Cele 8 patimi și cele 3 stări existențiale – p. Teologos

Viața omului se desfășoară între trei mari stări existențiale: starea împotriva firii, starea după fire și sfințenia. În acest material vă vorbesc despre felul în care cele 8 patimi ne țin robi în prima dintre ele, de la lăcomia pântecelui până la slava deșartă și mândrie, și de ce patimile de căpătâi nu sunt altceva decât distorsiuni ale virtuților. Vom vedea împreună cum ne scapă ascultarea de înșelare, cum ne ridică harul din patima care ne chinuie și de ce sfințenia este o poruncă pentru fiecare dintre noi.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Starea împotriva firii

Sunt 3 mari stări existențiale în care putem fi. Prima e starea împotriva firii, stare în care lucrăm păcatele și suntem robi diferitelor adicții, starea în care suntem distorsionați existențial și ne chinuim din cauza acestor distorsiuni. Dacă murim în această stare, ne ducem în iad pentru că moartea înseamnă stabilizare pe direcția existențială pe care ne aflăm. După moarte nu ne mai putem schimba modul de gândire, sistemul de valori, optica și în general, existența; nu ne mai putem schimba dorințele. Dacă acestea sunt împotriva firii și nu mai pot fi împlinite niciodată, atunci ne vom chinui veșnic în această stare de iad. Când spun împotriva firii nu mă refer doar la cele toxice pentru sufletul nostru cum ar fi formele de ură sau iubire de sine, ci și exagerările în surplus sau lipsă.

În această stare omul este chinuit de mișcarea haotică, browniană generată de forța de atracție a patimilor precum și de întunecarea minții rezultată din focusarea aproape exclusivă a acesteia pe satisfacția provocată de centrii de plăcere pătimași de care omul este dependent. De fapt, din cauza asta se și numesc patimi – pentru că omul devine pasiv față de fenomenul care îl stăpânește, pierzându-și mai mult sau mai puțin libertatea. Într-un limbaj modern se mai numesc și adicții pentru că omul se adaugă fenomenului respectiv.

Cum ajungem pasivi față de ceea ce ne stăpânește și cum ne pierdem astfel libertatea ne explică foarte limpede PS Irinei de Londra în Ce este o patimă?, iar modul în care Evagrie Ponticul a adunat mulțimea bolilor sufletești în cele opt patimi ale sufletului îl puteți urmări în studiul Cele opt duhuri ale răutății de pe crestinortodox.ro.

Ramificarea celor 3 mari patimi – puterea, averea, plăcerea

Lăcomia pântecelui, prima dintre cele 8 patimi

Aceste patimi se împart în 3 mari categorii: Puterea, Averea și Plăcerea care la rândul lor se împart în 8. Acestea ar fi, de la cele mai trupești la cele mai sufletești următoarele: patima mâncării care este numită de obicei lăcomia pântecelui, însă prin lăcomia pântecelui este surprinsă doar o parte a acestei patimi, adică dorința de a mânca mult. Mai este însă și un alt aspect al acestei patimi care se numește plăcerea gâtlejului, în care omul nu este preocupat atât să-și umple stomacul cât să se desfăteze cu plăcerea provocată de gustul excitant. Desigur că și drogurile intră în această categorie.

Împărțirea în puterea, averea și plăcerea am dezvoltat-o și într-un material mai vechi, Cele 3 mari patimi, raiul și realitatea virtuală. Pentru lăcomia pântecelui, cea dintâi dintre patimile de căpătâi, leacul rânduit de Biserică rămâne postul, despre care vă recomand cu căldură Postul total ortodox: trupesc, sufletesc și duhovnicesc.

Desfrânarea

După asta avem patima desfrânării. De fapt, toate patimile sunt forme de desfrânare, de pierdere a autocontrolului, însă prin patima desfrânării înțelegem întâi de toate patimile trupești precum și comportamentele care duc la acestea, comportamente începând de la râsete și glume nepotrivite, lipsa pazei simțurilor începând de la văz și terminând cu pipăitul, ajungând până la fapte păcătoase frontal care îi generează omului traume și dependențe foarte serioase pe teme trupești, împingându-l pe om să pună pe primul plan trupul, iar sufletul să devină rob dorințelor acestuia, adică omul să devină animalic.

