Cred Ortodocșii că „faptele bune” ne mântuiesc? – p. Paul Truebenbach

Urmăriți pe p. Paul Truebenbach răspunzând la o serie de întrebări foarte pertinente primite de la credincioși în legătură cu credința și practica ortodoxă începând de la faptele bune și terminând cu Martin Luther și (neo)protestanții.

Audiție plăcută!

Powered by RedCircle

Întreabă un preot ortodox #18: Cred Ortodocșii că „faptele bune” ne mântuiesc?

– Prima întrebare aici, cineva întreabă: Cred ortodocșii că faptele bune te duc în Rai sau doar acceptarea lui Iisus Hristos în inima ta?

– [Pr. Paul Truebenbach] Ca întotdeauna aș spune: Ce înțelegi prin aceste lucruri? Mai ales prin acceptarea lui Iisus în inima ta? Dar aș spune că ceea ce ne aduce în cele din urmă mântuirea este Harul. Harul este cel care… Adică asta spune Sfântul Pavel: ești salvat de Har prin credință. Acum, noi credem că acea credință este o credință vie, deci faptele bune nu sunt cele care ne câștigă mântuirea, nu înțelegem lucrurile în acest sens, noi nu merităm mântuirea, indiferent de cât de mult bine facem, și asta e exact ceea ce ne spune Hristos, că și dacă suntem ascultători de El, tot ce putem spune este: Am făcut doar ce mi s-a poruncit, sunt o slugă netrebnică, asta e tot ce sunt. Așadar, nu există fapte bune care să ne aducă în Împărăție, însă trăirea credinței ne deschide inima către Har. Nu poți sluji lui Dumnezeu și lui Mamona. Înăuntrul inimii sunt toate, așa cum spune Sfântul Marcarie: sunt fiare sălbatice și animale, sunt demoni, sunt puteri întunecate demonice, iadul, toate sunt în inimă. Dar [acolo] este și cerul și îngerii și toți sfinții și tot Harul.

Și deci care sunt faptele credinței? Sunt lucrările care împing în afară lucrurile întunecate și neinvitate pentru a le alunga puțin câte puțin și pentru a invita înauntru mai mult spațiu astfel încât Harul să poată locui acolo. Și atunci ce este un sfânt? Un sfânt este cel care și-a curățat inima atât de mult încât inima a devenit atât de pură, a devenit un tron nou pentru Hristos. Aceasta este mântuirea pentru Biserica Ortodoxă. Așadar, faptele bune nu ne mântuiesc, ci mai degrabă credința noastră vie lucrătoare este cea care deschide inima către harul care ne va mântui. Numai harul mântuiește.

– Care este părerea ortodoxă despre Martin Luther?

– Părerea ortodoxă despre Martin Luther? Eu pot să vă spun doar o părere ortodoxă despre Martin Luther, și anume părerea mea ortodoxă despre Martin Luther, ca fost luteran. Eu cred că Luther a recunoscut o mulțime dintre problemele majore ale romano-catolicismului din perioada în care a trăit și cred că în marea majoritate a criticilor sale a avut dreptate. Dar cred că concluziile la care a ajuns au fost greșite. Cred că acesta a fost un caz în care el a văzut întrebările care se puneau în romano-catolicism și a venit cu răspunsuri diferite, pe când ceea ce ar fi trebuit să realizeze era că și întrebările însele erau problematice și ceea ce ar fi trebuit să facă era să spună că: dacă această ramură este într-adevăr o ramură moartă a creștinismului, trebuie să existe un trunchi viu în altă parte și ar fi trebuit să îl caute pe acesta. Dacă cineva dorește o evaluare cu adevărat minunată a lui Martin Luther și a tuturor reformatorilor din cadrul Reformei, ar trebui să citească cartea părintelui Josiah Trenham, „Stâncă și nisip”, care este un rezumat fenomenal al viziunii ortodoxe asupra Reformei, cu un capitol excelent despre Luther.

– Această persoană întreabă: Am o întrebare pentru preot. Dacă nu vă deranjează, nu vreau să o comentez pentru că e cam stupidă, dar o pun pentru că îmi dă bătăi de cap. Vă arăt procesul acestei întrebări în pași. 1. Biserica Ortodoxă este Biserica adevărată și nu există altă Biserică? 2. Sacramentele (Sfintele Taine) sunt taine doar în Biserică? 3. Este căsătoria un sacrament? 4. Dacă nu există Sfinte Taine în afara Bisericii, atunci neortodocșii nu sunt căsătoriți? 5. Nu am spune atunci că, prin urmare, există sacramente în afara Bisericii? Și apoi continuă să întrebe: Nu mă preocupă atât de mult căsătoria, ci Euharistia. Dacă noi suntem adevărata Biserică, atunci Euharistia pentru orientali și romano-catolici ar trebui să fie invalidă, deoarece Euharistia este ceva numai în Biserică. Dacă spunem că nu [e validă], atunci milioane de credincioși cred că iau trupul și sângele lui Hristos și nu e așa. Dacă spunem că este, atunci ce rost mai are să devină ortodocși din moment ce ei au plinătatea lui Hristos care este prezent în Euharistie?

