Muzica – p. Teologos

În acest material vorbim pe larg despre arta și muzica în ortodoxie, despre cum frumosul autentic este o scară către comuniunea cu Dumnezeu cel personal și iubitor. Muzica este unul dintre principalii factori de influență asupra societății – mai ales asupra tinerilor. Prin muzică se modelează adânc ideologia generațiilor care se ridică. Pornim de la responsabilitatea imensă a artistului, trecem prin istoria muzicii psaltice și prin viețile Sfântului Roman Melodul și Sfântului Ioan Damaschin, analizăm pericolele satanismului din industria muzicală contemporană și oferim criterii duhovnicești concrete, bazate pe roadele harului, pentru a discerne ce muzică ne apropie de Dumnezeu și ce muzică ne depărtează de El.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Introducere

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Iarna avem colindele care sunt o formă de artă care îmbină specificul național cu creștinismul, dându-i astfel sens adevărat, sensul ultim pentru că arta are ca scop ridicarea prin virtuți la Dumnezeu cel frumos, la Dumnezeul cel perfect, străin de orice urâțenie. Să nu uităm că valoarea unui cavaler nu se măsoară în câți oameni a omorât, ci în câte inimi a făcut vii prin exemplul său. Artistul este cavalerul artei unde poate să facă viu sau să distrugă nu atât trupul cât sufletul care este infinit mai important decât trupul. Să nu uităm că artistul profesionist este cel căruia îi pasă de ceilalți și se dedică binelui acestora în timp ce artistul amator face pentru propria lui plăcere.

Responsabilitatea artistului

Astfel, artistul are o imensă responsabilitate pentru că arta are o imensă putere transformatoare către bine sau către rău. Vedeți că Biserica este plină de artă care crește iubirea adevărată de Dumnezeu și de oameni prin Dumnezeu. Scopul nostru este să depășim urâciunea păcatului prin frumosul virtuții. Sfinții Sofronie și Porfirie vorbeau despre faptul că creștinul adevărat trebuie să fie poet. Prin asta nu se înțelege neapărat că trebuie să scriem poezii, cu toate că această preocupare în timpul liber ar ajuta foarte mult dacă cineva are înclinație, ci se înțelege că trebuie să ne potențăm la maximum simțul frumosului care ne ridică din platitudinea vieții materiale în delicatețea simplă și spirituală, mai presus de orice complexitate, a lui Dumnezeu.

Cine dorește să cunoască mai îndeaproape viața și învățăturile Sfântului Porfirie va găsi o mărturie prețioasă în materialul nostru Ne vorbește părintele Pimen Vlad despre Sfântul Porfirie.

Despre cunoaștere și frumos

Norul luminos în care au intrat ucenicii la Schimbarea la Față este prezența Duhului Sfânt care este dincolo de orice limitare a cunoașterii prin definiții. Este un nor și luminos adică inteligent și înțelept. Cunoașterea duhovnicească este eminamente frumoasă și unificatoare, generatoare de iubire, în timp ce cunoașterea luciferică este rece, agresivă, fără scop, dezintegrată și dezintegrantă, care strâmbă frumosul și reduce iubirea la maxim.

De exemplu, pentru un ateu ochii iubitei sale sunt doar o grămadă de atomi și ea este doar un sac de carne, un sac de substanțe chimice, în timp ce cineva care a devenit poet prin harul lui Dumnezeu, știe că atomii din ochii iubitei sale nu au de unde să provină de altundeva decât din centrul unei stele și atunci nu mai vede atomii, ci știe că ochii iubitei sale sunt formați în centrul unei stele și că prin aceștia se vede frumosul inexprimabil al lui Dumnezeu în persoana ei.

Avem nevoie de respectul nețărmurit pentru taina frumosului pentru a o folosi ca o scară către unirea cu Dumnezeu pentru că Dumnezeu este sursa unică a frumosului și a tainei. Diavolul doar strâmbă, pervertește și maimuțărește. Doar Dumnezeu este creator absolut. Omul este creator relativ, transformator al creației, pe când diavolul este cel care se împotrivește frumosului natural și caută noi căi pentru a se arăta pe sine-și dumnezeu, fără ca să fie, de fapt, și din cauza asta arta diavolului este, în ultimă instanță, distructivă, vătămătoare de suflet, chiar dacă la prima vedere poate să pară atrăgătoare.

