Adevăratele preocupări legate de cununie – p. Iosia Trenham
5 iunie 2026
Andrei Rubliov – film de lungmetraj
6 iunie 2026
Urmăriți un frumos și emoționant dialog cu părintele Gherontie în care acesta ne povestește din experiențele sale personale cu Sfânta Elisabeta de la Pasărea.
Vizionare plăcută!
Powered by RedCircle
Pomelnice online și donații
Doamne ajută!
Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.
Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .
Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)
Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.
Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!
3 Comments
Impresionant! Multumim!
Doamne ajuta! ați putea face un articol cum ne putem împacă cu cei învrăjbiti?
Doamne, ajuta! Folosind programul “speechNote” s-a reusit un transcript dupa material, sper sa fie de folos: “Circulă pe internet o scrisoare din 2000 adresată părintelui Ioaniche Bălan, în care părintele Gherontie povestește despre întâlnirea sa cu Sfânta Elisabeta de la Pasarea. Părintele Gherontie este acum alături de noi.
Are vie încă în suflet înirea aceasta și are și o scrisoare de la Sfânta Elisabeta și multe alte mărturii pe care recunoștind să vă mulțumim că doriți să le împărtășiți cu noi. Sărămâna, Doamne ajută! Sfânta Elisabeta arându-i bunul Dumnezeu.
Să trăim și momentul ăsta pe care acum 30 de ani nu mă gândeam că vom ajunge în punctul ăsta. 30 de ani, 27 de ani, mai exact, întâlnirea cu Sfânta Elisabeta. Pare mult timp și totuși puțin timp, spunând că v-ați întâlnit cu o sfântă, deja oficial trecută în calendar. Oficial, da. Cum a fost atunci, prima dată, când ați văzut-o?
Nu știu acum…
Cum să… Nu știu câți dintre privitorii acestui film au citit articolul respectiv, dar poate ar fi bine să recapitulăm puțin ca să-și facă o impresie despre ce anume, cum a fost Sfânta. Așa cum a scris și acolo, în articolul respectiv, când s-a publicat, de fapt în scrisoarea către Părintele Ionichie Balan, pe mine m-a atras foarte mult, adică m-a întrebat…
M-a impresionat în mod plăcut starea ei de permanentă umilință. Asta mi-a atras atenția, pentru că era într-o permanentă stare de străpungere, de umilință și de plâns. Dar era un plâns domol. Nu era un plâns, cum să spun…
Făcut ca să atragă priviri. Da, asta este cuvântul. Nu era un plâns ca să atragă priviri, era un plâns domol, un plâns liniștit, un plâns, aș spune, firesc. Și asta mi-a atras atenție. Am zis că era ceva nou pentru mine. Nu mai văzusem până atunci un om atât de absorbit în lăuntru său. Aia a fost, ăla a fost elementul pe care pe mine m-a marcat. Și mi-a atras atenție. Era un om așa, într-o stare de adunare în sine, pe care rar mi-a fost dat să o văd. Și lucrul acela mi-a atras atenția.
Erați paraclesier aici, în biserică.
Da, da, da. Era exact ajunul praznicului a Adormirii Maicii Domnului, pe 14 august 1999. Și momentul întâlnirii mele cu ea a fost exact când se termina vecernia mică, tocmai bătuse cloputul de masă, după care urma să înceapă prevegherea pentru praznicul Adormirii Maicii Domnului și ăla a fost momentul când ea a venit în biserică.
Am văzut starea ei de adunare în sine și de o pocăință, de o străpungere, de o absorbire în sine. Dar nu, aveam treabă. Eram paraclisier, trebuia să aprind candele, să pregătesc biserica pentru privighere. Și atunci ea a venit către mine să vorbească cu mine.
Și înainte de a veni către mine, eu am observat-o și i-am spus să meargă la masă împreună cu celălalti părinți, că era masă și după care urma prevegherea și atunci el mi-a dat un răspuns care iarăși m-a impresionat și care m-a făcut să mă gândesc că e ceva aparte cu omul ăsta. Nu era un om obișnuit. Când i-am spus dacă să meargă la masă, a zis părinte, eu [sunt] nevrenica, nefiind [un] om și făcând păcate, nu pot să stau împreună cu oamenii să mănânc. Chestia asta mi-a dat puțin de gândit, pentru că era ceva nou. Adică era o smerenie oarecum etalată, dar era o smerenie care nu era așa ostentativă, era o smerenie care venea de undeva dinăuntru. Și văzând lucrul ăsta, m-a dezarmat, efectiv. N-am insistat să-i zic să meargă și mi-am văzut treaba mea, am venit să aprind candele, să pregătesc lumânările. Așa a fost prima întâlnire cu ea, cu Sfânta.
Venise la Sfânta Teodora, la peștera. Venise, nu știu dacă [chiar] la peștera. Ea era, m-am întâlnit cu ea chiar în biserică. Venise la slujbă. Peștera, poate fusese la peștera, nu știu. Dar eu aici m-am întâlnit cu ea, chiar în biserică.
Și v-ați dorit să vorbiți cu ea? Să o cunoașteți mai bine? Sau să vedeți dacă e om sau nu e om?
Nu, pentru că la început nu…
Nu puteam să-mi dau seama de omul care îl aveam în față, pentru că prin felul în care era îmbrăcată părea o monahie obișnuită, o monahie ca orice altă monahie, ca o maică din obște, să spunem așa. Nici nu bănuiam prin portul pe care îl avea, că ea este o pustnică. Pentru că era îmbrăcată normal, nu avea haine peticite, nu era, să spunem, dezordonată sau cu sălbăticiuri [proprii celor] care stau într-un lucru sălbatic. Și asta nu… nimic din înfățișarea exterioară nu mi-a atras atenția, că ar fi ceva deosebit cu ea. Dar starea ei lăundrică, starea ei de permanentă umilință și de permanentă plângere, acela a fost elementul care mi-a mai atras atenția, că e ceva cu omul ăsta.