– Mai întâi să vorbim dogmatic. Dogmatic, Biserica Ortodoxă este adevărata deținătoare…, fiind adevărata Biserică, adică trupul lui Hristos, cu Hristos ca și cap. Biserica Ortodoxă este adevărata deținătoare a sacramentelor sau a ceea ce numim Sfintele Taine. Și, prin urmare, plinătatea și adevărul Sfintelor Taine rămâne în limitele Bisericii Ortodoxe. Noi nu am accepta ideea că Sfintele Taine există în afara granițelor Bisericii Ortodoxe, aceasta e înțelegerea patristică a acestui lucru. Acestea fiind spuse, și poate că ceea ce voi spune va fi considerat controversat de unii preoți ortodocși, în Biserica Ortodoxă ni se prezintă calea normativă de mântuire. În afara granițelor Bisericii Ortodoxe, Hristos îi poate întâlni pe oameni în orice mod dorește El. Și astfel, deși aș spune că o Euharistie sau un botez în afara Bisericii Ortodoxe nu este o adevărată masă euharistică, nu este un adevărat botez, nu spun prin aceasta că Dumnezeu nu poate lucra prin aceste lucruri, ci sugerez că într-un mod normativ aceste lucruri nu sunt Sfintele Taine, dar pe baza credinței unei persoane, pe baza purității inimii sale, pe baza dragostei sale pentru Hristos, poate Hristos să întâlnească acea persoană în aceste lucruri? Nu mă simt confortabil să spun nu, și nu mă simt confortabil să cuantific modul în care Hristos va face asta, asta depinde de Dumnezeu, nu depinde de noi.

Ceea ce știm noi este ce ne-a dat Dumnezeu și Dumnezeu ne-a dat Biserica Ortodoxă, ne-a dat Biserica cu Sfintele Taine ca mijloc de Mântuire, ca mijloc de a ne ajuta să ne unim cu El Și, așadar, vorbim mai mult despre ce sunt acestea. În afara acestor limite nu mă simt confortabil să spun prea multe, tot ce pot spune este că nu sunt aceleași Sfinte Taine ca cele care se găsesc în Biserică, nu sunt plinătatea credinței așa cum se găsește în Biserică, dar Dumnezeu poate face cu ele ce vrea El.

– Cineva întreabă: Ce păcate împiedică pe cineva să ia Sfânta Împărtășanie?

– La fel ca în cazul multor întrebări din Biserica Ortodoxă, acest lucru este mai mult complex decât simplu și motivul pentru care este complex este deoarece anumite păcate pe anumiți oameni îi pot ține departe de împărtășanie pentru o anumită perioadă de timp, în timp ce își trăiesc pocăința, pe când pe alte persoane s-ar putea să nu, așa că noi [preoții ortodocși] am considera că…, și îmi dau seama că acest termen este vag, dar orice păcat grav ar trebui să țină pe cineva în afara împărtășaniei până când se spovedește și, odată ce se spovedește, duhovnicul, părintele spiritual trebuie să decidă dacă mai este nevoie de o perioadă de pocăință în care persoana să nu se împărtășească înainte de a reveni în comuniune.

Există anumite standarde care sunt date în unele dintre canoanele Bisericii. Sf. Nicodim [Aghioritul] vorbește mult despre acestea și despre cât timp anumite păcate ar ține pe cineva în afară, dar, din nou, trebuie să știm cultura în care ne aflăm, trebuie să situația în care trăiesc oamenii și trebuie să cunoaștem inima personală a cuiva și lupta sa cu aceste lucruri. Există unele păcate, de exemplu mulți bărbați se luptă cu masturbarea și pofta și, deși cineva poate cădea în păcatul masturbării, sau al abuzului de sine, cum îi spunem noi, dacă cineva nu se luptă cu adevărat cu asta, dar apoi are o cădere majoră, aș putea să îl țin fără împărtășanie pentru o perioadă de timp, în timp ce dacă cineva s-a luptat cu pofta timp de 30 de ani și apoi devine ortodox și se luptă bine, se luptă cu adevărat bine, și mai cade din când în când, s-ar putea să îl tratez mult mai blând pentru că s-ar putea să văd că pentru acest om timpul petrecut departe de împărtășanie nu va face decât să îl împingă în deznădejde, fiind deja predispus la asta.

