivească. Nu poți lua o persoană și așa deodată… sau chiar ea însăși să se declare ca sfântă. Un sfânt n-ar face niciodată asta, ar zice întotdeauna că nu e sfânt. Dar trebuie să fie un proces organic care să implice întreaga Biserică.

Există o mulțime de motive pe care le-am putea da de ce ar trebui să devină cineva creștin ortodox, dacă e membru al unei confesiuni in afara ortodoxiei, protestantă sau catolică. Realitatea este că îmi place să vorbesc mai mult despre măreția ortodoxiei decât să critic protestantismul sau catolicismul. Așa că aș spune că simplul motiv pentru a deveni ortodox este din dragoste. Pentru că dacă vrem să-L iubim pe Hristos cât mai mult posibil, ne vom uita la organismul Bisericii pe care El însuși ne-a dat-o. În Efeseni 1:23, Sf. Pavel numește Biserica ”plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi”.

Dacă Biserica este plinătatea lui Hristos, nu pot spune eu că cineva care nu este ortodox nu are o relație cu Hristos. Nu aș spune niciodată asta. Nu cred deloc asta. Totuși, dacă vrem plinătatea lui Hristos, avem nevoie de Hristos așa cum El însuși ni s-a prezentat nouă. De aceea cred că trebuie să privim holistic, trebuie să privim la istorie, doctrină, tradiție, trebuie să ne uităm la sfinți și examinând toate acestea putem spune ca asta este adevărata linie pe care ne-a dat-o Hristos, acesta e adevăratul Trup al lui Hristos așa cum ni l-a prezentat El însuși. Deci cu adevărat se reduce la o chestiune de iubire și smerenie.

Este foarte ușor pentru noi să spunem: ”îmi place asta și nu-mi place cealaltă, îmi place cealaltă și nu-mi place asta” pentru a decide care tradiție ne place cel mai mult. Dar nu este vorba despre ceea ce ne place, ci despre ceea ce ne-a fost de fapt promis nouă de Hristos și de ceea ce El însuși și Duhul Sfânt au întemeiat în Biserică. Din dragoste pentru Hristos, astfel încât să găsim plinătatea Celui care umple totul în toate, astfel încât să putem să-L iubim și să-L cinstim așa cum El însuși a stabilit, de aceea vrem să găsim adevărata Biserică și cred că Ortodoxia este cea mai îndreptățită să fie aceea.

Cred că tinerii sunt atrași de Ortodoxie exact din acele motive, și anume că ceea ce găsesc în Ortodoxie este un creștinism care este complet, un creștinism care îi provoacă. Cred că bărbații chiar vor să fie încercați, chiar vor să fie testați și unul dintre cele mai rele lucruri care s-au întâmplat în cultura noastră de astăzi este că bărbații se simt slabi pentru că li s-a spus că a fi ambițios, dur, responsabil este de modă veche, că este cumva un model stricat, sau li s-a spus că problema sunt chiar ei. Nu este chiar un mesaj foarte încurajator pentru bărbați să crească într-o societate unde li se spune tot timpul: ”Pentru că ești bărbat, tu ești problema și deci soluția este să fi mai puțin ca un bărbat.” Oamenii caută tradiții în care pot spune: ”Unde pot fi provocat corespunzător?”

În Ortodoxie ai ocazia nu doar să fii provocat corespunzător, deoarece poți descoperi asta în afara oricărei religii, poți găsi asta într-un sens lumesc, ci găsesc aici ceva care spune că: ”Nu numai că vei scoate la iveală adevărata masculinitate din tine, ci vei afla cine ești tu cu adevărat.” Și adevăratul tău sine este, prin har, etern. Valorile pe care le vom împărtăși cu tine nu-ți vor face doar viața mai bună, de fapt, nu este garantat că va fi o viață mai bună… Mulți creștini au îmbrățișat creștinismul în detrimentul lor în această viață, au fost puși în lagăre, au fost bătuți, dar faptul că au continuat, faptul că au stăruit și că nu numai că sunt mulțumiți, ci au înflorit și prosperat, este ceva ce cred că bărbații doresc cu adevărat.

 Bărbații vor să fie capabili să se sacrifice. Cred că dovada acestui lucru, a ceea ce au nevoie cu adevărat să știe bărbații despre sec. al XX-lea, mai mult decât orice, e ceea ce s-a întâmplat în acele lagăre, ce s-a întâmplat în comunism. Soția mea este din România. Cred că comunismul românesc a fost probabil cel mai dur când a fost vorba de sistemul penitenciarelor. De fapt, a existat un experiment numit: ”experimentul Pitești”, iar în Pitești ceea ce au încercat să facă a fost să ia acești deținuți și să îi distrugă până în punctul în care nu mai erau oameni, adică literalmente, să-i dezumanizeze și să-i facă niște fiare sălbatice. Și apoi, odată ce ei deveau ca niște fiare, să-i construiască apoi ca pe niște comuniști perfecți. Lucrul fascinant este că mulți dintre oamenii care au ieșit din închisorile comuniste au devenit unele dintre cele mai sfinte figuri ale Ortodoxiei românești.