Și deci, prin urmare, nu mi-am dorit să vorbesc cu ea pentru că la prima impresie, neschimbând nicio vorbă cu ea, nu mi s-a părut ceva deosebit. Când mi-a spus lucrul ăla, am început să-mi pun întrebări. Dar iarăși, de fapt nici nu aveam timp. Timpul era foarte scurt pentru că masă dura vreo 10-15 minute și chiar nu aveam timp să fac mai multe. Eram așa cu cuvantul contratimp că trebuia să pregătesc biserica, veneau de la masă, trebuia să înceapă prevegherea. Dar în timp ce eu pregăteam candele, a venit la mine și mi-a zis, părinte, am o rugăminte la Sfinția voastră. Eram frate atunci, în 99, nu eram încă călugăr. Intrat în Sihla în 1996 și am fost călugărit după 4 ani în anul 2000. Și eram încă frate, ea nu știa că sunt frate sau poate știa, nu știu asta, poate înștiințată de la Duhul Sfânt, dar așa mi s-a adresat. Părinte, am o rugăminte la Sfinția voastră că eu sunt străina aici și nu cunosc pe nimeni. Și eu am spus, da, cu drag, vă ajut dacă pot. Și mi-a spus, uite, am de trimis o scrisoare, am ascultare de la duhovnicul meu să trimit.
O scrisoare, dar nu am prin cine o să trimit. Eu, neștind ce este cu ea, i-am spus simplu, păi puteți să o puneți singură la poștă când vă întoarceți la mănăstire. Că am întrebat-o de unde e, mi-a spus că de la mănăstirea Pasărea și am spus, puteți să o puneți singură la poștă. Și atunci, ajungând discuția în punctul ăsta, mi-a spus că nu poate să facă asta, că ea stă undeva la pustie. Ăla a fost momentul în care eu am început să mă uit la ea și să-mi pun întrebări.
Și primul gând care a fost, pe care l-am și scris acolo în articol, a fost faptul că m-am uitat așa sceptic la ea, zic, pustnic, la pustie. Mă zic, nu cumva să fie că se cam practica și văzusem în [tot] cazul de oameni care s-au dus să mai stau pe la pustie, dar sărăcuții nu prea era ce trebuie [cu ei], nici nu aveau binecuvântarea (..) și cumva văzând câteva elemente negative de genul acesta, m-am uitat sceptic la ea și am zis, o fi și ea una dintre acești oameni care au plecat la pustie fără să înțeleagă de fapt ce este pustia, fără să avea pregătirea în ce sa ceară și cel mai important, fără să aibă binecuvântarea starețului lor sau duhovnicul lor. Și i-am spus că da, o să îi pun scrisoarea la poștă, că ea mi-a spus că are o de trimis o scrisoare către maica ei de la Mănăstirea Pasărea, la care a fost ea uceniță, maica Timoteia, și maica aceasta Timoteia urma să-i trimit un colet, tot pe adresa mea, și ea…
Urma să vină din pustie să ridice coletul. Mi-a spus că urma să vină undeva pe [la juma] Octombrie sau în Noiembrie, de Sfânta Parascheva sau de Sfinții Arhangheli. Eu, între timp, dându-mi seama cumva, lăuntric, că omul ăsta are ceva deosebit și ceva mult mai profund decât lăsa să vadă aparențele, i-am spus să-mi dea scrisoarea după privighere. Nu atunci. Că vreau să s-aflu mai multe despre ea. Și a rămas în discutiunea după privighere. A început privigherea și ea a stat toată sujura privigherei în colț, acolo în pridvor. Și cât a durat privigherea ieșind din biserică și intrând, cum eram eu paraclisier, am observat de câte ori treceam pe lângă ea, că era în colț și plângea așa de mult, dar un plâns foarte, foarte, aproape insensibil. Și era acolo în stare de permanentă umilință. Asta a fost pe toată dureta privigherii. Și s-a încheiat privigherea. S-a încheiat privigherea. Da. Am lăsat să plece părinții la chilie, să se facă un pic de linste și am mai întrebat-o anumite lucruri despre pustie. Că dacă ar merge vreunul dintre părinte, cineva care și-ar dori să meargă acolo unde sunt părinții aceștia pustici, că mi-a spus că ea stă undeva, a stat undeva în munții Rarăului, dar pentru că era foarte frig, a venit mai aproape munții Neamțului și că aici sunt mai mulți părinți și maici, două maici care erau la pustie și câțiva părinți și i-am spus, dacă vrea cineva să meargă la pustie acolo să se alutăra lor, va fi primit și a zis că nu se pune problema de așa ceva pentru că ei oricum nu-i găsești. Și dacă vrei să mergi să-i cauți, nu-i, n-ai cum să-i găsești pentru că dacă nu este [sa-i] descoperi, nu-i găsești.
Mi-a mai spus câteva lucruri care sunt scrise în articol și cam asta a fost toată discuția. Mi-a lăsat plicul, având buna nădejde că mă voi reîntâlni cu ea ca să vina [sa ia] coletul respectiv și mă voi reîntâlni cu ea. Bineînțeles, coletul n-a mai venit, nici pe ea n-a mai văzut-o și aia a fost întâlnirea din seara cu privighia respectivă. Dar ea mi-a spus că pleacă la peșteră, rămâne acolo să privighieze noaptea respectivă și urmează să plece când se va lumina de ziua.