Deci sunt mulți factori care intră în joc aici și trebuie să știm că nu poți doar… pentru că avem de-a face cu persoane, nu poți doar să iei un standard și să îl aplici tuturor ca și cum am fi roboți. Dacă ar fi așa, atunci nu am avea nevoie ca Hristos să fie un judecător activ, El pur și simplu, la a doua venire, la Judecată, s-ar putea uita pe listă și ar spune: unde te situezi în listă? Dar El se va uita la fiecare inimă în parte. Sfântul Paisie spune o poveste cu adevărat minunată despre acest lucru. Se pare că este o poveste adevărată a unui tânăr grec. A fost un copil care a fost capturat de turci și plângea tot timpul, iar turcii nu aveau o mamă care să alăpteze acest copil, așa că au luat raki, au luat o băutură alcoolică și îi dădeau copilului [să bea], iar copilul a fost înțărcat cu alcool și îmbătat constant. Și această persoană a crescut și în cele din urmă a devenit călugăr în Athos. Sfântul Paisie spune că această persoană nu putea să renunțe la alcool pur și simplu, era prea mult în sistemul lui, și atunci părintele lui duhovnicesc a început să lucreze cu el și el a trecut de la, să spunem, 10 sticle pe zi la, poate, 9, și că să ajungă la acelea 9 era o luptă intensă, și apoi poate trecea la 8, pentru care era iar o luptă intensă, și încă se îmbăta tot timpul, apoi 7 și apoi 6 și apoi 5 și apoi poate doar un pahar și poate că atunci când a murit a băut doar o jumătate de pahar, dar chiar și acea jumătate de pahar era destul pentru a-l îmbăta, deoarece corpul său se îmbăta imediat când consuma alcool. Nu ne-am uita la această persoană să spunem: acesta este un bețiv și nu va moșteni Împărăția. Noi îl vedem ca pe cineva care s-a luptat și s-a luptat bine. Și de aceea Sfântul Paisie spune că a fost mântuit, a fost mântuit pentru marile sale eforturi ascetice, adică aproape ca un martir.

Astfel, Hristos se ocupă de noi acolo unde ne aflăm, și la fel trebuie să facă și părintele spiritual. De aceea, iertați-mi răspunsul lung pentru o întrebare simplă, dar răspunsul lung e că trebuie să avem o relație bună cu un părinte duhovnicesc, iar acesta trebuie să ne cunoască inima și luptele și să fie capabil să aplice remediul adecvat. Acum, evident, există anumite păcate care sunt atât de extreme încât vor opri de la împărtășanie, cum ar fi crima. Știi, nu sunt multe cazuri când poți spune: ei bine, ai crescut crezând că a face crimă este perfect în regulă. Asta nu va merge, dar cu multe dintre aceste păcate depinde de persoană.

– Care este perspectiva ortodoxă asupra vorbirii în limbi, în special în limbi cerești?

– Aș recomanda ca cel care întreabă sau oricine este interesat de acest lucru să citească un articol al Arhimandritului Zaharia [Zaharou] pe această temă. Este disponibil gratis online, tastând Arhimandrit Zaharia – Vorbirea în limbi” ei pot afla multe despre acest lucru. Acest lucru nu este discutat în mod normal, sau cu siguranță nu este văzut foarte des în Biserica Ortodoxă. Există cazuri de vorbire în limbi, sau și în anumite limbi, se mai întâmplă încă miracole astfel.

De exemplu, există o poveste faimoasă despre Sf. Porfirie, în care acesta s-a întâlnit cu o franțuzoaică, care nu vorbea greacă. Sfântul Porfirie nu vorbea franceza, și a fost un martor acolo care a văzut că Sfântul Porfirie vorbea în greacă, iar femeia înțelegea în franceză. Apoi ea vorbea în franceză și Sfântul Porfirie o înțelegea în greacă. Și, bineînțeles, persoana care a fost martoră la asta a fost uluită și s-a gândit că e un fel de Rusalii moderne. Dar când vine vorba de ideea limbilor cerești, nu am auzit niciodată de un astfel de caz în Biserica Ortodoxă de la un sfânt despre așa ceva.

Cred că acesta este unul dintre acele domenii în care avem precauție extremă știind că orice experiență spirituală poate avea trei surse: ar putea fi de la Dumnezeu, ar putea fi psihologică, adică de la noi înșine, sau ar putea fi demonică. Așa că suntem extrem de precauți cu aceste lucruri. Nu este o practică obișnuită pe care o vezi în Biserica Ortodoxă. Și aș mai spune că noi credem că rugăciunea inimii, dacă cineva caută rugăciunea inimii și isihasmul, este o formă mult mai înaltă de rugăciune decât orice fel de vorbire în limbi.

