Iertare și preoție – p. Paul Truebenbach

Urmăriți un foarte bun cuvânt al părintelui Paul Truebenbach despre două dintre principalele canale prin care ne vine harul: despre preoție (un canal instituțional) și despre iertare (un canal personal).

Cum putem ierta?

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Despre preoție și iertare – p. Paul Truebenbach

Pr. Paul Truebenbach: Tocmai am finalizat o serie de omilii în trei părți pe un rezumat al cărții Sfântului Ioan Hrisostom Despre preoție. Nu o mai citisem de la Seminar. A trecut mult timp și m-a înspăimântat din nou. Sunt multe lucruri despre care s-ar putea vorbi cu privire la provocările preoției, dar într-adevăr frumusețea și dificultatea vin împreună. Și cred că asta e la baza creștinismului oricum. Oricum, de la o zi la alta, aș spune că fiecare zi este diferită și, într-un fel, acesta poate fi un lucru foarte bun.

Preoția este cu siguranță ceva care nu devine niciodată plictisitor, dar poate fi și o provocare. Chiar trebuie să fii pregătit pentru orice îți iese în cale. Oamenii vin la tine cu cele mai mari bucurii ale lor și uneori ești la curent cu acele informații pe care alții nu le au. Este întotdeauna un lucru foarte frumos când cineva vine și spune: „Sunteți primul căruia îi spunem că vom avea un copil. Vă rugăm să nu spuneți nimănui”. Acestea sunt întotdeauna momente foarte fericite. Sau „Mă gândesc să cer pe cineva în căsătorie. Am binecuvântarea dvs.?” Sunt momente cu adevărat fericite. Dar ai parte și de cele mai rele. Ești cu oamenii în circumstanțele lor cele mai traumatice și groaznice, ești cu oamenii în căderile lor cele mai mari și, din nou, pe de altă parte, ești cu oamenii în cea mai profundă pocăință a lor.

Așa că trebuie să ai o anumită liniște interioară ca să te poți bucura cu cei care se bucură și să te întristezi cu cei care se întristează, trebuie să ai o înțelepciune pe care eu nu simt întotdeauna că o am, de a ști când să fii foarte blând și când să fii foarte dur și trebuie să fii pregătit să știi că, fiind păstor al turmei, vei fi atacat împreună cu turma și vei fi atacat mai viguros decât turma. Preotul trebuie să-și supravegheze turma cu mare atenție, dar trebuie să se supravegheze și pe sine cu mare atenție și să știe că ispite neașteptate pot apărea oricând. Mie mi-a luat destui ani, mi-e greu să spun exact câți dar mi-a luat destui ani să înțeleg pe deplin cât de frumoasă dar și cât de înspăimântătoare cruce este preoția și să accept faptul că cel mai bun lucru pe care pot să-l fac este să mă dau la o parte și să las Harul să lucreze. Iar preoția cere ca preotul să își recunoască eșecurile constante, dar să știe că aceste eșecuri nu împiedică Harul lui Dumnezeu. Astfel, cred că cel mai frumos lucru legat de preoție este să vezi cât de mult lucrează Hristos prin eșecurile constante [ale cuiva]. Glumesc uneori cu oamenii, nu e chiar o glumă, e adevărat, că îmi văd slujirea ca pe o serie constantă de eșecuri pe diferite niveluri și că, din când în când, eșecul nu este atât de rău, că harul chiar poate pătrunde și face ceva bun. Și faptul că pot vedea acest lucru este ceea ce mă însuflețește și mă împinge prin orice dificultăți care pot apărea.

– Mulți oameni întreabă despre cum devii preot: Cum să discearnă cineva dacă preoția este sau nu pentru el?

– Atunci când mergi la Seminar e necesar să ai binecuvântarea episcopului tău, care probabil nu te cunoaște personal prea bine în majoritatea cazurilor, dar și a părintelui tău spiritual. Așadar, dacă te gândești la preoție, un lucru bun de făcut e să-i întrebi pe oamenii care te cunosc bine, mai ales, dacă ești căsătorit, întreabă pe soția ta, dar întreabă și oamenii din parohie dacă ei cred că preoția este pentru tine. Fă asta cu smerenie. Trebuie să ai acest echilibru incredibil în care, pe de o parte, să simți că Dumnezeu te conduce acolo, dar, pe de altă parte, să te simți complet nedemn de asta. Cei care simt că merită preoția sunt cei care nu ar trebui nici măcar să se gândească la ea în primul rând.