După aceea, lucrul cel mai important a fost când eu am ajuns la chilie, făcând pravila de seară, înainte de somn, am început să mă gândesc, nu cumva o fi fost vreun demon, în chipul unei maici? Pentru că eu în perioada respectivă aveam gânduri de a merge la pustie și eram așa destul de marcat de lucrul ăsta (..) să mă întâlnesc cu pustica și am avut gândul ăsta, nu cumva a fost vreun demon sub chipul unei maici? Așa cum citim prin pateric și prin viețile sfinților, să mă înșele, să mă scoata la pustie, pentru că era un argument bun. Și gândul mi-a zis insistent, du-te la peștera, pentru că mi-a spus că o să rămâna acolo, du-te să te încredințezi. Și în minte am avut cum a fost gândul ăsta, numai Dumnezeu poate să judece. Ideea este că m-am împotrivit cu gândul acesta ceva, dar era foarte insistent. Și până la urmă zis, mă, mă duc, în condițiile în care eu nu sunt eu vreun viteaz și totuși la unu noaptea să te duci până la peștera, totuși în mijlocul pădurii, că peștera nu e chiar atât de aproape și este destul de izolată.
Era și unu noaptea și totuși m-am dus. Și întâlnirea aceea a fost crucială, drumul acela [la] peștera, pentru că acolo mi-a făcut mare descoperire a vieții, taina pe care ea o ascundea și probabil că a spus-o și altora, nu doar mie, prin faptul că ea a murit, fiind bonlavă, atunci mi-a făcut mărturiserea că aici la biserică, în fața bisericii, nu, nu mi-a spus prea multe. Acolo mi-a spus, că m-am dus eu la peșteră. Pentru că eu m-am dus cu gândul că e demon. Adică cu gândul, nu eram sigur, dar bănuiam și zic, mai să mă duc (..) și m-am dus la peșteră și bătea un vânt, era o vijelie, deci ceva de, de, efectiv se zbarlea părul. Am ajuns în gura peșterii, pentru că am mers încet, nu m-a simțit și ea se auzea în fundul peșterii rugându-se la Sfânta Teodora și zicea doar atâta, Sfânta Teodora ajută-mă și plângea încetişor, exact același plâns domolul, liniștit.
Și doar asta era singurea rugăciune. Și ajungând în gura peșterii, eu nu o vedeam pentru că era undeva în colțul peșterii, din unghiul în care era din gura peșterii, de unde eram eu, nu puteam să o văd, nici ea nu putea să mă vadă, nici nu m-a auzit pentru că oricum mersasem încet, dar oricum bătea vântul tare afară și dacă mergeam și normal, cred că nu ma putea auzi, și ea neștind de prezența mea se ruga. Ea iși vedea de rugăciunea, iși de păcăință, ei Sfântă Teodora, ajută! Asta era singura rugăciune. Să-si facă semnul Sfintei Cruci și să zică rugăciunea Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu pentru rugăciunea Preacuratei Maicii tale, ales a Sfintei Cruci, a Sfintei Teodora și a tuturor Sfinților, miluiește-ma pe mine [?!]
Citind eu la Sfinții Părinți, că ăsta este un semn, cum că este o înșelare, o arătare demonică și o înșelare si vrând să-i cer să facă lucrurile acestea, ca eu să mă încredințez, n-am putut. Nu știu acum să spun, în timp, mie mi s-a părut o veșnicie, poate a fost și nimic, poate a fost 10 minute, nu știu cât a fost, dar efectiv n-am putut să fac asta. Efectiv am stat împietrit în fața peșterii, [si] să [nu] fac lucrurile acestea.
Și când s-a ridicat de la rugăciune? Până la urmă am reușit să o ridic de la rugăciune, că dacă nu întrerupeam eu, nu se ridica până dimineața, oricum. Până la urmă am reușit să mă adun și să-mi recapăt luciditatea și am cerut să fac lucrul acesta. Bineînțeles că a făcut lucrul acesta [rugaciunea Doamne Iisuse] cu acea umilință profundă și o adunare în sine, care o caracteriza, de care am tot spus. Și atunci eu m-am încredințat din lucrul acesta că într-adevăr nu este un demon și chiar este un om, un plăcut al Dumnezeu. Și de-abia atunci ea mi-a spus, mi-a făcut mărturisirea aceea și mi-a relatat întâmplarea aceea când era ea la Iereusalim, bolnavă. Cred că a avut cancer, nu știu ce boală, a avut o boală foarte grea de care a suferit și ea mi-a spus că atunci în boala respectivă ea a murit și a înviat. A avut experiență aceea ce noi numim astăzi moarte clinică, dacă putem să o numim așa. Ea practic, efectiv, a murit și a înviat. Ce mi-a zis in mărturisirea asta? Că era la Iereusalim de ceva vreme.
La Biserica Românească.
S-a îmbolnăvit!
De o boală foarte gravă, a suferit foarte mult și fiind internată într-un spital de la Ierusalim, o maică bătrână i-a spus, i-a zis, Soră Elisabeta, pentru că Elisabeta o chema pe ea ca rasoforă, după aia, în schimb, ca maica a fost numită Teodora, în schimb, mai erea era și Elisabeta. Și atunci i-a spus Soră Elisabeta, uite, roagă-te la Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, pentru că el a suferit de aceeași boală și în același spital a suferit și el, roagă-te că el să te ajute. Și a spus că s-a rugat cu foarte multă durere pentru că suferința era atât de cumplită încât nu mai putea răbda. Și a zis Sfântul Ioan, ajută-mă. Și în rugăciunea ei profundă, efectiv, a murit. Ea a murit și a văzut cum efectiv sufletul ei se înălța și ieșea din trup. Și efectiv se înălța, se înălța și și-a văzut, la un moment dat, se vedea pe ea undeva sus. Și trupul jos, pe patul de spital, mort, inert. Și la început, nu a înțeles ce se întâmplă. Cumva, cumva și-a dat seama, dar nu a înțeles ce se întâmplă. Și la un moment dat au venit diavolii, așa cum mi-a spus ea atunci, noaptea aceea la peșteră, și i-au răpit sufletul și l-a dus in iad.