Cunosc un preot care a trecut recent la cele veșnice, Părintele Basil Caldrroni, veșnică să fie pomenirea lui, a trecut la cele veșnice săptămâna trecută sau acum două săptămâni, și el avea o mulțime de oameni care veneau din mișcarea penticostală și deveneau ortodocși și întrebau despre vorbirea în limbi. Iar el avea o metodă foarte interesantă, nu le spunea: nu vorbiți în limbi în rugăciunea voastră, ci le spunea: indiferent de timpul pe care îl acordați vorbirii în limbi, acordați timp egal sau mai mult rugăciunii lui Iisus. Și a spus că în fiecare caz, fără eșec, în cel mult câteva luni, acești oameni încetau complet să mai vorbească în limbi și preferau doar rugăciunea lui Iisus. Chiar dacă nu-și aprofundau experiența atât de mult, își dădeau seama că, în lupta cu rugăciunea lui Iisus obțineau mult mai multe și că aceasta depășea dorința de a vorbi în limbi. Acesta mi s-a părut un mod foarte frumos și pastoral de a aborda această problemă.

Deci, nu veți găsi creștini ortodocși vorbind în aceste tipuri de limbi. Noi considerăm că limbajul îngerilor este tăcerea și liniștea, ceea ce înseamnă de fapt isihia, și de aceea practicarea rugăciunii lui Iisus și adâncirea în rugăciunea lui Iisus este cu adevărat scopul principal. Noi considerăm că aceasta e cea mai înaltă formă de rugăciune. Cea mai înaltă formă de rugăciune este atunci când Duhul Sfânt ne dă rugăciunea și se roagă în noi. Dar ce creează spațiul pentru asta? Liniștea creată de rugăciunea lui Iisus.

– Această persoană întreabă: Este considerată Maria mama lui Dumnezeu de la Întrupare și până în eternitate? Este ea considerată mamă a Sfintei Treimi? De ce sau de ce nu?

– Nu este considerată mama Sfintei Treimi pentru că ea L-a născut pe Fiul lui Dumnezeu, deci ea este Theotokos acum, adică Născătoarea de Dumnezeu, din momentul Întrupării până în eternitate. Acesta este unul dintre mistere, acesta este unul dintre marile mistere ale credinței noastre. Înălțarea este o sărbătoare foarte foarte importantă în Biserică, deoarece, odată cu Înălțarea, natura umană stă acum la dreapta lui Dumnezeu Tatăl. Acest lucru este de necrezut pentru mintea umană, sau poate, mai bine spus, de neînțeles pentru mintea umană. Cum putem înțelege că Dumnezeu, care este de dinainte de veacuri și pentru totdeauna același, și totuși acum, în timp, și-a trimis Fiul să ia trup omenesc și că a înălțat natura umană și ea stă la dreapta lui Dumnezeu Tatăl? Asta este ceva ce nu putem înțelege. Și din acest motiv și noi putem fi glorificați, ceea ce și-a asumat mai întâi Fiul lui Dumnezeu ni se poate întâmpla și nouă. Deci acesta este adevărul despre Fecioara Maria, este că la Întrupare ea a devenit mama lui Iisus Hristos, care este pe deplin Dumnezeu și pe deplin om, așadar ea a devenit mama lui Dumnezeu, Theotokos, și ea va continua să fie astfel pentru toate veacurile și în veacul viitor, când noi nu vom trăi în afara timpului, așa cum o face Dumnezeu, ci într-un timp transfigurat. Și asta este ceva ce nu putem înțelege până nu ajungem acolo.

– În catehismul romano-catolic se învață că Maria este fiica Tatălui, Mama Fiului și soția Duhului Sfânt. E folosit acest limbaj în Biserica Ortodoxă? De ce sau de ce nu?

– Va trebui să ofer din nou avertismentul că voi oferi propria mea perspectivă asupra acestui lucru, dar sunt foarte deschis la schimbare în acest sens. Nu știu, nu am auzit niciodată acest limbaj până acum, nu l-am auzit niciodată de la un Sfânt Ortodox și totuși nu prea am o problemă cu el. Maria ca fiică a Tatălui – ei bine, în sensul că Tatăl este creatorul tuturor, dar și pentru că devenim fii adoptivi și fiice ale lui Dumnezeu. Aș spune da, este mama Fiului lui Dumnezeu, acesta este limbaj ortodox normal. Și ce era cu Duhul Sfânt? – Soția Duhului Sfânt. – Soția Duhului Sfânt? Limbajul Bisericii este că Biserica este mireasa Fiului lui Dumnezeu, așa că mireasa lui Hristos prin Duhul Sfânt ar fi probabil un limbaj cu care aș fi mai confortabil, dar ar trebui să știu ce înseamnă asta, soția Duhului Sfânt, acesta nu este un limbaj cu care sunt familiarizat și nu sunt sigur ce înseamnă. Așa că asta îmi dă o pauză, dar este doar o pauză de precauție, nu prea știu ce înseamnă, ar trebui să știu mai multe despre ce intenționează limbajul respectiv.

– Altă persoană întreabă: Oare rugăciunea lui Iisus chiar scoate oameni din iad?