Deci, trebuie să intri cu mare teamă și, din nou, aș recomanda a se citi cartea „Despre preoție” a Sfântului Ioan Hrisostom. După ce te spovedești temeinic, a discuta cu părintele tău spiritual și a-i primi îndrumările este absolut necesar și esențial. Și apoi este important să continui să faci această discernere și în timpul Seminarului. Doar pentru că cineva merge la Seminar nu înseamnă neapărat că este potrivit pentru a fi preot. Cu mulți ani în urmă, un părinte duhovnic mi-a reamintit că până și diavolul va face minuni și va face ca lucrurile să pară că sunt menite să fie, când nu sunt.

Au fost parohii în care credeam că mă voi duce să slujesc și am văzut cum totul în viața mea se aliniază spre asta, am văzut cinci, șase, șapte lucruri care toate s-au aliniat în mod miraculos și mi-am spus: „în mod clar aici mă conduce Dumnezeu”. Iar în acel moment nu am avut discernământul de a realiza: „Nu, de fapt nu aici mă conduce Dumnezeu, totul este o înșelăciune”. Și în cele din urmă nu am mers în acele locuri. De asemenea, am fost pus în situații care mi s-au părut destul de îngrozitoare și am stat și m-am întrebat: „Este cumva o greșeală din partea mea pe care nu am discernut-o?” Dar uitându-mă acum în urmă, văd mâna lui Dumnezeu foarte mult în acele lucruri. Deci a avea și alte voci, în special un părinte spiritual bun, este cu adevărat necesar. Un sfat personal pe care l-aș da este că, dacă cineva se gândește să meargă la Seminar, ar fi o idee foarte bună să găsească o mănăstire bună și să obțină binecuvântarea de a petrece 3 sau 4 săptămâni acolo, poate chiar în fiecare vară, pe parcursul Seminarului, doar pentru a rămâne cu picioarele pe pământ, pentru a păstra viața ascetică în prim-planul tuturor lucrurilor și a se asigura că se păstrează smerit în toate.

– Următoarea mea întrebare are două părți: „Cum știi dacă ai un părinte spiritual bun și cum să fii un părinte spiritual bun, din perspectiva unui preot?”

– Modul prin care știi dacă ai un părinte spiritual bun aș zice că se încadrează în două întrebări. Prima este: „Este preotul dispus să-mi atragă atenția atunci când este necesar? Este dispus să îmi dea un medicament amar atunci când este necesar? Un părinte duhovnicesc bun va da medicamente dulci și medicamente amare și ambele sunt necesare pentru noi. Și vrem să ne asigurăm că preotul are un echilibru foarte bun în asta, vrem să ne asigurăm că preotul dă și acel medicament într-un mod echilibrat, ceea ce înseamnă să nu fie excesiv de apăsător sau de controlator și, în același timp, să nu treacă superficial prin instrucțiunile necesare. Nu doriți un părinte spiritual care doar să vă asculte spovedania și să vă facă rugăciunea de iertare fără niciun fel de sfat. Deci, trebuie să existe un echilibru în asta.

În al doilea rând, vreți să vă puteți asigura că ceea ce spune preotul este în concordanță cu Sfinții Bisericii, vreți să vă asigurați că ceea ce auziți este în concordanță cu ceea ce citiți în Sfinții Părinți și în Sfinții și Bătrânii contemporani. Când eram la Seminar, m-am întrebat ce să fac atunci când aud lucruri într-un curs despre care cred că poate nu sunt atât de ortodoxe pe cât cred eu că ar trebui să fie. Dar nu vroiam să fiu eu însumi un standard și am întrebat-o pe o călugăriță: „Ce să fac atunci când aud ceva care mă pune la îndoială?” Iar ea mi-a dat un sfat fenomenal, atât de simplu, dar atât de incredibil de profund și adânc. Ea a spus: „Ascultă tot ce spun ei”. Cu alte cuvinte: arată-le onoarea și respectul cuvenite pentru poziția lor, pentru educația care i-a adus în poziția în care se află, asigură-te că rămâi umil și nu combativ în aceste lucruri, ci doar ascultă în liniște. Ea a spus: „Dacă simți că e corect în inima ta, acceptă, dacă nu, atunci du-te și verifică la Părinți”. Deci nu era neapărat sarcina mea să decid dacă ceea ce auzeam era corect sau nu, ci să mă duc să-i verific pe Părinți. Și acesta e un standard bun și în cazul părinților spirituali. E părintele meu spiritual în concordanță cu sursele patristice pe care le citesc?