Și fiind ea fiind, în chinurile acelea foarte profunde, durerea atât de mare, și a spus că atâta deznădejde a apucat-o și atâta durere ce groază, încât ea s-a rugat la Maica Domnului și la Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, la care s-a rugat și înainte de a muri. Și la un moment dat, în rugăciunea aia cu durere și în rugăciunea aceea foarte, foarte, foarte adâncă și dureroasă și în deznădejdea ei cumplită, a văzut o lumină mare și a apărut Maica Domnului și cu Sfântul Ioan Iacozevitul și o voce care îi mustra pe diavoli și a zis cum ați îndrăznit să răpiți acest suflet fără să fie judecat? Și atunci Sfântul Ioan și cu Maica Domnului a luat-o de acolo din iad. La un moment dat, Maica Domnului a dispărut și Sfântul Ioan Iacozevitul a dus-o in Rai. Și i-a arătat din frumusețe Raiului. Și când am ajuns, ea, când am ajuns la acest moment al mărturisirii, ea permanent, în tot timpul acesta, când ea povestea acest lucru, pe care probabil l-a spus și la alții, nu știu, ea tot timpul era, povestea lucrul acesta într-o stare de plâns permanent. Dar plânsul [nu] era cel de omor, plânsul era cel liniștit, dar oricum cu ochi în lacrimi, tot timpul povestea. În momentul când cu istorisirea, cu povestirea, ea a ajuns în punctul acesta în care ea a spus că a fost dusa în rai și a văzut acele bunătăți, chipul i s-a luminat dintr-o dată și radia efectiv. Dar ceea ce a fost interesant este că lucrul acesta n-a durat mult. Pentru că ea când a văzut că a ieșit bucuria aceea a raiului [pe chipul sau], a scos-o din starea ei de păcăință, de umilință, având o trezivie foarte ascuțită, imediat și-a strunit mintea și a zis uite ticăloasa, a luat să cugete la păcatele ei și la faptul că a supărat pe Dumnezeu cu păcatele ei și să se gândească la iad, pentru că ăla e locul ei, ea se gândește la rai și a început iar să plângă. Lucrul acesta m-a impresionat. A fost un lucru care îl vezi foarte rar. Pentru că noi de multe ori avem în viață duhovnicească, avem, suntem atât de… [adica] dăm dovadă de un laxism atât de mare și mintea noastră este atât de împrăștiată că nu sesizează aspectele astea. Nu, la ea era o trezvie foarte, foarte, foarte, foarte ascuțită.
Și când a ajuns cu istorisirea la Rai, atunci, după ce a văzut frumusețea Raiului, Sfântul Ioan Iacov Hozevitul a dus la porțile Raiului și s-a auzit o voce și a zis, iau pe aceasta de aici pentru că nimic necurat nu va intra în Împărăția Cerului. Exact cuvântul Evangheliei.
Și atunci Sfântul Iacob i-a zis așa, tu de mica ai intrat în mănăstire și tu ai citit vieții Sfinților și ai răvnit la vieților lor, dar nu le-ai urmat lor și în fapt, pentru că ai trăit în lenevie. Acum fac eu o paranteză. Asta i-a spus Sfântul Iacob în acea vedenie, în acea stare de moarte clinică. În ce trândăvie ar fi putut să trăiască un copil? Eu cred că era vorba de altceva acolo, nu era vorba de o trândăvie a ei. Era vorba că Dumnezeu a rânduit experiența aceasta în viața ei ca să-și dea seama că viața de sfințenie este o viață foarte asumată și că tot timpul este loc de mai bine. Eu mă îndoiesc că ar fi trăit într-o lenevie, într-o trândăvie cum trăiește un om comun. Nu cred asta. Dar probabil că Dumnezeu i-a arătat că atât de mare este, cum să spun, înălțimea vieții duhovnicești, înălțimea vieții cerești, trăirea unei vieți lângă Dumnezeu, încât merită să facem, cum să spun, tot efortul și toată lepădarea de sine și de toate plăcerile mărunte pentru că Dumnezeu nu poate fi iubit decât cu o iubire desăvârșită. Așa interpretez eu că ea a trăit în lenevie. Dar Sfântul Ioan Iacob i-a zis că ai trăit în lenevie și Dumnezeu îți mai dă ani de viață, te întorci înapoi în trupul tău, ca tu să te pocăiești și să-L urmezi Sfinților și în faptă, nu doar ca dorință. Și spune că după ce Sfântul Ioan Iacob Hozevitul i-a spus lucrurile acestea, a început să vadă că se întorcea înapoi către trupul ei. Sufletul se întorcea înapoi și spune că în momentul în care sufletul se întorcea înapoi și intra în trup, zice că atâta panica a cuprins-o pentru că vedea trupul atât de scârnav și de hâd și de dezgustător încât ar fi preferat să se intre în toate necurățirile lumii decât în trupul ei. Și așa s-a întors la viață.