Patima desfrânării are rădăcini adânci, care încep adesea cu lipsa pazei simțurilor și cu glumele nepotrivite, dar are și căi limpezi de vindecare, pe care le-am cercetat pe îndelete în Patima desfrânării: cauze, efecte și căi de vindecare duhovnicească.

Iubirea de argint

Patima iubirii de argint are multe fațete și în general se distinge prin ocuparea minții cu problemele legate de avere, fie din dorința de a acumula cât mai mult, fie din dorința de a păstra și a găsi o întrebuințare satisfăcătoare în sens egoist. Aici intră și avariția, adică lipsa milosteniei. Mintea ar trebui să ne fie liberă să se ocupe de cele duhovnicești, cerești, dumnezeiești și veșnice și nu de ce cele pământești și trecătoare.

Leacul firesc al iubirii de argint, patima care ne leagă mintea de cele trecătoare, este milostenia, iar măsura ei cea bună, descoperită prin glasul conștiinței după învățătura Sfinților Varsanufie și Ioan, o găsiți în materialul Cât de mult să facem milostenie. Un cuvânt plin de putere despre această virtute ne-a lăsat Sfântul Ioan Gură de Aur în Despre milostenie, pe crestinortodox.ro.

Mânia

Patima mâniei este întrebuințarea greșită a părții mânietoare, atunci când ne mâniem pe alții și nu pe noi înșine. Atunci când ne mâniem pe alte persoane și nu pe fapte păcătoase. Singura persoană pe care trebuie să ne mâniem suntem noi înșine și totdeauna trebuie să ne folosim această parte irațională a sufletului sub controlul minții luminate de Dumnezeu. Desigur că asta este valabil și pentru cealaltă parte irațională a sufletului, partea doritoare, precum și pentru toate celelalte părți. Este foarte necesar ca să avem program duhovnicesc constant astfel încât să avem tot timpul luminarea necesară de la Dumnezeu pentru a rămâne în echilibrul duhovnicesc necesar ajungerii la sfințenie.

Patima mâniei se înțelege cu adevărat abia când cunoaștem alcătuirea sufletului, cu partea sa mânietoare și cu cea doritoare, pe care suntem chemați să le folosim sub lumina minții, și de aceea vă invit să descoperiți Părțile sufletului și vindecarea lor.

Tristețea

Legată de mânie avem patima tristeții care provine din tăierea voii. Cu cât mai mare voia care ni se taie, cu atât mai mare tristețea. Desigur că există și o parte pozitivă aici dacă avem voia naturală de a ne uni cu Dumnezeu, și în acest caz este bine că ne întristăm atunci când păcătuim și ne tăiem singuri posibilitatea unirii cu Dumnezeu.

Din păcate, însă, de cele mai multe ori este vorba despre voia egoistă, voia proprie bazată pe părerea proprie care este, de fapt, baza autodistrugerii noastre. Oamenii duhovnicești știu că este bine când își taie această voie și se bucură când se întâmplă. Dacă însă omul se iubește pe sine, atunci este dificil pentru că nu va scăpa de tristețe. Desigur că aici intră și frica, deznădejdea, ținerea de minte a răului și tot acest pachet întunecat legat de iubirea de sine. Asta se vede foarte bine în clipa în care i se taie voia cuiva – i se cere să facă ceva care nu-i convine, de exemplu. Măsura lui duhovnicească se vede în ușurința cu care își taie voia și nu încearcă să se eschiveze. Vezi că unul te respinge imediat fără să stea la discuții, altul cu multe explicații și eleganță adică evită, iar altul merge și o face după 1024 de cârteli și încercări de a evita. Și bineînțeles, omul duhovnicesc cu adevărat zice „să fie binecuvântat” și merge și face.