Deci, cred că dacă ai aceste două lucruri, dacă ai pe cineva care este într-o relație vie cu sfinții dinaintea sa și le urmează sfaturile și dă sfaturi în lumina lor și este, de asemenea, echilibrat în modul în care lucrează cu tine și cu personalitatea ta, atunci cred că ai un bun părinte spiritual. Referitor la cum să fii un bun părinte spiritual, nu știu, chiar nu știu. Aș spune că nu cred că eu sunt neapărat un părinte spiritual bun, dar cred că eu am avut părinți spirituali foarte buni. Iar cei pe care i-am avut și care au fost cu adevărat buni sunt oameni care se roagă cu desăvârșire, atât de mult încât, doar fiind în prezența lor, simți asta, poți simți că sunt oameni care se roagă cu desăvârșire și că trăiesc credința.

Și cred că aceasta este cheia întregii vieți și mai ales a preoției, mai ales în cadrul preoției. Pentru a fi un bun părinte spiritual trebuie să ne asigurăm că trăim și încercăm chiar să depășim sfaturile pe care le dăm. Și, din nou, nu cred că sunt un exemplu deosebit de bun în acest sens, dar am avut exemple bune și am avut părinți spirituali care, chiar dacă nu mi-ar fi spus niciun cuvânt, tot m-ar fi ajutat prin exemplul lor.

– Vorbiți mult despre pocăința vie care se adâncește zilnic. Ce înseamnă aceasta și cum o putem dobândi?

– Pentru a înțelege ce este o pocăință vie care se adâncește zilnic, trebuie mai întâi să înțelegem ce este pocăința în general. Iar în Ortodoxie nu vedem pocăința ca pe o dojană și nu o vedem ca fiind bazată exclusiv pe implorarea iertării pentru păcatele noastre. Se întâmplă ceva mult mai profund. Pocăință în limba greacă înseamnă de fapt a se întoarce. Se potrivește foarte bine cu ideea de păcat ca o ratare a țintei. Dacă Hristos este aici și eu ratez ținta, înseamnă că m-am îndepărtat într-o oarecare măsură de El, iar pocăința înseamnă să mă întorc la El, așa că definiția mai largă a pocăinței este să ne aliniem viața cu voia lui Hristos și cu poruncile Sale, adică să ne supunem complet voii Sale.

Există o carte cu adevărat fenomenală a Sfântului Ioan de Tobolsk, care a fost rudă cu Sfântul Ioan din San Francisco, numită „Floarea soarelui”. Iar în „Floarea soarelui” este un subtitlu de genul:. Alinierea voii omului cu voia lui Dumnezeu. Aceasta este pocăința, este alinierea constantă a voinței noastre, ceea ce înseamnă că trebuie să ne examinăm constant viața, în fiecare zi, să căutăm să vedem unde ne-am îndepărtat de Hristos sau pur și simplu unde nu am împlinit poruncile în mod corespunzător sau suficient de bine. Chiar Hristos ne oferă modelul acestui lucru. El spune: „Chiar și atunci când am făcut ceea ce ni s-a cerut să facem, chiar și când respectăm poruncile lui Dumnezeu, ar trebui să spunem: Am făcut ceea ce eram dator să fac, sunt doar o slugă netrebnică. Toate sunt ale Lui.” Deci această pocăință vie înseamnă să nu încetăm niciodată să-L căutăm pe Hristos.