Avem sfinți călugări și preoți care au ieșit din asta și când îi vezi vorbind, când le citești scrierile, când îi vezi pe YouTube, cum ar fi părinte Roman Braga, și recomand oamenilor să-l privească, părintele Gheorghe Calciu, părintele Arsenie Boca, părintele Arsenie Papacioc. Multe dintre aceste figuri care au fost torturate de comuniști au ieșit ca oameni adevărați, nu au ieșit deprimați, nu au ieșit terminați, nu au ieșit simțindu-se pierduți. De fapt au ieșit simțindu-se împliniți, și că au un scop și o călăuzire și au certitudinea că tot ceea ce au câștigat în suflet, tot ce au câștigat în inimă va continua chiar și după moarte. Asta este ceea ce ne dorim.

Ne dorim ceva care nu doar ne va face să ne simțim bărbați aici și acum, ci ceva care va scoate persoana din interior într-un mod care este etern. Pentru că, în cele din urmă, aceeași problemă există pentru fiecare persoană – problema morții. Moartea este problema supremă. Fără moarte, multe dintre problemele pe care le avem nu ar mai exista. Dar pentru că moartea există, avem nevoie de ceva care nu doar să-l biruiască pe omul vechi din noi, ci ceva care să-l biruiască pentru veșnicie. și care să biruiască moartea în cele din urmă. Și Hristos face asta.

Dacă cineva cercetează Biserica Ortodoxă, trebuie să o facă din motive pozitive. Au nevoie să îmbrățișeze Ortodoxia nu pentru că nu este altceva, ci pentru ceea ce este de fapt. Trebuie [ca motivul] să fie centrat pe Hristos. Dacă nu este centrat pe Hristos, avem probleme mari. Ceea ce se întâmplă cu mulți care vin către ortodoxie, este că văd în ortodoxie o ieșire pentru multe dintre convingerile intelectuale pe care le au deja.

Unul dintre lucrurile despre care vorbesc mult este: pericolul ideologiei. Aș defini ideologia așa: Ideologia apare atunci când adopți o viziune asupra lumii. Toți au o viziune asupra lumii, nu poți scăpa de asta. Toată lumea are o viziune asupra lumii. Dar când viziunea ta asupra lumii devine universală în viața ta, atât de mult încât devine mult mai importantă decât persoană care stă lângă tine, atunci ți-ai transformat viziunea asupra lumii într-o ideologie. De aceea ideologia este atât de periculoasă. Pentru că luptăm pentru idealuri și ajungem să distrugem tocmai oamenii pe care credem că acele idealuri îi vor ajuta.

În Ortodoxie poți transforma și teologia tot într-o ideologie. Asta se întâmplă, mi-e teamă să o spun, cu o mulțime de ”războinici de la tastatură”. Mulți dintre indivizii pe care îi vezi online, care condamnă în mod constant erezia și se luptă cu imoralitatea din jurul lor, apar ca niște oameni cu adevărat nervoși, furioși și înverșunați și foarte critici. Iar întrebarea mea pentru ei este: ”Ți-ai spus rugăciunile? Ți-ai făcut rugăciunile în această dimineață? Te-ai spovedit? Plângi pentru păcatele tale?” Dacă pierzi timpul online criticând pe toți ceilalți și simți că ai timp pentru că nu ai atât de mult la care să lucrezi în inima ta, ai pierdut calea despre ce este adevărata Ortodoxie.

Adevărată Ortodoxia spune: ”Uită-te adânc în inima ta, plângi pentru păcatele tale, concentrează-te pe tine!” Dacă vom face publică credința noastră, trebuie să ne asigurăm că în primul rând o trăim, Ortodoxia este absolut centrată pe o pocăință vie, adâncă zilnică. Dacă nu trăim acea pocăință, ne trăim credința ca pe o ideologie și nu ca pe o credință adevărată. Este un pericol uriaș pe care îl avem astăzi, o problemă uriașă pe care o avem, și singura modalitate de a o vindeca este să ne întoarcem la bazele a ceea ce este credința: o viață de adâncă pocăință zilnic, în care ne concentrăm pe păcatele noastre, purificându-ne pentru Hristos, și din dragoste pentru Hristos, nu din amărăciune față de alți oameni și alte ideologii.

Pe de o parte avem foarte multe tipuri conservative care vin și încearcă să transforme credința într-o ideologie sau într-o mișcare politică, care e un pericol uriaș. Pe de altă parte îi ai pe cei care spun că dragostea pe care o arată Hristos învinge toate lucrurile și prin urmare noi nu trebuie să ne schimbăm deloc. Din nou, observați că aceași tendință trece prin ambele cazuri. Este o lipsă de pocăință personală, este o lipsă a sentimentului că trebuie să-mi purific inima și să o fac un vas demn pentru ca Hristos să-și întemeieze Împărăția în ea. Pe de altă parte, avem acest lucru cu adevărat interesant în care, ei se concentrează asupra dragostei lui Hristos, dar ”Este într-adevăr iubirea lui Hristos?”