Taina Duhului Sfânt și lucrarea Sa în viața noastră este aprofundată cu multă căldură în materialul Darurile și scopul Duhului Sfânt.

Sursa frumosului – comuniunea dintre persoane

Sursa frumosului este comuniunea interpersonală perfect iubitoare între persoanele perfecte și nu încrâncenarea însingurată a diavolului. Omul este atras de frumos pentru că este chipul și asemănarea lui Dumnezeu, însă diavolul poate să distorsioneze mai mult sau mai puțin frumosul și astfel cei care nu au cunoștința din experiență a chipului frumos al lui Dumnezeu cad în capcană luând deviația drept adevăr. Dincolo de asta, însă, datorită faptului că suntem căzuți, omul nu poate să acceadă la planul existențial al frumosului divin și din această cauză trebuie să urce din treaptă în treaptă până ajunge acolo.

De asemenea, tot în acest context, frumosul are diferite forme care sunt mai mult sau mai puțin hrănitoare de suflet în funcție de starea noastră sufletească dintr-un anumit moment.

Arta ca teritoriu de luptă. Exemple

Arta este foarte influentă asupra sufletului uman și deci, din cele mai vechi timpuri, arta a fost un teritoriu acerb de bătălie pentru diavol. O analiză exhaustivă este cu mult dincolo de posibilitățile noastre și din cauza asta ne limităm doar la câteva aspecte din istoria muzicii.

Legătura profundă dintre cultură, muzică și credința ortodoxă este explorată frumos în dialogul nostru Cultură muzicală și ortodoxie: artă, știință și emoție.

Arianismul și muzica

Prima mare confruntare a apărut odată cu prima mare erezie care a tulburat sufletele creștine și anume arianismul. Unul din mijloacele principale prin care arianismul a prins la foarte mulți oameni a fost muzica. Arie și acoliții lui își propovăduiau erezia – care, nota bene, era foarte logică, chiar dacă era foarte greșită – prin intermediul muzicii. Chiar şi după condamnarea lor la Sinodul I de la Niceea (325), arienii n-au încetat de a executa foarte expresiv pe străzile oraşului imnuri cu erezia lor. Asemenea procesiuni aveau un adânc răsunet în popor.

De aceea, ortodocşii au ripostat cu aceleaşi mijloace, organizându-se, după îndemnul Sfântului Ioan Hristostom, în coruri şi procesiuni, în care era cântată şi proclamată învăţătura ortodoxă. Astfel muzica a fost luată atunci drept mijloc de atracţie, propagandă şi luptă în ambele tabere. Înainte de Sf. Ioan Hrisostom destui alți Sfinți au vorbit de importanța muzicii în Biserică, în special Sf. Vasile cel Mare, accentuând importanța unei muzici divine care să ne înflăcăreze credința în Dumnezeu cel preaînalt. Desigur că alți părinți au spus și faptul că dacă dăm mai multă importanță muzicii decât conținutului atunci deja începem să păcătuim.

Contextul istoric al Sinodului de la Niceea și moștenirea sa pentru cultura românească sunt prezentate pe larg în materialul Ortodoxia, Niceea și Bizanțul: rădăcini pentru cultura românească, iar o privire de ansamblu asupra arianismului găsiți pe OrthodoxWiki.

Muzica psaltică

Muzica psaltică este făcută de către părinți ca să ne fie aripi de zbor înalt către Domnul cel iubitor, însă dacă noi ne concentrăm mai mult pe aripi decât pe țintă, atunci uităm de scopul nostru și rămânem fără sens. Țin minte că la o liturghie un psalt fenomenal a ales să cânte la chinonic o bucată mai lungă și foarte mistică de Sf. Ioan Cucuzel. A cântat așa de frumos încât preotul l-a lăsat până a terminat toată bucata. La fel și noi în Biserică eram extaziați de cântare. Când s-a terminat slujba ne-am întâlnit cu toții afară și atunci preotul i-a spus cu un zâmbet părintesc și smerit: „Ai greșit. Știi?”. La care tânărul protopsalt a lăsat capul și a zis încet „Da”. Cântase prea bine. Ne-a scos din legătura prin înțelepciunea rugăciunii cu Dumnezeu și ne-a propulsat într-o lume mai emotivă și mai departe de Dumnezeu, în universul contemplării muzicii și nu atât a persoanei.