Și nu e vorba despre a nu face rele, care este modul în care mulți oameni privesc viața creștină, nu este vorba doar despre a face lucruri bune, ci este vorba despre a ne deschide inimile cu smerenie și iubire către Har și a fi plini de acel Har în mod constant și a ne asigura că suntem din ce în ce mai mult definiți de acel Har. Înseamnă să căutăm să interiorizăm. Nu este vorba doar despre imitarea exterioară a lui Hristos, ci este vorba despre interiorizarea mesajului Evangheliei, ceea ce înseamnă interiorizarea răstignirii zilnice și să facem acest lucru cu recunoștință și bucurie și să căutăm în orice situație să ne conformăm la ceea ce ne cheamă Dumnezeu. Nu ne blamăm situația din viața noastră, nu ne plângem de ea, ci căutăm cu recunoștință să știm că indiferent ce a permis Dumnezeu în viața mea trebuie să existe un folos în asta pentru mine și voi continua să urmăresc acest lucru.

Și, de fapt, ceea ce înseamnă este să căutăm în adâncul sufletului să-L iubim pe Hristos, să prindem orice gând, așa cum spune Sfântul Pavel, să luăm fiecare acțiune, fiecare gând și fiecare cuvânt și să ne întrebăm: „Cum pot să fac, să spun sau să gândesc acest lucru într-un mod care să-i fie plăcut lui Hristos, cum pot să aduc un zâmbet pe fața lui Hristos în tot ce fac?” Dacă facem acest lucru și îl facem în contextul vieții Bisericii (cu rugăciune, post și mai ales sfintele taine ale spovedaniei și împărtășaniei), atunci acea legătură cu Hristos nu e sterilă, nu e vorba despre respectarea regulilor, este vorba despre căutarea constantă a lui Hristos, este vorba despre căutarea aprofundării relației noastre cu Hristos, este vorba despre căutarea de a ne goli din ce în ce mai mult și de a fi umpluți cu din ce în ce mai mult har în spațiul creat în inima noastră.

Și înseamnă să căutăm să fim definiți de acel har și să nu fim conduși de propriul nostru ego și de propria noastră voință, ci să lăsăm aceste lucruri deoparte, răstignindu-le în mod constant, astfel încât să putem fi aliniați mai mult cu voia lui Hristos pentru noi decât cu voia noastră pentru noi înșine.

– Încă mi se mai pune această întrebare: „Oare Dumnezeu va ierta chiar și dacă oamenii cred adesea că au făcut ceva atât de condamnabil încât nu pot fi iertați? Ce pot face sau care este modul corect de a privi acest lucru?

– Da. Ori de câte ori vine cineva la mine și îmi spune că simte că a făcut ceva ce pur și simplu nu poate fi iertat, dacă poate suporta, glumesc cu el și îi spun: Ei bine, atunci să îți scrii păcatul pe o hârtie și să scoți icoana lui Hristos și să pui hârtia în locul ei pentru că acum păcatul tău e mai puternic decât Hristos, ceea ce înseamnă că acesta e Dumnezeu”. Bineînțeles, nu le spun asta tuturor. Când sunt disperați nu e un moment bun să faci această glumă, dar are un rost și rostul este să spunem că dacă noi credem într-un Dumnezeu al milei și al iubirii, trebuie să credem că El este cu adevărat Dumnezeu, ceea ce înseamnă că El are putere peste toate și că este mai puternic decât aceste lucruri. De asemenea, credem într-un Domn care dorește ca toți oamenii să fie salvați și să ajungă la cunoașterea adevărului.

Așa că următoarea întrebare pe care le-o adresez, care are poate mai puțină lejeritate, este: „Încă mai respiri? Dacă încă mai respiri, atunci e clar că Hristos crede că mai ai timp să te pocăiești, pentru că pentru asta sunt date zilele.” Fiecare clipă pe care o avem a fost dată pentru pocăința noastră și dacă Hristos vă dă suflare, atunci El nu a renunțat la voi. Dar cred că acest lucru merge la temelia anxietății profunde a epocii noastre și acesta este motivul pentru care vorbesc constant despre dragostea absolut perfectă și personală pe care Hristos o are pentru noi. Trebuie să fim convinși de acest lucru înainte chiar de a începe cu adevărat viața spirituală.