Unul dintre lucrurile despre care vorbesc adesea e faptul că Hristos a fost bun la inimă, dar nu a fost drăguț. Dacă citești Evangheliile cu atenție vei vedea că Hristos nu a fost drăguț când a venit vorba de păcat și ipocrizie, în special pentru saduchei și farisei. Deși avea o dragoste perfectă pentru ei. Este important când citiți evangheliile să știți că pentru fiecare persoană cu care a interacționat, Hristos a avut o dragoste perfectă. Perfectă! Ceea ce înseamnă că nu poți îmbunătăți nici măcar un lucru pe care l-a făcut sau pe care l-a spus. Și acea iubirea a părut adesea ca o condamnare. Pentru cei pentru care nu a părut ca o condamnare, a părut ca o iubire blândă, milostivă și plină de compasiune pentru că El îi chema la pocăință.

Așadar, odată ce înlăturăm pocăința de aici, nu mai ești iubitor. Aș susține că unul dintre cele mai puțin iubitoare mesaje pe care un creștin îl poate aduce este de a spune: ”Hristos te iubește așa cum ești tu.” Fals! Hristos te iubește ca pe sfântul care ești chemat să devii și ai potențialul de a deveni. Hristos te iubește acolo unde ești, desigur, dar te iubește suficient de mult încât să te cheme să ieși de acolo. Așadar, dacă există un mesaj care spune că poți rămâne în păcatul tău și să rămâi în comuniune cu Hristos în același timp, trebuie să înțelegi ce spune asta de fapt.

Ce înseamnă păcat? Păcat (amartia [în greacă]), înseamnă să ratezi ținta, să nu-ți îndrepți viața spre Hristos. Dacă Hristos este chiar aici și tu îți orientezi viața opus față de El, tu îmi spui mie că acesta e calea de a te apropia de El? Asta e o contradicție majora. Evident, nu poate fi adevarat. Deci ce trebuie sa facem? Să ne întoarcem la rădăcini, adică să-i urmăm pe sfinți, să facem ceea ce au făcut ei. Sfinții nu și-au îmbrățișat niciodată păcatul și să spună “așa sunt eu”.

Dacă aș mai putea spune un lucru despre asta, aș spune… și mulți oameni mă aud constant spunând asta: ”Nu ești gândurile tale, nu ești sentimentele tale!” Acum aproximativ un an am adăugat un al treilea: ”Tu nu ești păcatul tău!” Nu ești gândurile tale, nu ești sentimentele tale, nu ești păcatul tău. Ce ești tu? Ești, în adâncul tău, sfântul pe care Hristos te-a făcut să fii! Aceasta este identitatea noastră adevărată. Și deci avem o alegere. Vreau să țintesc identitatea? Vreau să încerc să mă lupt pentru a însufleți identitatea la care Hristos m-a chemat să fiu? Sau vreau să iau o falsă identitate? Cine a făcut asta? Cine a făcut asta prima dată? Diavolii. Lucifer era înainte îngerul luminii și totuși a decis să îmbrățișeze o identitate falsă astfel încât a devenit Prințul Întunericului.

Nu spun că toți cei care îmbrățișează un păcat este automat un demon. Ceea ce spun este că avem de ales. Dumnezeu, din dragostea Lui pentru noi, nu ne va forța să ne identificăm cu ceea ce ne-a chemat să fim. El ne dă alegerea de a ne identifica așa cum dorim. Ne putem identifica mai mult cu păcatul nostru sau mai mult cu sfântul pe care Dumnezeu ne-a chemat să fim. Asta e exact ceea ce a făcut Hristos cu femeia Samarineancă, Sf. Fotini. Era o femeie care fusese cu mulți bărbați și bărbatul pe care îl avea acum nu era soțul ei. Hristos i-a spus aceste lucruri. El nu-i spune să rămână în asta și vei fi bine. Ci în schimb, El o cheamă la o chemare mai înaltă. O cheamă să fie egală cu apostolii, așa cum va ajunge. În câteva clipe ea devine un apostol al samaritenilor. Ea merge și îi cheamă și îi aduce la Hristos. Asta face Hristos pentru noi!

Va fi un moment când oamenii vor înnebuni și când vor vedea pe cineva care nu e nebun mergând pe stradă, se vor uita la el și îi vor spune: “ești nebun pentru că nu ești ca noi”. Îmi place citatul ăsta, cred că rezumă foarte mult lumea în care trăim. Vedem asta în politică tot timpul când cineva spune că: ”Trebuie să sprijini una sau alta, altfel vei fi de partea greșită a istoriei.” Mereu fac un pas înapoi și spun: ”Cine te-a făcut arbitrul Care să spună care e partea corectă a istoriei și care e partea greșită a istoriei. Cred că acesta trebuie să fie Dumnezeu.”