Psaltica trebuie cântată cât de smerit și simplu posibil pentru a ne deschide total inima ca aripile unui fluture în fața razelor soarelui dumnezeiesc. Muzica psaltică este o unealtă de rugat pe ea și nu atât o muzică de ascultat.

Slujba se face pentru noi toți – pentru omul de rând și nu pentru preot sau protopsalt și cu atât mai mult nu pentru sfinți sau pentru Dumnezeu. Sfinții sunt uniți cu Dumnezeu în perfecțiunea fericirii veșnice – ei nu au nevoie de comicăriile noastre, însă le privesc cu multă bucurie din preaplinul dragostei lor și sunt fericiți că au ca pretext jertfa noastră să ne împărtășească din perfecțiunea lor. Din cauza asta este esențial ca cel care cântă și mai ales cel care compune să aibă măsura duhovnicească corespunzătoare ca să aibă experiența raiului și să transpună în sunet drumul până acolo.

Despre puterea vindecătoare a muzicii psaltice și despre cum aceasta poate fi un remediu pentru sufletul apăsat, părintele Panaghiotis Tsiolis ne oferă o perspectivă luminoasă în Muzica psaltică: remediu pentru depresie, iar o prezentare de ansamblu a tradiției muzicale bisericești găsiți pe OrthodoxWiki.

Arta și ca mijloc către spiritualitate

Desigur că asta este valabil pentru orice artist și din această cauză lumea se conduce prin artă. Este un drum tainic care ar trebui să-l desprindă pe om de cele lumești și să-l ducă către cele spirituale, duhovnicești. Problema este dacă cele spirituale sunt de la Dumnezeu sau de la vrăjmașul.

Artistul este un canal între lumea inteligibilă și lumea sensibilă și din această cauză trebuie să aibă măsură duhovnicească, să se roage și să fie foarte atent canalul CUI este. Pentru că poate fi într-adevăr canalul harului lui Dumnezeu, însă poate să fie și canalul egoismului propriu sau al energiei demonice. Artistul are o mare răspundere și din cauza asta să nu se mândrească, ci mai degrabă să se roage la Dumnezeu și în clipa în care este smerit să primească smerirea ca purtarea de grijă a lui Dumnezeu până unde poate să ducă și să-și ridice ochii către Domnul cel din Cer. Dacă nu se smerește, nu o să aibă contact cu Dumnezeu, pentru că Hristos este blând și smerit cu inima.

Această legătură între artă, recuperare și drumul către Dumnezeu este mărturisită cu profunzime și în povestea lui Laurențiu Zloteanu, pe care o găsiți în Droguri, recuperare și artă.

Sfântul Roman Melodul

Să vă dau un caz: Era la un moment dat un diacon foarte virtuos la Patriarhia Ecumenică. Ceilalți îl invidiau pentru virtutea sa însă Patriarhul îl iubea pentru că într-adevăr era omul lui Dumnezeu. Diaconul, însă, avea o voce foarte nemuzicală, ca de rață, și la un moment dat când a început să zică ecteniile în liturghia de Crăciun „Iarăși și iarăși cu pace Domnului să ne rugăm…” ceilalți au început să-l huiduiască, să-l ironizeze și să-l dea afară din Sf. Liturghie. În clipa aceea diaconul se întoarce către Maica Domnului și îi spune din inimă „Ajută-mă că nu mai pot!” și atunci vede pe Maica Domnului din icoană cum prinde viață și îi întinde un sul – „kontakio” în limba greacă – pe care acesta îl înghite și i se schimbă vocea și cântă cu o frumusețe de nedescris pentru prima dată în istorie condacul Nașterii Domnului „Fecioara astăzi pe Cel mai presus de ființă naște…”. Era vorba de Sf. Roman Melodul, făcătorul de condace.

Viața și opera Sfântului Roman Melodul, ocrotitorul psalților, sunt prezentate cu detalii prețioase pe OrthodoxWiki.

Sfântul Ioan Damaschin

Este lege duhovnicească să fie echilibrul între plăcere și durere astfel încât omul să fie liber să zboare spre înălțimile comuniunii cu Dumnezeu cel perfect liber și personal. Dacă nu este echilibru, nu este libertate. Evident că asta este cu atât mai valabil pentru artiști și cu atât mai mult pentru geniile universale pentru că ei influențează enorm de mulți oameni deoarece lumea se conduce din punct de vedere ideologic prin artă.