Și mi-a povestit în continuare seara aceea la peștere că, după ce au văzut această experiență, doctorii efectiv au rămas uimiti pentru că pe aparatele lor le apăruse că ea murise și de fapt înviase și nu înțelegeau nimica. Și nu i-a șocat doar faptul că ea înviase, că se întorsese de la moarte la viață. I-a șocat faptul că nici boala nu mai avea. Adică acel trup care era rost de boală, de cancer, acel trup s-a întors la viață și pe lângă faptul că s-a întors la viață, dispuse și orice urmă de boală. Pentru ei n-au putut să înțeleagă în mare lucru. Ceea ce este cert este faptul că după ce a avut această trăire a vieții veșnice și a realității dincolo de viața aceasta, ea n-a mai fost un om comun. N-a mai putut să fie un om obișnuit. Pentru că trăirea acelei experiențe a marcat-o atât de mult încât toți ceilalți o priveau ca pe o ciudată. Și ea mi-a mărtursit. După aia s-a confirmat încă o dată lucrul acesta. Mi-a mărtursit. Părinte, eu. După ce m-am intors eu aveam stări care trăiam lucrurile, experiența aceea. Și când venea momentele alea, eu nu le puteam controla, putea să dureze și o oră, putea să dureze și o zi, putea să dureze și câteva zile. Și toată lumea mă privea cu o pe o ciudată. Efectiv, intra într-o stare de letargie, de un fel de leșin, în care trupul era acolo, dar sufletul era acolo, era deja în lumea cealaltă, și ele nu puteau să o înțeleagă. Și bineînțeles că nu a înțeles-o nimeni de unde a fost ea la Biserica Românească de la Ierusalim, nici măcar unii dintre ei mi-a spus atunci că n-au înțeles-o. Și efectiv a trebuit să plece în țară. Să se întoarcă în țară. Că n-a mai ținut-o nimeni, nu mai puteau putea baza pe ea, să facă ascultări de slujire care erau ale ei. Și a spus că întorcându-se în țară, ea nici nu mai putea să intre într-o comunitate, nu mai putea trăi într-o comunitate, nu se mai putea întoarce la mănăstirea Pasărea pentru că se repetea aceleași istorie. Și a fost nevoită să se meargă la pustie. Așa a fost întoarcerea ei. Asta a fost lucrul.
Lucrurile care mi le-a spus atunci la peștră în seara aceea. De fapt, dând, derulând filmul, ea de fapt nu a avut niciun… Ea venise de fapt la Sihla să spună lucrul acesta, să dea mărturia aceasta despre viața cea veșnică, iar eu am fost doar un… cum să spun, o mică părticică din acest mare puzzle. Că de fapt am, dacă îmi poate să-mi dea colegii, scrisoarea, am scrisoarea ei. Eu n-am știut, după aia ulterior mi-a mărturisit că de fapt venise în seara, nu că să-mi dea mie un plic, cine-i scas aștept un coleg de la maica ei. De fapt, o trăinisese Sfântul Cleopa și a spus du-te la Sila și spune lucrul acesta paraclisului de acolo. În condiții în care Părinte Cleopa nu mă cunoștea, eu nu-l cunoșteam. Bine, eu-l cunoșteam că mai fusesem, dar fusesc și eu un anonim în grupul acela de oameni care ascultau cuvintele lui de folos. Și cu toate astea, Sfântul Cleopa i-a zis.
Ziceți, du-te la Sihla și spune paraclisul lucrul acesta.
La momentul respit, eu n-am știut. De ce a trimis Sfântul Cleopa la Sihla? Se spune paraclisele lui lucrul acesta? Cine eram eu?
Trebuie să-i spună oricui lucrul acesta, nu neapărat mie. Dar după aia mi-am dat seama că lucrurile s-au legat. De ce? Pentru că după ce s-a întâmplat asta, aia a fost discuția noastră în seara aia, după aia eu am lăsat-o, a rămas la peșter pentru că deja a început să lumineze de ziua și am plecat la chilie urmând ea să plece. Refăcând legătura…
Probabil că eu am fost parte din această pronie al Lui Dumnezeu să-mi spună mie și nu al cuiva. De ce? Pentru că eu, la un an de zile după această întâmplare, în postul Crăciunului în anul 2000, mai exact de Sfântul Sava cel Sfințit, pe 5 decembrie, a venit rândul ca eu să fiu călugărit, să fiu tuns monahism. După patru ani de mănăstire, în 96 am intrat eu. În 2005, de Sfântul Sava cel Sfințit, deci trecuse un an, un an și patru luni de la întâlnirea mea cu Sfânta, totul era proaspăt. Nu uita, uitarea nu s-a șterunzit peste nimic din ceea ce noi am vorbit și experiența pe care am avut-o. Fiind sumant, e pentru că în vremea respectivă, Sihla era schit, care aparținea de mănăstirea Sestria, tundele monahism se făceau jos la mănăstirea Mamă, nu aici, la Sihla. Și am fost și eu, împreună cu alți doi părinți de aici, care am fost călugoriți în anul 2000, în anul la…
În ziua respectivă, am fost la Sestria. Și cum este tradiția la călugărie ca să stai sumante șapte zile, zilele acelea de după monahism, după tundra monahism, care a avut loc la Sestria, noi am rămas acolo. Și zilele acelea, în răstimpă acelea așederii mele la Sestria, eu am vorbit cu Părinte Ioanichie Bălan despre lucrul ăsta. Părinte Ioanichie Bălan a rămas foarte impresionat și mi-a zis, pentru că avea darul acesta și însufla bineînțeles de Dumnezeu, mi-a zis te rog eu frumos, scrie pe hârtie toată experiența asta, tot ce ți s-a întâmplat, pentru că altfel uitarea se va ștene peste tot. Și dacă nu pui acum pe hârtie, totul se va uita. Și a avut dreptate. A fost, cum să spun, lucrarea proniedului Dumnezeu ca ea să-mi spună mie, eu la rândul meu să mă întâlnesc după un an de zile cu Părinte Ioanichie Bălan și să-i spun ceea ce mi s-a întâmplat și ceea ce am trăit, el la rândul lui să-mi spună te rog frumos, aștepte-ne pe hârtie ceea ce ți s-a întâmplat pentru…
Că uitarea nu crută pe nimeni și nu iartă pe nimeni.