Acum, o parte a vieții spirituale este ceea ce ne ajută să înțelegem și să acceptăm acea iubire, dar trebuie să fim convinși că, cel puțin în potențialitate, ea există cu adevărat, că Hristos ne iubește atât de mult. Dacă nu o facem, anxietatea vieții spirituale ne va constrânge complet și, în cele din urmă, ne va zdrobi. Deci, acesta este unul dintre acele echilibre în preoție. Pe de o parte, trebuie să vă conving de gravitatea păcatului, dar, pe de altă parte, omul modern nu pare să fie atât de preocupat, cel puțin în Biserica Ortodoxă, unde oamenii par să fie destul de convinși deja că sunt păcătoși. Asta nu înseamnă că nu aduc în discuție aceste lucruri. Trebuie să știm despre seriozitatea lor, astfel încât să nu ne întoarcem la acele lucruri.

Oamenii au nevoie mai mult azi să fie convinși de faptul că Hristos îi iubește cu adevărat și îi iubește atât de mult încât nu există niciun păcat, nici în cantitate, nici în amploare, care poate depăși acea iubire, dacă nu îi permiți. Așa că pocăința este un lucru dureros, este un lucru dureros. Adesea le dau oamenilor imaginea unui pumn. Le spun că atunci când ai o rană vrei să o protejezi pentru că ți-e teamă să nu fie rănită. Și păcatul ne rănește. Și uneori simțim că acel păcat este atât de mare încât nu vrem să îl expunem lumii și mai ales lui Dumnezeu, așa că îl ținem foarte strâns. Dar atunci când îl ții foarte strâns, deși poate protejezi rana de alte răniri, o protejezi și de intrarea Harului pentru a o vindeca. Așadar, o parte din durerea pocăinței constă în a deschide acea rană în fața lui Hristos.

Și da, o expui unei posibile răniri, iar începutul oricărei intervenții chirurgicale este dureros, implică tăiere, dar scopul final este vindecarea. Și astfel trebuie să existe acea înmuiere, acea înmuiere interioară. Și deci, din nou, încă mai respiri? Atunci Hristos nu a renunțat la tine. Nu renunța nici tu la tine și nu mai vedea păcatul tău ca fiind mai puternic decât Dumnezeu. Pur și simplu nu este cazul.

– Cum încercăm să-L imităm pe El și să-i iertăm pe ceilalți, chiar dacă ne-au făcut foarte mult rău?

– Da! Îmi place această întrebare. Primesc foarte des această întrebare. Aceasta este o întrebare constantă a creștinilor ortodocși: „Părinte, cum pot să iert? Acest om mi-a făcut asta și asta, cum să-l iert?” Și răspunsul meu pentru ei este: „Nu poți! Nu poți să-l ierți și, atâta timp cât crezi că poți și vei continua să faci efortul, vei eșua din nou și din nou și din nou și doar te frustrezi. Nu poți. Și de aici trebuie să începi.” E un lucru periculos în viața spirituală să vedem ceea ce credem că e smerenie și să spunem: „Mă voi ruga ca și cum aș avea smerenie”, mai degrabă decât să mă rog de unde sunt. Nu este realist. Parte din smerenie este onestitatea despre unde suntem.

Așa că este mult mai bine să mergi înaintea lui Hristos, să stai în fața icoanelor, să respiri adânc de câteva ori și să spui: „Doamne, vreau să iert, dar nu pot. Pentru a reuși să fac asta, trebuie să o faci Tu pentru mine. Singura modalitate prin care voi putea ierta e dacă Harul mă transfigurează. Eu nu pot face asta, dar Tu poți, Doamne.” Și acel pic de onestitate este adevărata smerenie. Și acea smerenie te va deschide pentru a putea primi ceva din acel Har pentru a ierta.

Acum, dacă atunci faci eforturi pentru a te deschide și mai mult, de exemplu faci metanii, acesta este un lucru pe care îl spun constant oamenilor să-l facă. Fă metanii pentru oamenii pe care ai dificultăți să-i iubești și să-i ierți, fă-le cu rugăciunea lui Iisus pe care o recomand cu metoda Sfântului Porfirie, care spune că doar să te gândești la acea persoană în inima ta, dar să continui să te rogi: Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine! Și astfel eviți o rugăciune cu potențial de judecată: Doamne Iisuse Hristoase ai milă de X și Y, iar în mintea ta să gândești pentru că sunt atât de groaznici și chiar au nevoie de rugăciunile mele. Nu trebuie să gândești așă. Sfântul Porfirie spune: „Suntem cu toții legați oricum, pentru că toți suntem făpturi ale aceluiași Dumnezeu și de aceea păstrați în minte gândul la acea persoană în inima voastră și spuneți: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine!” Și apoi faceți metanii pentru ei, știind pe deplin că metaniile voastre nu vă vor face automat să-i ierți și să-i iubești, ci mai degrabă Hristos va vedea acele eforturi, El va vedea că ești dispus să-ți sacrifici propriul confort și timp pentru această dorință de iertare, iar El îți va da Har în acest sens.