Un exemplu ilustru este Sf. Ioan Damaschin care a fost un astfel de geniu, fiind primul sfetnic al Califului. La adăpostul acestuia, Sf. Ioan Damaschin scrie scrisori împotriva împăratului bizantin Leon Isaurul care era un luptător împotriva Sfintelor Icoane. Cu toate că era un geniu în teologie, juridică și filosofie, el s-a concentrat pe rolul artei în creșterea credinței și a apropierii omului de Dumnezeu. Scrierile sale au fost la zeci de ani de la moartea sa, baza Sinodului 7 Ecumenic, sinod care a avut ca principală temă arta sacră – mai exact Sfintele Icoane. Dincolo de Sfintele Icoane, Sf. Ioan Damaschin a fost un geniu muzical, compunând slujbele la cele mai importante sărbători din calendarul Bisericii. Dincolo de asta, a sistematizat toată muzica psaltică care exista până el, împărțind-o în 8 glasuri, împărțire pe care o avem până astăzi. Cartea care a scris-o în urma acestei împărțiri, Octoihul, este de bază în cultul Bisericii.

Pentru că Leon Isaurul nu se putea opune înțelepciunii și puterii cu care Sf. Ioan scria pentru susținerea Sf. Icoane, a pus la cale o mârșăvie. A pus niște plastografi să scrie către calif o scrisoare imitând scrisul Sf. Ioan, scrisoare care era scrisă, chipurile, de Sfântul către împărat, în care Sf. Ioan apărea ca trădător care îl chema pe împărat să atace cetatea pentru că el i-o va preda pentru că este puternic și califul nu bănuie nimic. După care împăratul mai face o scrisoare din partea lui către calif prin care îl denunță pe Sf. Ioan ca și trădător și o trimite cu o solie oficială dimpreună cu falsul ca dovadă.

Am vorbit pe larg despre contextul istoric al luptei pentru Sfintele Icoane și despre contribuția Sf. Ioan Damaschin în materialul Islamul, Icoanele și Sf. Ioan Damaschin, iar istoria Sinodului VII Ecumenic este detaliată în Sinodul VII Ecumenic: icoane, monahi, femei.

Icoana Maicii Domnului Triherusa

Califul nu cercetează tema și într-un acces de mâine îi taie mâna dreaptă a Sf. Ioan, mână cu care, chipurile, scrisese scrisoarea. După asta, ia mâna și o expune în mijlocul orașului într-un loc public, ca învățătură de minte. O mare durere și pe Sf. Ioan, desigur, precum și pentru casa lui. Într-un final, Sf. Ioan reușește să-și ia mâna tăiată de la calif și merge cu ea în fața icoanei Maicii Domnului și se jeluia în fața acesteia să-l ajute și să-i pună mâna la loc pentru că atunci o să-i scrie și o să-i cânte toată viața. De durere și de oboseală Sf. Ioan adoarme și îi apare Maica Domnului în vedere foarte drăgălașă și îi spune „Iată că ai primit ceea ce ai cerut! Acum fă și tu ce ai făgăduit!” și când se trezește vede că într-adevăr mâna i se lipise la loc și mai avea doar un semn ca un fir roșu pe acolo pe unde îi fusese tăiată. În semn de recunoștință pentru această minune, Sf. Ioan cumpără o mână de argint și o dedică Maicii Domnului, lipind-o de icoană ca ofrandă. Până astăzi icoana aceasta se numește „Triherusa” – adică Maica Domnului cu trei mâini – și este la mănăstirea Hilandar din Sfântul Munte.

Tainele pe care le ascund Sfintele Icoane și harul pe care îl revarsă sunt mărturisite cu adâncime de iconarii cu care am stat de vorbă în Taine duhovnicești ale iconarilor.

Urcușul duhovnicesc al Sfântul Ioan Damaschin

După această întâmplare, califul a vrut să-i dea mari onoruri, însă Sf. Ioan s-a retras din lume la mănăstirea Sf. Sava unde a intrat ucenic la un avva foarte duhovnicesc care, însă, i-a interzis să mai scrie sau să mai compună ceva. Într-o zi, moare un monah în mănăstire, și fratele său de asceză era nemângâiat din cauza asta. Acesta îl roagă pe Sf. Ioan să compună un tropar ca să-l odihnească. Sf. Ioan este înduplecat în cele din urmă de rugămințile celui rămas în viață și compune un celebru tropar care până astăzi este în slujba de înmormântare.