Cu toate astea, mi-a spus lucrul acesta, s-a întâmplat în 2000, în Decembrie, de abia în 2001, de 8 ianuarie, am pus să aștern în scris lucrul acesta. El mi-a spus atunci să scriu. Eu scrisesem atunci în zile când am fost uman, scrisesem lucrurile acestea, scrisesem pe niște hârtiri, o ciornă, era acolo, nu înțelegeam doar eu ce scrisesem, dar am avut inspirația ca atunci când am ajuns acasă să rău pe cineva, pe părintele care era la secretaria, să-mi scrie asta la calculator. Să rămână salvat, nu scris sume de mână la calculator și atunci i-am zis să-mi facă două copii.
La calculator. O copie i-am trimis sub părinte Ioaniche Balan și una am păstrat-o eu.
Și copia aceea a rămas timp de 15 ani, am și uitat de ea. Până la momentul întâlnirii cu Părintei Iulian, de la Prodromu. În rest timpul șederii mele la Sfântul Munteatus, efectiv am avut, am purtat-o cu mine tot timpul, dar am uitat de ea. Și după vreo 15 ani…
Scotocim prin arhiva mea pe acolo, nu știu ce căutam, am dat de scrisoarea aceasta către Părinte Ionic Ebalan. Și i-am spus Părintelui Iulian de la Prodromu, pentru că mi-era două unică în vremea respectivă, i-am spus, uite, asta și asta. El mi-a spus, adu-mi-o să o citesc. Dându-i scrisoarea să o citească, el a zis, bătrânul a zis, măi, neapărat trebuie să publică. Neapărat pentru că este o mărturie de care se vor folosi mulți. Eu am făcut ochii mari și am spus, uite, eu nu știu pe nimeni, nu cunosc unde să publicăm, ce să publicăm, lasă că mă ocup eu de asta.
Pentru că l-am pe Virgil și o să public el în revista pe care o publică el. Era vorba, la vremea respectivă, revista se numea Presa Ortodoxă, acum se numește Familia Ortodoxă și e vorba de Virgil Vuleiescu, Gheorghe, care venea al Părintei Iulian Dești să-ți povedea, peste că o dăm să publicăm acolo. Și așa a ajuns această scrisoare publicată. Eu, când am văzut că treaba e serioasă și trebuie să se publice, neștiind nimica despre Sfânta, nu m-am mai întâlnit să nu mai știam absolut nimica de ea, dar, pe de altă parte, nici nu vream să fie vorba despre mine, ci doar despre această mărturie importantă și despre viața Sfintei, când am dat la publicare această scrisoare, eu n-am spus data mănâncă despre autorul acestei scrisori. Și am făcut acolo un fel de notă a redacției în care am spus că această scrisoare s-a găsit în chilea unui monah de la Sica, în prima plecării acesteia în Sfântul Munteatus. Și exact așa s-a publicat scrisoarea în revista…
Presă ortodoxă, cu această specificație editorială. Pentru că nu vreau să mă caute pe în lumea, că nu era vorba despre mine. S-a publicat lucrul acesta și multă lume s-a întrebat dar cine e părintele ăla misterios? Care e ăla? S-a întrebat că din Sila eram plecați mulți în perioada, eram vreo 9-10 părinți eram plecați sfântului și toată lumea s-a întrebat cine este și târziu s-a aflat că era vorba de mine. Dar între timp a aflat și maica Elisabeta că a fost publicat articolul pentru că au început să o caute pe ea oamenii. Nu știu dacă au început neapărat să o caute, probabil că au început să o caute dar ea a aflat despre faptul că s-a publicat, cred eu, de la părintele Varlam de la Păjorăta, pentru că se mai spovedea la el când cobora. Probabil că el a dat de această de articolul acesta, a citit, a recunoscut că e vorba de ea, că o cunoștea toate datele, pentru că eu nu mi-am dat seama că îi fac un rău neapărat, pentru că dădusem toate detaliile, mai puțin cele despre mine. Dar în schimb tot ceea ce îmi spuneam.
Puse să ia nume, nume de mănăstire, nume de locuri, nume de părinți. Tot, tot. Eu dădusetoate detaliile. Ne știam că ea mai trăiește sau ne știm că pot să-i fac rău, să o caute lumea. Eu, efectiv, nu mă gândi la lucrurile astea. Exact cum am așteptat pe hârtie când Părintele Ioniche Bălan m-a rugat să fac lucrurile acestea, și-am dat la publicare scrisoarea. Și ați primit o scrisoare de la Sfânta? Am primit o scrisoare de la Sfânta, da. În care m-a mustrat, eram în Sfântul Munte în perioada aia, și mi-a trimis o scrisoare pe care mi-a scris-o fiind foarte supărată pe mine că am publicat lucrurile acestea despre ea pentru că ea nu avea nevoie de de așa mare deranj, pentru că ea mi-a scris în scrisoarea aceasta că foarte mult lumea căutat-o, urmare, acestea atât e cu publicat. Totuși, ea îmi spune că de fapt nu a fost vina mea, și ea a înțeles că de fapt cineva a găsit acea scrisoare și a dat-o la publicat. Ea de fapt nu știa toate de desubtele.