Atunci când cineva devine ortodox, este important să se atașeze foarte strâns de aceia care au fost ridicați ca modele și de aceea suntem înconjurați de sfinți. Probabil că este mai ușor de spus decât de făcut pentru că, dacă nu cunoaștem un Sfânt în viață, le citim viețile și nici nu ne dăm seama că lentila prin care le citim viețile este deja foarte mult modelată de cultură. Nu putem scăpa de asta.

Am ținut o predică despre asta acum câteva săptămâni, când am vorbit despre faptul că am devenit oameni foarte critici, pentru că a fi critic cu tot ce te înconjoară asta ne-au făcut rețelele sociale este o normă să intri pe rețelele de socializare și să informezi toată lumea că: a). Am o părere despre asta. b). Părerea mea e suficient de importantă pentru a fi difuzată. c). Acestea sunt lucrurile care nu-mi plac la ceea ce se întâmplă. Într-o lume normală, nu am avea nevoie ca toată lumea să știe toate astea despre noi. Cu siguranță nu am avea nevoie să știe toți ce mâncăm la micul dejun, dacă și asta fac oamenii pe rețelele sociale.

Atunci, ce trebuie să facem? Mai întâi trebuie să ne liniștim. trebuie să ne liniștim viețile și să trăim vieți serioase. Asta înseamnă să ne liniștim, să ne concentrăm pe propriile noastre inimi, pe propria noastră pocăință și să ne deconectăm un pic de la fluxul constant al lumii. Recomand cu adevărat tuturor să iasă de pe rețelele sociale. Dacă vrei să verifici știrile, verifică titlurile cel mult o dată pe zi. Dar stai departe de știri, de aceste rețele de știri de 24 de ore din 24. Nu sunt știri. Sunt cam 8 minute de știri pe care le tot repetă și toți țipă unii la alții și emit în continuu păreri și ne obișnuim cu asta. Așa că trebuie să ne liniștim. Concentrează-te mult pe propria ta viață de rugăciune, pe propria ta pocăință, pe propriul post, pe viețile Sfinților.

Și principalul lucru, cred că cel mai bun lucru pe care oamenii îl pot face este să viziteze mănăstiri. Prima dată când am petrecut mult timp la o mănăstire ortodoxă foarte bună, m-am întors acasă după o săptămâna și am pornit televizorul, probabil în primul an de facultate. Am pornit televizorul și mă uitam la o emisiune despre care nu aș spune că avea un conținut neapărat negativ, nu era nimic despre care să poți spune că are ceva chiar în neregulă, dar doar uitându-mă m-am gândit: Doamne, acest lucru nu este normal! De ce îmi pierd timpul făcând asta? De ce cred că aceasta este o modalitate bună de a petrece puținul timp pe care îl am pe acest Pământ? Asta înfățișează cu adevărat unele valori pozitive care mă facă să mă străduiesc să fiu un om mai bun și un creștin mai bun și cândva un soț bun, un tată bun? Bineînțeles că nu! Așa că l-am închis, mi-am luat Biblia. Și nu mai făcusem asta poate niciodată.

Deci mersul la mănăstiri chiar ajută pentru că întâlnim oamenii care trăiesc, fie că mă credeți sau nu, vieți normale. Pot părea anormali pentru noi în lume, dar dacă nu ni s-ar părea anormali, probabil că ar fi ceva greșit. Același lucru îl spun oamenilor atunci când intră prima dată într-o biserică ortodoxă. Dacă prima dată când intri nu te simți puțin ciudat, probabil că nu este un lucru bun, deoarece acesta este raiul pogorât pe pământ, acesta este raiul care ne inundă ar trebui să se simtă puțin ciudat. Apoi ne acomodăm din ce în ce mai mult de-a lungul timpului. Este același lucru când vizitezi mănăstiri. Te acomodezi la viața normală, la conversația normală, la cum arată de fapt interacțiile normale. Aș recomanda fiecărui creștin ortodox, și celor care se gândesc la creștinismul Ortodox, să viziteze mănăstiri.

Mergi și stai 3-4 zile și fă acest lucru cel puțin o dată pe an, preferabil de mai mult ori, poate de 2-3 ori pe an. Și vei începe să realizezi că, fără să-ți dai seama că se întâmplă, fără să înțelegi în mintea ta ce se întâmplă, în inima ta lucrurile vor începe să se schimbe. Vei începe să interacționezi cu lumea din jurul tău în mod foarte diferit. Iar când lumea începe să te facă ”nebun”, adu-ți aminte de citatul din Sf. Antonie și stai liniștit.

”De ce nu putem face tot ce vrem cu adevarul?” Asta e o intrebare foarte mare. Cred că ce se întâmplă în lume astăzi, este într-adevăr o criză de identitate. Cu cât mă gândesc mai mult la asta și mă rog mai mult pentru asta, cu cât citesc mai mult, cu cât trăiesc mai mult ca un creștin ortodox, cu atât sunt mai convins că aceasta e într-adevăr o criză de identitate și că încercăm să ne dăm seama cine suntem și ne întoarcem la același păcat pe care îl vedem în Grădina Edenului: ”Încercarea de a fi ca Dumnezeu fără Dumnezeu”. Așa au făcut Adam și Eva. Adam și Eva nu au avut ideea asta că vor păcătui împotriva lui Dumnezeu și vor fi separați de El. Li s-a spus: dacă nu-L ascultați și mâncați din fructele pomului cunoștinței binelui și a răului, veți deveni ca Dumnezeu. Asta și-au dorit ei cu adevărat.