Avva lui când află asta, îl mustră tare și îl dă afară din mănăstire. Sf. Ioan, însă, stă la poartă și cere să fie reprimit. După mai multe zile în care avva vede că Sf. Ioan stătea afară fără să mănânce cerând încontinuu să fie iertat și după ce și ceilalți părinți din mănăstire îl roagă pe avva să-l ierte, într-un final starețul său îl iartă însă cu condiția să curețe cu mâinile ieșitorile mănăstirii. Vă dați seama că pe vremea respectivă WC-urile nu erau cum sunt astăzi, ci altfel. Sf. Ioan acceptă cu bucurie această smerire și astfel ajunge din omul de încredere al Califului adică dintr-unul din cei mai puternici oameni din tot Orientul Mijlociu, ajunge ultimul om curățând toaletele tuturor părinților de la mănăstirea Sf. Sava.

După un timp, însă, se arată Maica Domnului la Stareț și îi spune că „Destul! Până aici! Lasă izvorul harului să-și reverse apele luminoase peste turma lui Hristos!” și din acel punct Sf. Ioan Damaschin a început să scrie, având mai apoi o activitate fulminantă în artă și în teologie.

Este nevoie totdeauna de smerenie pentru că dacă nu există o mare cruce, nu există nici o mare înviere și nu ajungem în Împărăția Cerurilor.

Virtutea smereniei, pe care Sf. Ioan Damaschin a trăit-o cu atâta intensitate, este aprofundată într-o înregistrare rară a Sfântului Paisie Athonitul, pe care o puteți asculta în Sfântul Paisie: despre smerenie.

Sfințenia compozitorilor de muzică psaltică

Țin minte la un moment dat pe un părinte căruia i-a dat Sf. Ioan Damaschin să trăiască bucuria pe care a avut-o Sfântul în canonul Învierii pe care acesta l-a compus. Părintele respectiv îmi spunea că îi venea să țopăie de bucurie prin chilie și nu-i venea să creadă ce citea cu toate că, evident, nu era pentru prima dată când se întâlnea cu slujba Învierii. O bucurie de nedescris și inexprimabilă.

Vedeți că cei mai compozitori ai muzicii psaltice au fost Sfinți și au primit această harismă prin minuni în timp ce în muzica bisericească vestică e mai degrabă prezent contrarul. Cu atât mai mult în muzica laică de astăzi unde cele mai mari vedete sunt pline de patimi și amestecate cu tot felul de organizații care mai de care mai depărtate de Dumnezeu până când ajung la satanism pe față.

Cântăreți contemporani și satanismul în muzică

Au fost și sunt cântăreți care și-au vândut sufletul diavolului – unii dintre ei chiar recunoscând asta, după cum au fost Bob Dylan și Nicki Minaj. Desigur că sunt mulți alții care promovează satanisme și mesaje satanice frontale cum ar fi Sam Smith, Travis Scott, Cardi B și Doja Cat. Desigur că sunt și mulți alții care nu le prezintă frontal și din cauza asta sunt mai greu de discernut. Este mult satanism în industria muzicii pentru că diavolul știe că astfel poate să-i ducă pe mulți la pierzare.

Numai la festivalurile din România – la Untold, BeachPlease și NeverSea – câtă desfrânare se promovează, câte droguri se consumă și ce limbaj abject se folosește. Se caută trăirea la maxim însă pentru că nu înaintează în Dumnezeu se ajunge la distorsiunea, la distrugerea la maxim. La trăirea unei himere maxime. Desigur că toate aceasta sunt cu acordul tacit al organizatorilor și organizaților influente, care sunt în spate, pentru a-i abrutiza pe tineri și a-i face o masă amorfă care nu gândesc, ci doar ascultă de orice manipulator. Dumnezeu caută libertatea, responsabilitatea și luminarea omului în timp ce vrăjmașul caută înrobirea și îndobitocirea acestuia cu pretextul falsei libertăți și a plăcerii care nu este nimic altceva decât cea mai grea robie, robia de patimile proprii.