Tristețea care se naște din voia proprie tăiată se vindecă doar atunci când ne unim voia cu a lui Dumnezeu și primim cu pace ceea ce ni se cere, iar despre această unire a voii noastre cu voia lui Dumnezeu, leacul cel mai sigur al patimii tristeții, am vorbit pe larg în Voia lui Dumnezeu.

Akedia, patima trândăviei

Tot legat de iubirea de sine este și patima trândăviei, a akediei. Uneori mai este numită și plictis. Astăzi a căpătat forme înfricoșătoare sub forma depresiei. Este vorba de sentimentul lipsei de sens, moleşeală, somnolenţă, lipsă de preocupare, amânare, delăsare de la îndeplinirea celor folositoare vieţii. Omul trebuie să știe foarte clar că îl așteaptă moartea, după moarte – judecata și după judecată, veșnicia. Dacă am ști aceste lucruri și le-am trăi, atunci nu ne-ar ajunge timpul ca să ne pregătim pentru ele. Aici este esențial programul zilnic, mustrarea de sine, exigența cu noi înșine, paza minții, spovedania, conducerea duhovnicească și relațiile duhovnicești cu oameni duhovnicești care ne pot trage către perfecțiunea lui Dumnezeu.

Gândul viu la moarte, la judecată și la veșnicie risipește akedia, patima care ne golește zilele de sens și ne amână mereu pocăința, iar pe acest gând îl trezește în inimi părintele Pimen prin cuvântul Nu știm dacă trăim până mâine.

Slava deșartă

Legată de relațiile cu oamenii este și patima slavei deșarte care îl împinge pe om să se gândească și să se comporte cu scopul de a-i impresiona pe cei din jur și a fi lăudat. De regulă intră în concurență cu alții pentru a ieși în evidență și se gândește cum să-i sape pe ceilalți pentru a fi el sau ea pe primul loc. Desigur că aici invidia este una din principalele forme, mai ales în cazul doamnelor și domnișoarelor.

Dorința de a fi lăudați pare nevinovată, însă slava deșartă este una dintre cele mai viclene patimi de căpătâi, fiindcă ne împinge să ne comparăm mereu cu ceilalți și ne strică relațiile cu ei. Tocmai de aceea i-am dedicat un material întreg, Slava deșartă.

Mândria, ultima dintre cele 8 patimi

Mândria este îndurizarea slavei deșarte și din cauza asta unii nu socotesc slava deșartă ca patimă separată și spun că marile patimi sunt 7 și nu 8. Însă socotim dimpreună cu Sf. Ioan Casian și Sf. Ioan Scărarul că totuși mândria este ceva diferit pentru că dacă slava deșartă este o patimă care erodează și distorsionează relațiile cu ceilalți, mândria distruge relația noastră cu noi înșine și întreaga noastră existență prin tendința noastră de auto-îndumnezeire, de a ne crede cineva chiar și relativ la Dumnezeu, cu atât mai mult relativ la ceilalți pe care, de fapt, îi disprețuim mai mult sau mai puțin în clipa în care suntem mândri. Desigur că mândria este boala diavolului și principala cauză a nesupunerii, a încrâncenării, a iadului.

Diferența dintre mândrie și slava deșartă se vede foarte bine, din păcate, pe net acolo unde oameni răniți ascunși sub mantia anonimatului au renunțat la slava deșartă, însă nu au renunțat la mândria de a se încrâncena în poziția lor, în bula cognitivă în care s-au afundat tot datorită internetului. E foarte trist pentru că în mediul virtual poți să găsești mult mai greu iubirea de care ai nevoie ca să devii mai bun și să ieși din groapa existențială a distorsiunii în care ai intrat, însă este mai ușor să te încrâncenezi pe poziția ta adică să rămâi mândru.