Așa că, încercând să devină ca Dumnezeu, au ajuns să nu asculte de Dumnezeu. Ei au încercat să devină ca Dumnezeu și mai aproape de Dumnezeu fără Dumnezeu. Ne întoarcem la lucrul despre care am vorbit: dacă păcatul înseamnă să te îndepărtezi de Dumnezeu, nu te poți apropia de Dumnezeu întorcându-te cu spatele la El și mergând în cealaltă direcție. Exact asta se întâmplă în lume astăzi. Oamenii spun: ”Cum pot deveni mai mult din ceea ce sunt cu adevărat?” Suntem chemați să fim Dumnezei prin har. Suntem chemați să ne unim cu Dumnezeu. Tot ce este Dumnezeu prin natură, noi vom deveni prin Har.

”Dar cum pot face asta în felul meu? Cum pot face asta în afară de porunci? Cum pot face asta în afara vieții de puritate și neprihănire la care am fost chemat?” Totul se reduce la simpla problemă a mândriei: ”Pot să-mi creez propriul drum și apoi să am toate roadele, toate recompensele, toată gloria pe care Dumnezeu mi le-a promis, chiar dacă m-am întors împotriva Lui?” Și făcând astfel, lumea a cam înnebunit din cauza asta. Am devenit nebuni! În esență, încerci să iei o creație și să o faci să se îndepărteze de Creator, care nu este doar Creatorul, ci e chipul celui după care suntem modelați, și vrei să ajungi la rezultate bune. Cum poți face asta? Este imposibil. E imposibil!

Cred că asta se întâmplă în lumea de astăzi. Toți vor să trăiască cu un scop. Cred că Viktor Frankl în cartea ”Omul în căutarea sensului vieții” a avut perfectă dreptate în acest sens. Atunci când omul trăiește cu scop și sens, prosperă. Dar când trăiește fără scop și sens doar se va destrama, se va sinucide, fie la propriu, fie la figurat, va ajunge să se sinucidă. Dar nu cred că noi am făcut o treabă bună ca și cultură. De fapt, cred că am fost în antiteză cu acest lucru, am făcut exact opusul la ceea ce duce la un scop și sens care merită.

Cred că scopul și sensul care merită trebuie, în primul rând, să se bazeze pe adevăr. Dacă trăim în minciună, care este scopul? Trebuie să se bazeze pe adevăr. În al doilea rând, scopul și sensul trebuie să nu se schimbe. Pentru că, dacă scopul și sensul meu este într-un anumit fel astăzi, dar se schimbă mâine, atunci de ce vreau să trăiesc acest scop astăzi dacă nu va dura. În al al treilea rând: trebuie să se extindă dincolo de moarte. Pentru că dacă scopul și sensul meu vor muri cu mine în mormânt, atunci ce mai contează în final? Nimic din toate astea nu mai contează. Când am făcut acestă listă cu ani în urmă mi s-a părut întotdeauna puțin seacă, mi s-a părut mereu puțin sterilă. Apoi mi-am dat seama de ceva care e cu adevărat important, că și dacă avem toate aceste trei lucruri: 1. un scop și un sens care se bazează pe adevăr, 2. care nu se schimbă 3. care se extind dincolo de moarte, motivul pentru care se simte steril este deoarece omul este făcut pentru iubire.

Omul este făcut pentru a iubi și a fi iubit, o relație circulară de iubire, ceea ce înseamnă că scopul și sensul trebuie să se bazeze pe adevăr sau să se bazeze pe dragoste. Acum, gândește-te la asta pentru o secundă. Dacă se bazează pe dragoste, nu poate fi impersonal, nu poate fi bazat pe ideologie, nu poate fi bazat pe idei, nu poate fi bazat pe filozofie, trebuie să fie personal, ceea ce înseamnă că există o singură persoană care le îndeplinește pe toate cele patru. Există doar o persoană. Pentru că adevărul trebuie să se bazeze acum pe o persoană și aceasta e Hristos

Hristos a spus că: ”Eu sunt calea, adevărul și viața”. Hristos este adevărul. Adevărul nu este un concept, nu este o idee. Este o persoană. Hristos este adevărul. Hristos este neschimbător de la zi la zi. Hristos a desființat moartea și Hristos ne iubește. Aceasta este singura cale către împlinirea omului. Cred că atâta timp cât oamenii resping asta din mândrie, spunând: ”Nu-mi place la ce mă cheamă Hristos. El nu mă lasă să spun: vreau să definesc adevărul pentru mine însumi, vreau să-mi creez propriul drum, vreau să fac…, orice….” E adevărat că din dragoste te lasă să faci asta. Dar nu poți cere aceleași recompense atunci când pleci de pe calea pe care ne-a trasat-o.