Să nu credeți că atacul demonic este la întâmplare. Nu este. Diavolul seamănă haos și dezordine, însă el totdeauna încearcă să organizeze prin oameni acțiunile sale. Ca să nu mergem foarte mult în istorie, vedeți că de la începuturile revoluției muzicale au existat manipulatori și influențatori oculți care și-au pus amprenta pe cele ma influente formații din eră – cazurile cu Doors, Rolling Stones și Led Zeppelin sunt notorii prin satanismele pe care le-au promovat mai mult sau mai puțin subtil, fiind influențați de sataniști celebri cum ar fi Aleister Crowley. Chiar formații mai nevinovate cum erau Beatles îl pun pe Crowley pe coperta unuia dintre cele mai importante albume iar John Lennon face referire directă la principiul satanist al lui Crowley spunând că „Tot fenomenul Beatles era, de fapt, fă exact ce vrei”. De fapt, Beatles, ca și Doors de altfel, aveau și alte legături cu servicii secrete – Jim Morrison avea familia în această zonă – cu experimente de controlare a minții și cu religii asiatice foarte periculoase – știm foarte bine cazul lui Beatles.

Aceste lucruri cresc și se rafinează în timp, rețelele de păcat – adică de trafic de droguri, carne vie și influență ocultă – cresc în timp și devin foarte puternice chiar dacă reușesc să treacă relativ neobservate de ochii celor mulți. Pentru că diavolul nu poate să creeze nimic și să dăruiască nimic, se caută talente dăruite de Dumnezeu cărora li se strâmbă direcția. Pe baza trăirilor acestora sunt construite universuri și povești false unde sunt atrași ascultătorii și închiși acolo fără ieșire.

Partea întunecată a muzicii rock și legăturile cu ocultismul sunt documentate în materialul nostru Blestemul Led Zeppelin: Partea întunecată a muzicii, iar o mărturie a unui artist care a găsit sensul vieții prin harul lui Dumnezeu după o carieră în muzica rock găsiți în Alice Cooper: o mărturie a găsirii sensului prin harul lui Dumnezeu.

Două curente muzicale dominante

Astăzi sunt prevalente în mainstream două curente: unul hedonist care îl închide pe om în trup și îl face animal potențându-i la maximum patimile carnale, închizându-i orizontul și capacitatea de gândire, curent care, din păcate, la noi este reprezentat în mod plenar prin subcultura manelelor și celălalt curent care îi exacerbează ura și revolta cu pretextul inechităților sociale reale, exagerate sau imaginare.

În acest al 2-lea curent dacă muzicianul este destul de genial ca să-și dea seama de problemele societății, însă nu este găsit Hristos ca soluție a depășirii nedreptății și a morții, omul poate ajunge până în pragul sinuciderii sau chiar să se sinucidă cum a fost cazul emblematic al lui Chester Bennington. De obicei, însă, acești artiști se autoanihilează prin diferite forme de drog începând de la alcool și terminând cu sex, distorsiuni sexuale și substanțe psiho-active. Asta este tipic pentru mediul eretic în care nu mai există trăirea vie a lui Hristos și atunci mai rămâne doar angoasa singurătății iadului care se încearcă a fi acoperită prin stimuli senzoriali și prin încercarea de confesare și găsire de suport pentru aceste sentimente disonante prin muzică sau alte forme de artă.

În spatele lor sunt marile grupuri ideologice care impun un anumit mod de gândire prin promovarea anumitor artiști și neglijarea altora pe considerente mai degrabă ideologice decât artistice, iar ideologiile sunt foarte păcătoase pentru că ei înșiși în general asta caută: păcatul – adică puterea socială, faima, averea și plăcerea și din cauza asta ajung să se vândă chiar și diavolului.

Mecanismele prin care patimile ne înrobesc sufletul și cum putem ieși din cercul vicios al dependențelor sunt detaliate în materialul 3 stări existențiale, 8 patimi.

Artiști excepție de la majoritate

Desigur că există și excepții luminoase care se abat de la regulă. Aceștia sunt artiștii care rămân în timp prin dragostea și smerenia lor, chiar dacă nu sunt așa de faimoși pentru publicul larg. Acești artiști e posibil să moară modești, însă sufletul lor va fi binecuvântat și după moarte datorită artei pe care au făcut-o și care îi duce pe oameni mai aproape de Dumnezeu cel iubitor. Cantitatea de iubire, cantitatea de har dă și gradul de valoare a operei dincolo de timp. Un artist posibil să fie păcătos, însă la un moment dat a crescut iubirea adevărată în el și atunci aceasta s-a revărsat în opera pe care a creat-o și astfel, opera dăinuie.