Cu întâlnirea mea cu Părintele, reieșea din nota aceea editorială pe care eu am făcut-o, reieșea că plecarea mea în Sfântul Munte, părinții au scotocit pe acolo, au găsit și între lucruri mele au găsit și această scrisoare și au dat-o cineva la publicat. Sau s-a smerit într-un final. Da. Și aceasta este scrisoarea ei către mine. Faptul că a mărturisit atunci că Părintele Cleopa, Sfântul Cleopa, a trimis-o la Paraclisirul de la Sihla să povestească. Da. Da. Într-un fel, totul a fost voia lui Dumnezeu. Totul. Chiar și faptul că dumneavoastră ați făcut această mărturisire. Pentru că alți părinți și chiar frații povestesc că au fost legați de Maica să nu spună cât e ea în viață. Pe când dumneavoastră la peștera nu v-a spus asta. Nu. V-a povestit și atât. A rămas ca o dispozitivă. Iar la peștera mi-a spus fac această mărturisire, frațul mărturisos, ca să știm ce ne-aștept. Deci ea, când mi-a spus lucrul acesta la peștera, nu a fost vorba despre ea. A fost vorba că trebuie să fac această…
Această mărturisire ca să noi să ne luăm în serios chemarea noastră de creștini. Nu mi-a pus această îngrădire. N-a fost vorba nici măcar o secundă despre această interdicție.
Și tocmai de aceea a îngăduit Dumnezeu să existe scrisoarea dumneavoastră și să existe scrisoarea aceasta pe care o vom redacta și noi și o vom pune într-un articol pe doxologia, că ne îngăduiți. Și mi se pare că scrisoarea aceasta vine exact ca o mărturie a faptului că nimic din ceea ce ați povestit nu a fost în imaginația dumneavoastră sau nu ați mai adăugat ceva. Pentru că confirmă faptul că v-ați întâlnit, că v-a povestit și e doar necăjită că ați dat mai departe. Adevărul este că dacă aș fi vrut să scriu lucrul ăsta, însemna să fiu foarte înzestraliteraț, să am o imaginație foarte bogată, să fabulez și să inventez o poveste ca asta. Era probabil că era undeva pe lângă mine să pot să fac chestia asta. Dar trimitez numai această scrisoare, este o confirmare a faptului că întâmplarea aceea a avut loc. Și întâlnirea mea cu ea este o confirmare.
Autentică și nu numai, părintele Varlam de la Pojorât a văzut scrisoarea și el știindu-i scrisul, a dat și el încă o dată mărturie că da, este scrisoarea autentică, este scrisul ei. Eu nu ai având o altă scrisoare de ea ca să pot să o confir, dar cei care probabil au scrisuri de la ea pot să confirme că este scrisul ei.
Aveți o comară aici. Chiar dacă v-am mustrat. Da, da, da. O mare comară. O amintire de la Sfânta. Încă o amintire de la Sfânta. Da, da. Cum v-a influențat pe mai departe pe dumneavoastră personal întâlnirea aceasta cu Sfânta Elisabeta? Oh, asta e o întrebare grea. Să știți că eu atunci nu am dat mare importanță. Eu nu am putut să îmi dau seama de amploarea în staturii duvnicești. Ceva, ceva întrezerea mea, dar nu puteam să îmi dau seama și, trept urmare, faptul că n-am mai auzit nimic despre ea, nici măcar n-am auzit despre ea și despre alte întâlniri n-am mai avut, nu m-a, cum să spun, nu… A fost o întâlnire cu opusnic așa tât. Eu n-am mai știut nimica, nici descrisoarea mea către Părintei Ionii Chebălan, nici descrisoarea ei către mine și le-am lăsat acolo într-o arhivă. El a rămas acolo într-o stare așa de uitare, efectiv. Și acum, mă, auzind că a fost canonizat, a fost propusă pentru canonizare, pentru mine a fost un…
Șoc. Și o spun asta cum să spun, foarte sincer și foarte franc. Puteți să te iați la montaj, dar pentru mine propunerea de canonizare pe mine m-a șocat. Nu neapărat că mă îndoiam de Sfințeniei, dar totuși trecuseră 12 ani de când ea trecusă la cele vence și mi s-a părut un răstim scurt în condiții în care unii pun că așa criteriul de canonizare să treacă multă vreme, deși nu știu dacă este un criteriu general valabil sau obligatoriu pentru biserică. Și zic că în condiții în care părinți vechi, ca părinte Vichente Malou, părinte Antim Găină n-a fost canonizat, părinte Ioaniche Moroi n-a fost canonizat și este canonizată ea după 12 ani. Și pentru mine a fost așa o mirare, dar nu o mirare cum să spun, constructivă. Și îmi dau seama că și în canonizarea aceasta timpurie, să o numim așa, este cu adevărat lucrarea lui Dumnezeu. Pentru că n-a făcut nimeni lobby ca să se întâmple lucrul acesta. Este doar lucrarea lui Dumnezeu. Poate e o lecție și pentru noi să înțelegem că.
Născută în 1970 și noi prin jur, am putea spune că nu mai poți să fii Sfânt astăzi, nu mai poți să ai o viață de Sfințenie astăzi, că e greu. Dar Sfânta Elisabeta ne-a arătat că se poate și ne-a arătat cum era ea Doamne iartă-mă leneșă și nevrednică de rai și cum suntem noi și cum am putea noi să sperăm la mântuire. Spuneam și cu sora Sfintei, cu doamna Victorita, că dacă n-ar fi păcat să deznădăjduim, am deznădăjduit cu toții. Tot timpul noi, eu cel puțin, eu cel căldicel, tot timpul mă măgeam cu gândul ăsta că Sfințenia e undeva acolo. Nu e pentru ce noi ce-a zis. Și tot timpul cuvântul ăsta Sfântului Apostol Paul tot timpul pentru mine era un cuvânt smintitor și un cuvânt pe care nu-l suportam. În sensul, nu în sensul rău negativ, nu-l suportam, dar ziceam că n-are cum să fie. Dar nu umbri.