Da, problema anxietății și a depresiei este atât de mare astăzi. Toată lumea se simte înstrăinată și forte mulți oameni se luptă cu asta. Cred că acesta este unul dintre paradoxurile acestei lumi a psihologiei care a avut acum un fel de bum în ultimii 100, 120, 130 de ani. Deși psihologia ne-a ajutat să ne înțelegem mai bine pe noi înșine, în multe feluri a făcut de fapt la fel de mult rău pe cât bine. Cred că principalul mod în care ne-a făcut rău e că ne-a făcut să credem că orice simțim și orice credem este cu adevărat important și că trebuie să ne gândim mai mult la noi înșine. Și de fapt cu cât te gândești mai mult la tine, cu atât vei avea un grad mai ridicat de anxietate și depresie. Modul de a nu mai avea anxietate și depresie este să nu mai trăiești în propriul tău cap și să nu te mai gândești atât de mult la tine și să nu te mai bazezi atât de mult pe tine.

Ori de câte ori am enoriași care vin la mine și se confruntă cu multă depresie și anxietate, de obicei le dau o mică listă de lucruri de făcut. Lista nu este atât de complexă. Primul lucru pe care le spun să-l facă este să facă exerciții fizice. Le spun să facă asta în primul rând, cel puțin 30 de minute pe zi de exerciții viguroase. Oamenii de știință ne-au arătat că 30 de minute de exerciții viguroase pe zi sunt la fel de bune sau mai bune decât aproape toate medicamentele pentru depresie existente pe piață. Doar să ieși din mintea ta și să faci sângele să pompeze și să circule este un lucru foarte bun.

Numărul doi: de obicei le spun să meargă să construiască, să repare sau să curețe ceva. Ceea ce înseamnă să faci ceva în care să poți vedea rezultatele propriei tale lucrări. Dacă nu te pricepi la instalațiile sanitare și ai o chiuvetă spartă, du-te și cumpără o carte și învață cum să o repari. Poate fi o experiență frustrantă, dar acel sentiment de împlinire atunci când te uiți la faptul că ai reparat ceva este mare lucru. Dar chiar dacă nu poți face asta, mai ales dacă ești căsătorit, mergi și curăță o cameră, du-te și curăță o cameră atât de mult, dacă ești bărbat, încât soția ta când intră să fie uluită și foarte mulțumită. A face ordine e mare parte din asta. Ordonează și curăță, dar fă ceva unde poți să vezi rezultatele.

Numărul trei: Pune-te la rugăciune, cel puțin o jumătate de oră. Roagă-te, de preferință, cu rugăciunea lui Iisus. Este o modalitate bună de a o face. Dacă ești într-adevăr deprimat, Psalmii pot fi foarte utili, dar roagă-te. Și atunci când te rogi, asigură-te că acea rugăciune este într-adevăr o întâlnire. Nu merge doar să citești rugăciunile, doar să spui rugăciunile, ci roagă-te! Fii cu adevărat împreună cu Hristos!

Numărul patru: Găsește ceva, dacă ești căsătorit pentru perechea ta, dar dacă nu pentru altcineva. Găsește ceva ce poți face care chiar să aibă valoare pentru altcineva. Du-te să trăiești pentru altcineva. Ai trăit pentru Hristos în rugăciune? Acum du-te să trăiești pentru aproapele tău, soțul tău, un membru al familiei oricine ar fi. Dacă faci aceste patru lucruri… Este sfatul meu obișnuit pentru bărbații care vin la mine cu problema asta. Le spun să facă acele patru lucruri: exerciții fizice o jumătate de oră, să curețe, să repare sau să construiască ceva care să se vadă, să se roage o jumătate de oră și să facă ceva semnificativ pentru cineva.

Apoi le spun: odată ce ai făcut acele patru lucruri, du-te, stai pe canapea și fii cât de deprimat vrei să fii. Ei râd mereu când spun asta pentru că știu, chiar înainte să încerce, ei știu: ”Dacă fac acele 4 lucruri, nu cred că voi fi așa deprimat”. Exact! Nu vei mai fi așa deprimat. Trăiești pentru Hristos, trăiești pentru alții și nu ești închis în propriul tău cap.

Cred că acest concept de iubire de sine este cu adevărat distructiv. Când Hristos spune: ”iubește-ți aproapele ca pe tine însuți” mulți oameni interpretează asta și spun că: ”Nu poți iubi pe alții decât dacă te iubești mai întâi pe tine.” Nu cred că la asta ne cheamă Hristos. Cred că modul în care El ne cheamă la asta… Analizând multe comentarii patristice, nu am găsit încă un părinte care să vorbească despre cum trebuie să ne iubim pe noi înșine. De obicei se concentrează pe cealaltă parte, că trebuie să-i iubim pe ceilalți. Cât de mult ne iubim pe noi înșine? Ne iubim atât de mult încât facem lucruri pentru noi înșine fără să ne gândim la asta.