De asemenea, sunt artiști care au trăit o viață de extreme și și-au dat seama că sunt pe un drum fără ieșire și atunci se întorc într-o luptă crâncenă cu păcatul din ei și din jurul lor și încearcă să se îndrepte către Mântuitorul pe care Îl întrezăresc pe razele de har pe care le ating ca artiști în distorsiunea lor. Această luptă acerbă se vede în operele pe care le compun și le interpretează.

Din toată această distopie apar noi curente de muzică care încearcă să-i ridice pe oamenii striviți de sub greutatea păcatului – cum ar fi muzica epică și muzica neoclasică de fuziune însă, din păcate, s-a pierdut mult din ingenuitatea, simplitatea și curățenia sufletelor care nu au cunoscut păcatul.

Un ecou al acestei lupte între artă și credință se regăsește în povestea muzicianului Damian Flocea, pe care o puteți descoperi în Muzica, DJ și duhovnicia.

Atenția la ce ne expunem

Este foarte important să fim selectivi cu ce punem în inima noastră pentru că în direcția în care ne expunem, în direcția respectivă ne și îndreptăm. Să nu spunem că noi suntem tari și nu suntem influențați. Omul după cădere este victimă a influențelor și din cauza asta trebuie să căutăm oameni buni, medii bune, artă bună ca să fim și noi la fel. Dacă vom căuta și vom găsi cele contrare vom fi și noi contrari binelui, adevărului și frumosului pentru că acestea trei, una sunt. Toate să le încercăm însă să ținem doar cele folositoare.

Trebuie discernământ ca să nu judecăm apriori alte stiluri muzicale iar pe de altă parte să nu ne expunem atât de mult încât să ne strâmbăm în inima noastră sub influența unor curente artistice care ne duc departe de Dumnezeu. Este bine să ascultăm puțin din alte genuri pentru că asta ne aduce smerenie și dacă nu ne place să spunem că „nu e genul meu” și să nu îi osândim pe oamenii respectivi, ci să spunem că noi nu-L găsim pe Dumnezeu cu dragostea, bucuria și celelalte atribute ale harului Său în muzica respectivă.

Vă invit să descoperiți și perspectiva părintelui Timothy Pavlatos despre efectele muzicii laice asupra sufletului, într-un dialog revelator: Cum ne afectează muzica laică?.

Arta e o treaptă spre Dumnezeu

Omul trebuie să folosească arta ca niște trepte pentru a se apropia și a se uni cu perfecțiunea personală a lui Dumnezeu. Desigur că arta îl va duce pe om până la un punct, după care este relația pur interpersonală dintre acesta și Dumnezeu. De la un moment încolo arta, muzica, nu mai ajută, ci chiar împiedică, răspândindu-i mintea nevoitorului, constituindu-se un centru de atracție care îl desparte pe om de sublimul pur personal al lui Dumnezeu. Noi, însă, căzuți fiind, avem nevoie de artă și această artă trebuie să fie analoagă cu treapta de spiritualizare și cu starea existențială în care ne află. Este nevoie de liniște, de timp, de rugăciune și de întrebare pentru ca omul să-și dea seama unde se află și nu unde crede că este.

Deci pentru a afla care este muzica potrivită trebuie să știe care sunt semnele harului și să fie atent la sine însuși să vadă cum variază aceste roade. Primul rod este, desigur, dragostea. Dacă muzica ne ajută să ne smerim și să Îl iubim mai mult pe Dumnezeu și prin Acesta pe oameni atunci muzica este bună. Dacă, însă, muzica ne crește egoismul, patimile carnale și dorința de a ne iubi distorsionat pe noi înșine și prin prisma acestei iubiri să fim interesați de relații romantice cu alte persoane pe care le considerăm că sunt bune să ne împlinească dorințele și plăcerile păcătoase, atunci desigur că muzica, arta respectivă este nocivă.