– Am câteva povești din viețile sfinților care sunt favoritele mele absolute, iar una dintre ele este despre Sfântul Efrem din Katunakia, care a adormit în 1998, un sfânt foarte recent al Bisericii, o figură incredibilă, cu adevărat incredibilă, și am avut experiențe personale [cu el], nu-mi place să dau detalii despre ele, dar am simțit personal mijlociri ale lui care au fost extrem de puternice, și cu adevărat transformatoare. Sfântul Efrem s-a călugărit sub un bătrân numit Părintele Nichifor. Părintele Nichifor avea un grup foarte mic de călugări în grija lui, iar acest părinte era foarte brutal, mai ales față de Efrem. Sf. Efrem a spus că în toți anii sub coordonarea lui acesta nu l-a numit niciodată pe numele său, întotdeauna îl numea prin vreo insultă: prostule, tu asta, tu aceea. Și călugării au prieteni, și Sfântul Efrem avea prieteni, dar nu le plăcea să-l viziteze pentru că se temeau de bătrânul lui.

Bătrânul lui era atât de crud și există șansa ca Părintele Nichifor să fi căzut într-un fel de amăgire spirituală. Sfântul Efrem l-a descoperit pe Sfântul Iosif Isihastul pe Muntele Athos și a mers să-l întâlnească, cu binecuvântarea Părintelui Nichifor, pe care a primit-o cu multă reticență, dar a primit binecuvântarea, și s-a dus la Sfântul Iosif și i-a spus: „Vreau să-l părăsesc pe Părintele Nichifor și să devin ucenicul tău.” Iar Sf. Iosif a spus: „Ești călugăr, ți-ai încredințat ascultarea Părintelui Nichifor și [trebuie] să îi rămâi credincios.” Iar Sf. Efrem a zis: „Bine, dar măcar mă înveți să mă rog? Mi-a dat binecuvântare să vin la tine pentru rugăciune.” „Da.” Și Sfântul Efrem a devenit unul dintre maeștrii rugăciunii lui Iisus.

În cele din urmă, Părintele Nichifor a căzut într-un fel de demență când era mai în vârstă și atunci a fost singura perioadă când l-a numit pe Sf. Efrem pe numele său. De fapt, el doar pe Sf. Efrem îl recunoștea și, ca un copil, îl striga când nu-l putea vedea: „Părinte Efrem, unde ești Părinte Efrem?” Acest om îl abuzase pe Sf. Efrem atât de mult timp, și Sfântul Efrem a trebuit să aibă grijă de el în ultimul an de viață și, când a adormit, Sfântul Efrem s-a dus să-i dea așa-numitul ultim sărut și să-i sărute mâna ultima dată. Și când i-a sărutat mâna, a auzit Harul vorbind în inima lui, spunându-i că tocmai din cauza anilor săi abuzivi sub acest Bătrân abuziv a ajuns un așa mare maestru al rugăciunii lui Iisus și a avansat spiritual.

Și Sfântul Efrem a fost de fapt puțin supărat de asta la început, era totuși om, și a spus: „Îmi spui asta acum? Te-am strigat de atât de mult timp.” Am și uitat cât de mult a fost, de mult timp, totuși, 14 ani sau ceva de genul, poate mai mult, poate au fost zeci de ani, nu-mi amintesc. Dar el spune: „În toți acești ani, te-am strigat întrebând de ce, de ce? De ce sunt batjocorit așa? De ce sunt abuzat? Și îmi spui abia acum?” Și aude vocea lui Dumnezeu spunându-i, Hristos îi spune în inima lui: „Dacă ți-aș fi spus, nu ai fi beneficiat așa de mult precum ai făcut-o, dacă nu ai fi suferit așa cum ai suferit, atât de supus, nu ai fi unde ești acum”. Și și-a dat seama că toate acestea fuseseră în folosul lui.

Deci unde merge povestea? Sf. Efrem se ruga mai târziu și a avut o viziune în timp ce făcea rugăciunea lui Iisus și viziunea era despre bătrânul său, Părintele Nichifor, cuprins total de flăcările iadului. Și atunci a început să facă rugăciunea lui Iisus pentru el. Și s-a rugat și s-a rugat și s-a rugat și s-a rugat ani de zile și avea în mod repetat această viziune, dar în viziune sufletul Părintelui Nichifor era din ce în ce mai sus și mai sus și încă puțin mai sus până când în sfârșit a fost complet eliberat din flăcările iadului. Deci aceasta este credința Bisericii, că dacă cineva și-a început măcar în cea mai mică parte pocăința în această viață, rugăciunile Bisericii îl pot ajuta să desăvârșească ceea ce nu a reușit în această viață. Noi credem că Sf. Efrem chiar a salvat sufletul bătrânului său din iad cu ajutorul metanierului.

– Următoarea întrebare este: Unde tragem linia pentru venerarea icoanelor? Întreb pentru că am auzit sfinți precum Sf. Gavril și Sf. Paisie spunând că credincioșii ar trebui să vorbească cu icoanele. Chiar i-am văzut pe unii oameni ținând la icoane foarte mult și îmbrățișându-le și mă întrebam dacă ar trebui să fim precauți cu asta. Doar curios.