Încrâncenarea în propria poziție, pe care o vedem atât de des pe internet, este chipul cel mai dur al mândriei, patima pe care am cercetat-o în Mândria încrâncenată. Diferența dintre mândrie și slava deșartă este tâlcuită cu multă finețe și de părintele Varnava Iancu în Mândria și slava deșartă.

Starea după fire: de la patimi la virtuți

A 2-a mare stare existențială după starea împotriva firii este starea după fire, în care omul deja reușește să se controleze puțintel și își recapătă parțial autocontrolul și începe să facă virtuțile. De fapt, să știți că păcatele, patimile sunt distorsiunile virtuților și din cauza asta omul simte eliberarea în clipa în care iese din distorsiuni în virtuți. Aici omul începe să devină din ce în ce mai ascultător de legea naturală a conștiinței și învață prin ascultarea de conducătorul duhovnicesc și, mai departe, de învățătura Bisericii. Aici omul începe să se deschidă și să-i iubească pe ceilalți în alteritatea lor și se deschidă prin smerenie către taina celorlalți.

La prima vedere pare un om obișnuit, însă ne dăm seama în timp că relația cu el este o relație foarte plăcută și mângâietoare, mângâiere care vine de la Duhul Sfânt mângâietorul. Vedeți că rezultatul pogorârii Duhului Sfânt este virtutea și, în continuare, sfințenia de masă și din cauza asta duminica tuturor Sfinților este pusă după duminica Pogorârii Duhului Sfânt pentru că Sfinții sunt produsul Duhului Sfânt. Omul se transformă din căprină într-o oaie blândă cu care ți-e drag să stai. Dacă simțim o împotrivire în noi în clipa în care am spus că ne transformăm în oi, înseamnă că avem încă energia demonică ce iese din stânca egoismului din inima noastră.

Trecerea de la patimi la virtuți nu se face dintr-odată, ci treaptă cu treaptă, pe măsură ce patimile slăbesc și harul lucrează tot mai limpede în noi, după cum am arătat în Stadiile vieții duhovnicești. Despre smerenia prin care ne deschidem către taina celorlalți găsiți un cuvânt luminos în Smerenia, temelia tuturor virtuților.

Neascultarea și consecințele ei

Trebuie să știm că omul distorsionat dacă nu se străduie să facă ascultare poate să ajungă până la nebunie. De fapt, principalul motiv al înșelării este lipsa ascultării. Omul care pe sine se sfătuiește, pe sine se războiește. Din cauza asta, mândria este piatra de mormânt pentru sufletul nostru. Este imperios necesar să nu ne ascultăm gândurile, mai ales dacă suntem în starea împotriva firii și să ascultăm de cei care sunt înaintea noastră pe drumul desăvârșirii. Dacă omul se însingurează atunci diavolul îl va lovi cumplit și dincolo de boli de nervi îl va împinge în deznădejde ca să-l învingă total. Să nu uităm că dacă diavolul ne face să păcătuim a câștigat o bătălie, însă dacă ne face să deznădăjduim atunci a câștigat războiul. Știind aceasta, orice s-ar întâmpla, să nu deznădăjduim.

Să nu uităm că păcatul lui Petru a fost mai mare ca păcatul lui Iuda. Iuda se află în fundul iadului nu pentru că L-a vândut pe Domnul, ci pentru că a deznădăjduit și s-a sinucis. Vedeți că Petru s-a pocăit cu pocăință foarte firavă și cu toate acestea Domnul l-a iertat și, după ce i-a dat canon să mărturisească de trei ori așa cum L-a negat de 3 ori, l-a repus în drepturi. Spun că pocăința lui Petru a fost firavă pentru că Petru trebuia să meargă la slujnica respectivă și să-i spună „Da, am fost cu El! Sunt ucenicul lui Hristos! Care-i problema?” Desigur, însă, că nu putea să facă acest lucru pentru că nu era harul cu el și în clipa în care lipsește harul, nici Sf. Petru nu mai este Sf. Petru, ci doar un șoricel care dârdâie într-un colț plângând cu amar pentru păcatul său.