Arta adevărată este umbra lui Dumnezeu pe pământ. Arta este o formă de rugăciune și trebuie să-i facă pe oameni mai buni și nu mai egoiști, mai agresivi sau mai însingurați. Muzica nu trebuie să genereze fanatism sau comportament adictiv. În clipa în care vedem că neglijăm relația cu persoanele – adică cu Dumnezeu, cu familia și cu prietenii pentru un artist sau o formație, atunci clar avem o problemă. Asta mai ales dacă ne certăm și îi judecăm pe ceilalți că „habar nu au” sau că sunt „înapoiați” pentru că nu le place idolul nostru, artistul nostru. În clipa respectivă trebuie să tăiem imediat relația care a devenit idolatră cu artistul respectiv și să revenim la viața normală pentru că extremele sunt totdeauna de la diavol.

Trăirea plenară se realizează în Dumnezeu și împlinește persoana în libertatea ei. Dacă noi devenim dependenți și ne pierdem libertatea în hățișul adicțiilor, asta arată clar că direcția nu e bună, indiferent ce presiuni de grup am avea sau indiferent câți oameni sunt fanatici relativ la artistul respectiv.

Întrebările practice despre cum ne raportăm la muzică în viața duhovnicească sunt abordate cu multă grijă și în materialul Întrebări și răspunsuri despre muzică, duhovnicie, voia Domnului, liniștire.

Harul și muzica

Al 2-lea rod al harului este bucuria. Muzica trebuie să dea bucurie și nădejde. Știu că există multă muzică tristă, însă muzica bună trebuie să dea nădejde și înțelegere pentru omul care trece un necaz. Mare atenție că această înțelegere nu înseamnă că omul trebuie să se simtă validat dacă se află în greșeală, ci mai degrabă muzica să-i transmită mesajul că „Da, am greșit, nu e bine, hai să ieșim de aici!”. Desigur că versurile sunt de o foarte mare importanță aici. Bucuria adevărată nu este doar o supraexcitare a simțurilor datorită unei voci frumoase, a unui talent compozițional sau interpretativ. Bucuria adevărată este rod al Duhului Sfânt și vine într-o măsură mai mare sau mai mică în funcție de voia Domnului care dorește să se exprime printr-o anumită piesă. Lucrul acesta depinde de mai mulți factori, unul din principalii fiind trăirea autentică a celor implicați: compozitor, instrumentiști, soliști și ascultători.

Alte roade al harului sunt pacea și blândețea. Dacă muzica produce agresivitate, tulburare și întunecarea minții atunci avem o problemă. Muzica trebuie să-l liniștească pe om, fie prin acordurile sale care generează un ambient pașnic fie prin faptul că îi dă curaj ca să înfrunte viața, fie că, iarăși, omul se simte înțeles și scapă de iadul singurătății sale. Desigur că totdeauna este pericolul validării unui drum greșit, pericol în care au căzut mulți artiști.

Alte roade ale harului legate de cele de mai sus este bunătatea și facerea de bine. Piesele sau artiștii care exacerbează egoismul, extravaganța, extremismul, slava deșartă sunt evident de evitat chiar dacă la prima vedere fură ochiul. Slava trebuie totdeauna să se îndrepte către Dumnezeu cel perfect și iubitor, personal pentru că dacă oprim slava pentru noi atunci ne va strivi sub greutatea ei.

Un alt rod al harului care trebuie menționat este înfrânarea. Toți artiștii care nu s-au înfrânat, s-au distrus. Lipsa de frână, desfrânarea, îl duce pe om într-o stare mai rea decât animalele pentru că măcar acelea se opresc după ce și-au făcut poftele, însă omul încearcă să-și împingă poftele la maxim și să-și perfecționeze modul de satisfacere a acestora și astfel cade din dependență în dependență până când este sfâșiat între atracțiile foarte puternice de care este dependent. Muzica adevărată îl face pe om liber, iubitor și personal în timp ce muzica demonică îl topește în mocirla patimilor. Niciodată să nu ne expunem la muzica ce ne împinge să ne desfrânăm sub orice aspect.

După cum vedeți, nu v-am recomandat ce artist sau formație să ascultați. Să ne gândim la veșnicia noastră, la Dumnezeu, să fim maturi și să alegem cu discernământ pentru a ne apropia de Domnul cel transcendent.

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Vă mulțumesc că m-ați ascultat până acum!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Relația dintre muzică, trăire și energia pe care o transmite este explorată cu sensibilitate de Radu Almășan în dialogul nostru Muzica e trăire, energie, iar pentru cei care doresc să înțeleagă cum se îmbină muzica clasică cu credința în Dumnezeu, vă recomand cu căldură și materialul Dumnezeu și muzica clasică.

Întrebări frecvente

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!