– Bine. Da, este o întrebare bună. Când Sf. Paisie și Sf. Gavriil spun că ar trebui să vorbim cu icoanele, ei nu se referă literalmente la vopseaua de pe lemn, ci se referă la persoana înfățișată acolo. Și ceea ce susțin ei este să nu facem mecanic venerația noastră față de icoane. Acesta e într-adevăr un mare pericol ca credincioșii să vină la biserică și să înceapă să venereze toate icoanele din jur fără simțire sau implicare, fără să se gândească cu adevărat la figura reprezentată, pe când există și relatări despre persoane ca Sf. Ioan din San Francisco, care se spune că ori de câte ori intra în orice biserică mergea și venera icoanele atât de tandru și atât de iubitor și petrecea un timp în fața fiecăreia, iar oamenii spuneau că „parcă îi cunoștea personal pe sfinții de acolo”, și desigur că îi cunoștea, avusese o mulțime de experiențe cu Sfinții. El se asigura să fie cu mintea acolo, într-un fel în care și eu aspir să fiu față de orice icoană.

Și deci eu la asta cred că se referă Sf. Paisie și Sf. Gavril, că ar trebui să ne apropiem de icoane în acest mod, și chiar ar trebui. Și când facem asta, e adevărat, și noi facem cam la fel, putem ține o icoană strâns în brațe, pentru că avem multă dragoste pentru persoana din icoană și pentru ce a făcut aceasta pentru noi, mijlocirile pe care le-a adus pentru noi. Evident, nu vrem niciodată să ajungem până la punctul în care asta ia locul închinării noastre la Hristos, la Sfânta Treime, asta ar trebui mereu să ducă spre închinarea la Sfânta Treime, dar tocmai de aceea îi venerăm pe sfinți, pentru că ei servesc drept exemplu, rugăciunile lor ne ajută în acest sens și încercăm să-i imităm cât mai mult posibil.

– Această persoană a întrebat: Iisus va veni din nou în slavă pentru a judeca viii și morții. Unde sunt sufletele morților între timp înaintea Judecății?

– Da. Deci, înainte de Judecată, sufletele celor plecați sunt în două locuri. Ei sunt în ceea ce am putea numi Paradis, care este o pregustare a raiului; este o pregustare pentru că acolo nu avem încă trupurile înviate, așa că toate bucuriile raiului nu sunt trăite pe deplin, sunt trăite în suflet, dar nu în trup încă., abia într-un trup înviat le vom experimenta pe deplin, în suflet și în trup în același timp. Deci ei sunt în Paradis sau îi putem spune chiar rai, adică limbajul e puțin vag, depinde la ce anume ne referim, dar ei sunt într-o pregustare a raiului, dar sunt și suflete care se află într-o pregustare a iadului. Și din nou, de obicei, vorbim despre ei ca fiind în iad, uneori spunem că sunt în Hades, dar sunt într-o pregustare a iadului, unde se confruntă și cu chinurile și pedepsele iadului, dar numai în suflet, nu încă în trup. Singurul lucru asupra căruia insistă ortodocșii este că există aceia ale căror suflete ar putea fi în iad ca și cum ar fi în închisoare, deși s-ar putea să nu fie garantat că vor merge în iad în viața de veci, ei pot fi acolo pentru o perioadă, și la fel ca povestea despre care tocmai ce am vorbit, rugăciunile Bisericii le pot elibera sufletele din acea închisoare și le pot pune în rai, sau asta se va întâmpla abia la a doua venire.

– Ce părere aveți despre Cartea lui Enoh?

– Sunt departe de a fi un cărturar biblic, așa că voi spune că părintele Stephen de Young are o carte foarte bună, numită pur și simplu „Apocrifele” și el acoperă influența Cărții lui Enoh asupra părinților Bisericii și asupra Canonului scriptural, incredibil de bine, mult peste orice aș putea spune eu vreodată. Așa că recomandarea mea este să luați acea carte. Autorul face o treabă fenomenală în a explica punctul de vedere ortodox asupra Cărții lui Enoh, precum și asupra altor cărți [din Biblie].

– Altă persoană întreabă: Au voie creștinii ortodocși să se roage cu alte confesiuni? De obicei aud așa, dar apoi văd că unii Patriarhi se roagă cu catolici sau orientali. Ce se întâmplă acolo?

– Nu voi comenta ce fac alții și voi spune că există o mulțime de ierarhi și preoți ortodocși care au abordări diferite de a mea referitor la această întrebare. Canonic, standardul este că creștinii ortodocși nu se roagă cu neortodocșii, noi nu ne rugăm cu heterodocșii. Și motivul este că rugăciunea este o formă de comuniune. Dacă avem o altă concepție despre Dumnezeu, despre om, despre relația dintre ei, atunci nu ne putem ruga în mod corespunzător împreună.