Ascultarea ne ferește de înșelare și de patimile care se hrănesc din propriile gânduri, adevăr pe care l-am așezat la temelia materialului Ascultarea: modul de existență a ființelor. Iar pentru că deznădejdea este ultima armă a vrăjmașului, mai ales atunci când patimile de căpătâi par să ne biruie, vă îndemn să ascultați și cuvântul părintelui Spiridon Bailey, De ce trebuie să ne împotrivim deznădejdii.

Starea de iad și combaterea ei: ieșirea din chinul patimilor

De fapt, o fațetă a stării de iad este starea de nesfârșit regret amar al pierderii harului simultană cu încrâncenarea pe poziția de opunere față de acesta. Desigur că această stare poate fi trăită parțial și aici pe pământ, însă dacă omul se luptă împotriva durității care crește în el atunci încet-încet iese din starea aceasta de chin și atunci nu o să mai încerce să facă binele din cauza fricii de chinurile iadului, ci o să facă virtuțile din cauza faptului că vede concret folosul din lucrarea acestora. La început este într-adevăr nevoie de efort după cum este nevoie de efort ca să aprindem focul într-o noapte friguroasă de iarnă: la început ne este frig, ne chinuim, nu vedem bine, ne fumegăm, și trebuie să punem destule lemne pentru a aprinde focul. Mai apoi, însă, când ajungem în starea după fire, atunci când lucrurile sunt naturale, focul ne dă căldură și lumină din destul, fără prea mare efort din partea noastră, dacă avem atenția necesară să punem regulat lemne pe foc.

Iadul începe încă de aici, ca stare a sufletului încleștat în patimile sale, însă cine se luptă cu duritatea din el iese încet-încet din robia patimilor. Legătura dintre această stare și veșnicie am explorat-o în Înălțarea: raiul, iadul și universul.

Zborul duhovnicesc, ispita plictisului și patimile de căpătâi

O altă imagine este a avionului care atunci când decolează trebuie să bage forțaj în motoare ca să prindă altitudine, însă atunci când ajunge la plafonul de zbor trebuie doar să mențină culoarul de zbor corect făcând ascultare de indicațiile turnului de control fără mult efort. Este adevărat că aici uneori poate să apară ispita plictisului pe care o aduce vrăjmașul astfel încât să-l oprească pe om din drum, să reducă din motoare și astfel să se prăbușească de la înălțimea la care zboară. Nu trebuie să ascultăm acest gând și să-l primim pe necuratul pentru că acesta vine atunci cu alte 7 duhuri, pentru că am spus că patimile de căpătâi sunt 8, și atunci când omul frumos este atacat cu mare invidie de către toți aceștia se va alege praful de cel care zboară la înălțime. Să nu spuneți că ar fi mai bine să nu zburăm deloc pentru că regretul de a nu fi zburat niciodată este chin de iad și dincolo de asta, zborul este absolut sigur dacă ascultăm de turnul de control și nu de ce ne puiază mintea.

Desigur că Dumnezeu mai îngăduie câte o furtună ca să ne smerim, însă dacă noi ne menținem pe culoarul de zbor stabilit nu vom suferi prăbușiri. Dumnezeu îngăduie războiul, căderea însă nu o îngăduie pentru cei care Îl iubesc și se luptă. Din cauza asta, pentru cei care se luptă duhovnicește, viața duhovnicească apare ca o sinusoidă crescătoare, ca un sin(x)+x. Este foarte important aici ca atunci când sunt în creștere să nu se încreadă în sine și atunci când se află într-o perioadă de retragere a harului să nu deznădăjduiască. Sunt sinusoide, se întâmplă treaba asta – vine harul, pleacă harul. Este necesară credința și atenția în această perioadă pentru că deja omul începe să se obișnuiască și să prindă viteză care evident că are anumite avantaje, însă ca și în cazul unui vehicul cu o viteză mai mare e nevoie de mai multă atenție și reflexe mai rapide întru întoarcerea prin pocăință astfel încât să nu ne izbim de zidul egoismului din noi.