Și oamenii care au aplicat asta mi-au spus că în timp devine foarte eficient. Iar unii dintre ei au venit la mine spunând că au fost surprinși de faptul că au trecut de la simpla iertare la iubire reală și că sunt capabili să-i vadă pe cei care le-au făcut rău ca dătători de daruri. Asta spune Sfântul Paisie. Cineva l-a întrebat odată pe Sf. Paisie. A spus: „Avva, ce facem când cineva ne-a tratat pe nedrept?” Și el a spus: „Ar trebui să-i mulțumești și să îi trimiți cadouri pentru că a depus bani la Banca Cerului pentru tine”. Cu alte cuvinte, dacă suntem tratați pe nedrept în această viață și nu ni se dă milă în această viață, există șanse mai mari să ni se dea dreptate și milă în viața următoare, dreptate din perspectiva lui Dumnezeu, nu din perspectiva pământească.

Și deci, care e cel mai bun lucru care se poate întâmpla? Dacă noi ne închinăm unui Dumnezeu care a fost răstignit, iar Sf. Pavel vorbește mult despre asta, el vorbește cu o populație numeroasă care e în mare parte păgână și care vede onorurile lumești ca pe un lucru grozav și că, dacă suferi și ești disprețuit de lume, acesta este un lucru groaznic și le spune constant oamenilor: „Nu, nu înțelegeți?” În special la Corinteni, în 1 Corinteni vorbește mult despre asta. El spune: „Nu înțelegeți? Noi ne închinăm unui Dumnezeu care a fost răstignit. Acesta este Dumnezeu-Omul Hristos. Și deci dacă ne închinăm Lui, atunci când suntem și noi răstigniți față de lume, ar trebui să Îl slăvim și să Îi mulțumim pentru aceasta, ar trebui să recunoaștem că suferim cu El și, astfel, celor care ne tratează pe nedrept, le putem mulțumi.

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Trebuie să iubești pe toți. Dar dacă nu ai capacitatea de a iubi, măcar să nu urăști”. Și deci totul este în etape. Dar din nou, punctul principal este: „Nimic din toate acestea nu se poate întâmpla fără Har. Atâta timp cât tu crezi că poți face asta prin propria ta putere, Hristos, respectând liberul arbitru, va spune: „Bine. Hai să vedem dacă merge.” Și va fi o experiență foarte umilitoare pentru noi când ne dăm seama că nu putem. Și dacă pot puncta un ultim lucru, acesta este un lucru pe care îl subliniez când oamenii vorbesc despre libertate și au această concepție falsă despre libertate și ei spun: „Nu cred în a fi legat și conformat cu vreo religie pentru că vreau libertate.”

Și prima mea întrebare pentru ei este: „Chiar crezi că ești liber? Și dacă crezi că ești liber, cred că cel mai bun test pentru asta este: Poți să-ți iubești dușmanii? Prin simpla forță a voinței, poți să-ți iubești dușmanii?” Cred că oamenii vor descoperi că de fapt sunt sclavi, sunt sclavii propriilor patimi, sclavii propriei lor amărăciuni, propriilor resentimente, sunt sclavi ai întunericului din propria lor inimă. Singurul lucru care ne poate elibera de asta este harul. Și ce este necesar pentru har este dragostea și smerenia. Deci, dacă ne golim pe noi înșine înaintea lui Hristos și admitem că: „Doamne, nu pot face asta”. E omilia mea preferată, cred că e foarte inspiratoare. Nu poți să o faci. Acesta e mesajul meu spiritual constant: „Nu poți să o faci! Hristos o poate face pentru tine.” Și noi să ne smerim înaintea lui Hristos și să ne deschidem către acel Har. E singura cale.

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!