Acum mai sunt și cei care cred că, pastoral, suntem într-un alt timp, într-o altă epocă și că ar fi necesară o altă abordare acum. Sfatul meu personal pentru oamenii care mă întreabă asta este că, dacă se întâmplă să fii la cină cu persoane care nu sunt ortodoxe și vor să se roage, dacă îți vor cere să conduci rugăciunea, atunci fă asta și condu rugăciunea, spune „Tatăl nostru”. Dacă ei vor conduce rugăciunea, atunci pleacă-ți cu respect capul și stai acolo și fă rugăciunea lui Iisus și nu te afișa, nu face mare lucru din asta. Dar dacă ajungi într-o situație în care cineva îți cere să te rogi cu ei, poate public, în față la o Planificare Parentală, cum fac unii oameni sau într-o altă situație, dacă trebuie să spui ceva, eu constat că oamenii tind să fie de fapt destul de respectuoși față de asta.

Mi s-a întâmplat asta cu unele grupuri de cler care nu erau ortodocși, erau protestanți, dar am fost la câteva întâlniri de-ale lor doar pentru a-i cunoaște pe unii dintre pastori și pentru a putea avea niște contacte. Și când mi-au cerut să mă rog cu ei, fie în slujbe, fie doar ocazional, le-am spus: „Ei bine, știți, iertați-mă, dar creștinilor ortodocși li se cere canonic să nu se roage cu neortodocșii.” Și le-am explicat ce tocmai am spus, că acesta este un act de comuniune și că, pentru că nu suntem în comuniune în credință, nu pot fi în comuniune cu ei în acel mod, dar m-aș bucura să stau acolo și să mă rog în liniște în timp ce se roagă ei.” Și, în loc să se supere, am constatat că ei sunt destul de respectuoși față de asta și aproape onorează faptul că noi luăm rugăciunea atât de în serios. Deci aceasta e abordarea mea particulară, dar sunt mulți preoți care vor avea abordări diferite față de asta și așa că o voi lăsa așa.

– Această persoană întreabă: Sunt permise bolurile sonore în Ortodoxie? (Vindecarea prin frecvențe).

– Tot ce pot spune este că nu am văzut niciodată asta. Acesta este standardul pe care îl avem în credință – ceea ce au făcut sfinții înaintea noastră – și dacă sfinții nu au făcut-o niciodată înainte, dacă nu vedem acest lucru la niciunul dintre sfinți, atunci trebuie să ne întrebăm: putem noi să-i îmbunătățim pe cei care erau atât de plini de harul Duhului Sfânt? Dacă într-adevăr credem că putem, ar trebui să avem o apărare foarte bună în acest sens și ar trebui să verificăm asta nu doar cu un părinte duhovnicesc, ci cu mai mulți, cu ierarhii noștri. Ar trebui să fim cu adevărat precauți cu privire la aceste lucruri și așadar aș spune că dacă acesta nu este un tratament oferit de Biserică, probabil că există un motiv pentru asta. Noi nu vom putea îmbunătăți niciodată medicina Bisericii.

– Cum să tratăm lucrurile care se întâmplă acum, care nu existau pe vremea sfinților care nu sunt încă canonizați, de exemplu cu „problema Inteligenței Artificiale”, dacă putem sau nu deveni noi înșine robotici, și să începem să devenim din ce în ce mai puțin umani și din ce în ce mai robotici? Va lua Biserica la un moment dat o atitudine morală în privința asta?

– Da, acum ne confruntăm cu întrebări pe care nu ni s-au mai pus până acum. Cred că și mai simplu decât IA, am putea vorbi despre întrebarea: ce înseamnă să fii bărbat și ce înseamnă să fii femeie. În toată istoria omenirii, în special în istoria creștină, s-a presupus că știm ce înseamnă, pentru că asta era viața normală, dar acum când aceste lucruri, care erau odată considerate naturale și normale, sunt puse sub semnul întrebării, trebuie să întrebăm aceste lucruri în moduri noi, mai profunde. Ceea ce voi spune e că, deși Părinții poate nu abordează direct aceste întrebări, putem să ne uităm la principiile lor și putem găsi un fel de adevăr în acele principii și în scrierile lor și în duhul lor. Și atunci ceea ce facem este să ne uităm la cei care au dobândit, într-o bună măsură, aceeași mentalitate și trăiesc acea viață și sunt figuri sfinte în epoca noastră și îi întrebăm pe ei. Și vom putea găsi mereu persoane care au mentalitatea potrivită pentru că, din nou, ei își analizează fiecare gând, au învățat să vadă cu ochii lui Hristos, ei pot spune ca Sfântul Pavel „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine”. Și dacă ei nu sunt siguri de răspuns, putem avea încredere că se vor ruga pentru asta și dacă primesc îndrumare de la Dumnezeu cu privire la aceasta, ne-o vor transmite. Și deci ne punem încrederea în ei.