El trebuie înțeles exact așa cum l-a înțeles Sfântul Apostol Pavel. El când a spus Hristos în veci, ierșa și în veci este acela, a vrut să spune că Sfințenia este contemporană cu noi. Că Sfințenia nu e niciova de domeniul trecutului. Întâlnirea mea cu Sfânta Elisabeto, eu am crezut că Sfințenia e vorba de ceva de domeniul trecutului. De-abia întâlnirea mea cu ea m-a făcut să înțeleg că acest cuvânt al Sfântului Apostol Pavel trebuie să-l luăm în înțelesul lui literar, nu în metaforii. Și acum, după starea de șoc și de bucurie că ați cunoscut o Sfântă, cum… Acum vă dați seama cum este să știi că ai cunoscut o Sfântă și să-ți vezi viața ta că nu este așa cum trebuie, cum poate să fie. Decât, cum să spun, o imensă responsabilitate și… Până la urmă, ori mi se spune așa, franco, rușine, că nu trăim așa cum ar trebui, cum ar vrea Dumnezeu.
Pentru că să știți, o întâlnire cu un sfânt nu îți schimbă ție neapărat viața. Dacă tu nu lucrezi, nu depui un efort, nu se schimbă nimica. S-o lua nimica, nu se schimbă. În schimb, ceea ce este mare găștiga a unei persoane care adăugă într-un sfânt este acea răspundere și acea conștiință că, mă, n-ai niciun cuvânt de dezinfoțire.
Să trăiești așa cum trăiești acum. Absolut deloc. Că dacă n-ai fi întâlnit un sfânt, poate până tu ce mai aveai justificăra, ai că poate nu-i chiar așa, că în Sfințenia este de domeniu trecutului, că astăzi nu mai e posibil așa ceva, dar după ce ai întâlnit un sfânt și Sfânta Elisabeta nu este singurul sfânt pe care l-am întâlnit,
Eu am tănit bătrâni cu viața sfântă care nu sunt recunoscuți de biserică, dar l-am cunoscut pe Părintele Cleopa prea puțin, l-am cunoscut pe Sfântul Cleopa. Dar starețul pe care l-am avut la Sfântul Pavel, stareț al meu, bătrânul meu, starețul Partenie, un sfânt în viață. Starețul Monastirii Sfântul Pavel. A fost Părinte Iulian de la Prodroma, adică au fost mulți, mulți ființi care, cu siguranță, le va veni și lorându. Și când născându-i pe oameni aceștia, e o mare răspundere, o uriașă. Să-ți continui viața, să trăiești tot așa. Te responsabilizează, te obligă.
Să nu-ți continui viața așa cum ai făcut-o până acum. Dacă ați revedeau acum în pridvor acolo pe maica Elisabeta, știind cele ce au urmat, ce ați întreba-o astăzi? Da, asta e o lecție grea, o temă grea.
Nu știu, chiar e ceva…
Ceva care un șelarul care nu l-am gândit, care ce-aș putea să o întreb? Un lucru știu sigur că ea chiar m-a scris și în scrisoarea asta mi-a scris că ea oricum mă pomenea tot timpul. Ea neștiind că eu între timp a fost călugărit de la fratele George cum eram între timp devenit sămona cu Gherontie, aflasă și ea ulterior, odată cu întrebările care au fost în urma acestei vulvei care le-a creat această scrisoare publicată și ea știu că tot timpul m-a pomenit.
Ceea ce este dureros este faptul că…
Eu după aceea am mai vorbit odată cu maica când era în spital, când era bolnavă, înainte de a muri 2 ani, parcă.
Și credeți-mă că eu nu mai duc aminte absolut nimeni din acea convorbire. Atât de necruțătore timpul uitare. Ceea ce îmi aduc aminte este când discuția mea cu ea atunci a fost faptul că ea mi-a spus era foarte marcată de devotamentul celor din spital. Asistentul medical a infirmierul și vedea efectiv ca pe niște îngeri. Asta țin minte că mi-a spus-o. Dar altceva din ceea ce am discutat nu mi-a duc aminte. Deci cât de curând este uitarea. De asta vin și repedea că părinte Ioanichie Bălan nu avea insuflarea asta. Duhul Sfânt nu îi punea în minte și în inimă să-mi spună acest cuvânt. Aștept pe hârtie poate mărturile aceastea se pierdea. Care nu știu în viața sfintită de importantă sau neimportantă este, dar se pierdea un amănunt din viața sfintită și era păcat. Da, întorcându-mă la întrebare chiar nu știu ce aș putea spune. Chiar sunt lua presurupindă și nu cred că… Da, nu știu ce aș putea să-i spun.
Probabil că aș sta rușinat în față ei gândindu-mă că cum să spun, că viața mea poate nu este așa cum s-așteaptă nici Dumnezeu poate cum nu s-așteaptă nici eu. Poate asta m-ar face să tac în față ei și să nu întreb nimic. Probabil. Mă bucur că mi-ați dat și mie prilejul acesta de a ține în mână pe Soarea Sfintei și că ne-ați povestit și toate mărturii de acestea se adun așa ca într-un șirag. Să-i cunoaștem și noi pe Sfinți și să și să înțelegem cât sunt de aproape de noi, cât de simplu pare și cât de complicat e de fapt pentru noi să ne întoarcem la firesc și la Dumnezeu. Vă mulțumim din suflet să română că ați fost lângă noi. Mă bucur că a arânduit Dumnezeu să se întâmple ceea ce s-a întâmplat că s-a salvat această mărturie că până la urmă nu este vorba despre noi, este vorba despre noi.
Dumnezeu și Sfantului!”