Nu trebuie să-ți reamintești în fiecare zi: ”Mai bine-mi hrănesc corpul, pentru că vreau să merg mai departe. Mai bine mă odihnesc. Mai bine merg să mă spăl pe dinți.” Nu trebuie să te gândești la aceste lucruri, sunt automate, devin inconștiente, cred că asta e iubirea de sine pe care o vrem, cea în care nu ne gândim cu adevărat la noi înșine. Cât despre o iubire activă pentru tine însuți, chiar nu cred că asta este în concordanță cu mesajul creștin. Mesajul creștin este: ”Dacă vrei să fii împlinit, uită de tine.” De fapt Sf. Siluan și Sf. Sofronie vorbesc despre a-L iubi pe Hristos atât de mult încât în ochii lumii asta pare ca ură de sine. În mare parte asta este ascetismul. Ne chinuim trupul nu pentru că suntem contra trupului și nu pentru ca ne urâm pe noi înșine, ci pentru că Îl iubim pe Hristos atât de mult. Îl iubim atât de mult pe aproapele nostru încât nici nu ne mai gândim la noi.

Deci care este calea pentru a fi împlinit? Golește-te de tine însuți! Este esențial ca oamenii să înțeleagă că smerenia nu înseamnă să te urăști pe tine însuți, să te disprețuielti, nu înseamnă să te bați, să te chinuiești. Smerenia este golirea de sine. Este o temă amplă despre care vorbesc destul de des și anume că scopul creștinismului și al ortodoxiei nu este să fii un bun creștin; nu vei fi niciodată un bun creștin, în multe privințe. Hristos a promis că: ”nimeni nu este bun decât numai Dumnezeu”. Ideea este să fii un creștin ”golit de sine”.

Dacă te poți goli de egoism, de unde provine o mare parte din această mișcare de iubire de sine, dacă te golești de egoism, atunci dintr-o dată inima ta devine un vas gol care poate fi umplut cu harul lui Dumnezeu. Și asta îl face pe om împlinit. Deci nu cred că iubirea de sine e cu adevărat calea pe care trebuie să o urmăm, cred că asta e o cale periculoasă și cred că aceasta e mult prea ușor de răsucită înspre a crește în egoism și în amărăciune până la punctul în care, așa cum am vorbit, oamenii își definesc propriul simț al adevărului. Cred că modul este să te golești de tine însuți.

“Există o modalitate prin care putem aspira să fim mai mari, mai buni decât suntem și totuși să fim creștini ortodocși smeriți?” Aș spune că răspunsul la asta este: Absolut! Cu siguranță! Creștinismul ortodox nu spune să devenim goi în sensul de a deveni nimic, ci mai degrabă să luăm darurile lui Dumnezeu și să le facem să înflorească cât mai mult posibil. Așa că, dacă suntem împliniți, adevărata întrebare devine: La ce tânjește inima mea? Dacă ai nevoie…

Hai să spunem că ești avocat. Dacă ai nevoie să fii cel mai bine plătit avocat și cel mai respectat avocat din oraș, există ceva în neordine în inima ta în acest sens. Dar dacă ceea ce ai nevoie să faci este să-L urmezi pe Hristos cât mai bine poți și să fii cel mai bun om în sensul unui om creștin, și în asta te străduiești să iei darurile pe care ți le-a dat Dumnezeu și să le trăiești cât mai bine, atunci cred că ești pe o cale mult mai sănătoasă. Dintr-o dată, nu te umpli cu lucruri lumești, ci pur și simplu încerci să iei acele daruri și să le folosești cât mai bine, dar ele trebuie să fie direcționate virtuos.

Odată ce încetezi să te străduiești pentru virtute, te vei distruge în acele lucruri și de aceea trebuie să fii precaut și de aceea, sincer, ai nevoie de un părinte spiritual care să te ghideze în aceste lucruri astfel încât să poți pune acele întrebări: ”Merită să mă străduiesc pentru această promovare?” ”Merită să mă străduiesc pentru această nouă poziție?” ”Merită să fac aceste lucruri mărețe?” Întrebarea se reduce apoi la inima ta. Ce te îndrumă inima ta să faci? Dacă asta te va distruge, atunci nu. De aceea faima este atât de periculoasă. De aceea vezi oameni la Hollywood care sunt atât de nefericiți.

Am văzut recent un citat și nu știu dacă este un citat adevărat sau nu, dar a fost atribuit lui Jim Carrey, care s-a dus departe cu multe lucruri, dar acest citat a fost atât de bun. Sper că l-a spus el. A spus că: ”Aș vrea ca toată lumea să aibă succesul pe care l-am avut eu la Hollywood. Mi-aș dori ca toată lumea să poată avea la fel de mulți bani ca mine, la fel de multă avere ca mine, la fel de mult succes și faimă ca mine, numai ca să poată realiza, așa cum am realizat și eu, că nimic din toate acestea nu te va face fericit.” Cred că este un citat grozav, desigur, parafrazez, dar cred că se reduce la impulsul inimii noastre și la ce anume încercăm să facem. Deci poți să fii ca Michael Jordan și să fii cu adevărat competitiv? Da. Desigur. Dar în afara terenului, ar trebui să fii de asemenea la fel de iubitor și să-i mulțumești lui Dumnezeu pentru abilitățile pe care le ai, asigurându-te că toată recunoștința îi revine Lui.