Dar până găsim astfel de oameni, sau până îi întrebăm, ne bazăm pe Părinți și căutăm acel duh al lor cât de mult putem noi înșine în viața noastră și prin asta, chiar dacă nu poți da logic un motiv pro sau contra a ceva, vei găsi acea rezonanță în inima ta. Și asta mi s-a întâmplat de multe ori când au venit la mine oameni cu dileme pastorale la care nu știam ce să le spun. Le-am cerut ceva timp să mă rog. Și, uneori, după ce mă rog, am un sentiment puternic și le spun mereu: cu siguranță eu nu sunt cineva care le știe pe toate, nu spun să faceți cum spun eu pentru că așa am spus eu, dar vreau să știți că, atunci când m-am rugat pentru asta, am avut un simțământ puternic în favoarea acestui lucru, sau un simțământ puternic împotriva acestui lucru. Și am oameni la care merg, în opinia cărora am mult mai multă încredere decât în a mea și cred că și ei fac practic același lucru, chiar dacă nu pot explica logic de ce au o poziție în favoarea sau împotriva a ceva. Iar unii dintre ei sunt atât de străluciți încât chiar o pot explica, dar în cea mai mare parte asta este ceea ce căutăm, căutăm o viață în tradiția vie a Bisericii și ne întrebăm ce rezonează cu ea și ce nu. Și apoi, dacă va voi Dumnezeu, va trimite oameni care pot explica aceste lucruri teologic într-un mod care să-i țină pe alții în siguranță.

– Care este povestea ta preferată din viețile Sfinților?

– Sunt nenumărate povești grozave din viețile Sfinților și atât de multe cu adevărat fenomenal de miraculoase, dar de fapt povestea mea preferată nu este fățiș miraculoasă, dar cred că arată mentalitatea unui creștin ortodox adevărat mai bine decât orice. Sf. Nicolae Velimirovici, care a adormit, cred, că în 1959, a fost întemnițat și torturat sever până în punctul în care spatele lui era alcătuit doar din răni.

În cele din urmă a venit în Statele Unite și a fost într-o mănăstire și într-un seminar din Pennsylvania și nu-mi amintesc unde am citit povestea, dar mi-a rămas întipărită în minte, așa că sper că rețin detaliile corect, că este vorba despre el, dar, în esență, povestea este următoarea: într-o seară anume el a avut o durere de cap și l-a rugat pe unul dintre seminariști să-i cumpere o aspirină. Seminaristul s-a dus, desigur, ascultător, și i-a adus o aspirină. Și Sfântul Nicolae a luat aspirina, a pus-o în mână și a binecuvântat-o ​​ de trei ori înainte de a o lua. Seminaristul a văzut asta și l-a întrebat: „Vlădică, vă rugați ca aspirina să funcționeze să scăpați de durerea de cap?” Și Sfântul Nicolae a fost aproape deranjat de această întrebare și a spus: „Bineînțeles că nu, nu mă pot ruga pentru asta.” „Dar pentru ce te rogi?” Și el a spus: „Dă-mi o altă aspirină.”

Așa că i-a dat o altă aspirină, iar el a ținut-o sus și a spus: „Vreau să te gândești la această pastilă. Gândește-te la istoria oamenilor care au avut dureri de cap și care nu au avut niciodată această pastilă, gândește-te la oamenii care erau oameni de știință și au ajuns să se uite în corpul uman ca să-și dea seama ce provoacă dureri de cap, și gândește-te la oamenii care au săpat Pământul ca să găsească substanțele chimice necesare pentru a le pune în această pastilă și a-i scăpa pe oameni de durerile de cap și la cei care au făcut cercetări pentru asta, gândește-te la oamenii care au luat primii aceste pastile fără să știe dacă vor funcționa sau nu, ca să le testeze, gândește-te la toți producătorii care sunt departe de familiile lor și care muncesc ore lungi pentru a face aceste pastile, gândește-te la șoferul de camion care a condus de la acea fabrică la magazin, gândește-te la vânzătorul de la magazin care a stat acolo și a stocat asta și apoi ți-a vândut-o ție, și apoi gândește-te la tine care mi-ai adus mie această pastilă. Fiecare dintre acești oameni a fost implicat în a face acest lucru mic pentru a mă ajuta să scap de durerea de cap. Și așa că, înainte să iau pastila, am binecuvântat-o ​​și m-am rugat ca Dumnezeu să recunoască jertfa fiecăruia și să-i mântuiască.” Aceasta este mentalitatea cuiva care nu va fi niciodată biruit de depresie, care nu va fi niciodată distrus de anxietate, aceasta este mentalitatea cuiva care este cu totul copleșit de dragoste și recunoştinţă și va avea mereu pace în inima lui. Asta e povestea mea preferată din viețile Sfinților.

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!