Acum în legătură cu cealtă întrebare: ”Pot fi un creștin ortodox și să mă străduiesc să fac destui bani pentru a cumpăra acel Ferrari de pe stradă?” Cred că asta este puțin mai subtil pentru că acum suntem în domeniul materialismului și acum suntem în domeniul ”Pentru ce trăim cu adevărat?” Cred că trebuie să fie un echilibru aici și să fim precauți. Cei mai mari sfinți pe care îi știm nu erau deloc materialiști, nu le păsa să dețină nimic. De fapt, pentru a se proteja, ei încercau să nu dețină nimic frumos. Dar am avut sfinți care au avut lucruri frumoase? Desigur că da. Sfinții care au fost împărați. Și sfinții ne învață cum să fim bogați într-un mod virtuos.

Așa că prima întrebare pe care trebuie să ne-o punem este: ”Înainte de a cumpăra acel Ferrari: am dat zeciuială, am dat săracilor, m-am gândit mai întâi la binele aproapelui meu? Chiar îmi va face acest lucru viața mai bună? Cred că cu cât inima ta devine mai virtuoasă, cu cât devine mai centrată pe plâns, cu atât îți vei dori mai puțin acel Ferrari, cu atât îți vei dori mai puțin lucruri grozave. Știu câțiva oameni cu adevărat bogați care nu trăiesc în moduri cu adevărat bogate și își folosesc bogăția pentru a sprijini cauze și oameni care chiar au nevoie. Și îi admir cu adevărat pentru asta, cred că trăiesc credința în mod corect. Se străduiesc în afaceri? Da, se străduiesc până la punctul în care sunt multimilionari. Dar folosesc acești bani nu pentru a se hrăni material în mod constant, ci pentru a trăi după cuvântul Evangheliei.

Se pare că masculinitatea astăzi a fost asociată cu puterea. Cred că asta nu este un lucru rău, este un lucru bun. Dar problema este că forța trebuie să fie, de asemenea, gestionată corect. Deci adevărata masculinitate nu va fi doar puternică, poate fi puternică atât exterior, cât și interior, cred că ambele lucruri sunt bune și se hrănesc unul cu celălalt, dar trebuie să fie și jertfelnică, trebuie să fie și smerită, iar smerenie înseamnă să fii recunoscător lui Dumnezeu, dându-i slavă lui Dumnezeu, nu ție însuți, înseamnă să nu te simți ca și când tu ești grozav, acesta este un lucru cu adevărat periculos. Trebuie să aibă și un autocontrol adecvat, ceea ce înseamnă a trăi pentru scopuri mai mari decât doar pentru sine însuși.

Așa că bărbații care trăiesc pentru ei înșiși au luat o viziune inițial pozitivă asupra masculinității și au denaturat-o cu adevărat până la punctul în care se umplu pe ei înșiși cu ei înșiși. Vei ajunge deprimat și nefericit din cauza asta în cele din urmă, apoi ajungi să abuzezi de alții, ceea ce nu e jertfelnicie și nu trăiești pentru ceva mai mare.

Dacă vrei să vezi cele mai excelente expresii ale masculinității de pe acest pamant, du-te la o mănăstire. Du-te la o mănăstire unde vei vedea călugări care nu au voie proprie. În tot ce fac, chiar și pentru o înghițitură de apă, primesc binecuvântare. Ei nu au voie proprie, dar trăiesc pentru scopuri mai înalte, nu se luptă cu anxietățile și depresiile pe care le vedem în jurul nostru atât de mult, nu vor să abuzeze pe nimeni, vor să-i iubească pe toți din jurul lor și sunt complet mulțumiți în tot ceea ce fac. Sunt ei puternici? Absolut! Sunt unii dintre cei mai puternici oameni pe care-i vei vedea. Sunt puternici atât fizic cât și în interior, mental, emoțional, spiritual, în toate.

Așa că, dacă nu avem asta, dacă am îndepărtat smerenia, sacrificiul, dragostea și scopul de la masculinitate și avem doar putere, avem ceea ce este în esență erezie. Erezia, mulți oameni cred că înseamnă pur și simplu să creadă sau să facă ceva greșit. Nu. Erezia e să iei o parte din adevăr și să o universalizezi peste orice altceva excluzând alte părți ale adevărului. Și deci cred că am devenit bărbați fragmentați în societate. Avem bărbați care au renunțat total la a fi masculini, ceea ce este o distorsiune, sau bărbați care au luat un aspect, cum ar fi, puterea, și l-au universalizat, excluzând orice altceva. Amândouă sunt modele greșite, ambele modele sunt absolut greșite. Cred că vedem roadele acestui lucru.

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!