Tema decolării către Cer, în care ascultarea ține zborul pe culoarul cel bun, iar patimile de căpătâi pândesc orice slăbire a atenției, o regăsiți și în Internet, slavă deșartă, decolarea către Cer. Cuvântul Domnului despre duhul necurat care se întoarce cu alte șapte duhuri mai rele decât el, chip al patimilor care năvălesc în sufletul lăsat fără pază, îl găsiți în Evanghelia după Matei, capitolul 12.

Reușita este sigură

O altă problemă aici legată de obișnuință poate fi și războiul diavolului legat de faptul că nu se întâmplă nimic, că nu o să reușim. Dacă ne continuăm drumul sigur o să reușim pentru că Dumnezeu ne-a asigurat în multe feluri că nu dorește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu și chiar mai mult – ne-a dat poruncă să fim sfinți precum și El Sfânt este. Desigur că cu adevărat Sfânt, adică perfect este numai Dumnezeu, însă noi ar trebui să ne îndreptăm în spre acest scop care a fost hotărât de Dumnezeu prin însăși creația noastră. Să nu uităm că omul a fost făcut ca și chip al lui Dumnezeu cu scopul de a ajunge să se asemene cu Acesta. Din această cauză nimic nu va împlini dorința de victorie a omului fără numai unirea cu Dumnezeu cel perfect, adică îndumnezeirea. Acesta este scopul omului și acesta este singurul lucru care ne împlinește, fraților. Trebuie să menționăm, însă, că îndumnezeirea nu este ultima stație a drumului, ci ultimul tronson al drumului corect veșnic, tronson care nu se termină și se caracterizează prin lipsa aproape totală de pericole și după moarte nu mai există niciun pericol și acest tronson se caracterizează și prin faptul că omul se împlinește, trăiește plenitudinea existenței sale.

Adevărata reușită nu se măsoară după criteriile lumii, ci după biruința asupra patimilor și unirea cu Dumnezeu, despre care am vorbit în Succesul adevărat în ortodoxie. Făgăduința că Dumnezeu nu voiește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu, o citim la proorocul Iezechiel, capitolul 33, iar ea ne dă nădejde chiar și atunci când cele 8 patimi ne războiesc fără încetare.

A treia stare existențială: sfințenia

Sfințenia umană, ca asemănare cu Dumnezeu cel Sfânt într-un grad cu mult mai mare decât noi ceilalți, este scopul nostru și cel mai frumos lucru posibil, însă este nevoie de credință și determinare pe drum, de zel. Foarte mulți dintre noi părăsesc drumul pentru că sunt atrași de pseudo-frumusețile trecătoare, se opresc din drum sau chiar se întorc la cele pe care le-au părăsit, uitând de chemarea lui Hristos. Alții desigur, nici măcar nu pornesc pe acest drum pentru că nu se pot dezlipi de plăcerile lumești sau cred că drumul este altul, după cuvântul Domnului care a zis că lată este calea care duce la pierzare și mulți o află pentru că doresc să devină robi patimilor pe care le văd ca scop final al acestei vieți. Desigur că acești oameni se chinuie pentru că omul nu este făcut pentru această lume pe care ar fi bine să o vedem ca pe o pistă de decolare pentru viața viitoare.

Sfințenia nu este din lumea aceasta, pentru că Dumnezeu nu este din lumea aceasta. Deci Sfințenia este a 3-a stare existențială care este mai presus de fire. Din cauza asta Sfinții au fost înțeleși doar parțial și doar de un cerc restrâns de oameni sau uneori chiar nu au fost înțeleși deloc, chiar dacă la prima vedere nu pare așa. Țin minte că la un moment dat cuv. Efrem din Arizona s-a confesat unui frate zicând „părinte, eu încă nu am găsit omul care să mă înțeleagă”. De asemenea, și Sf. Paisie a evitat să aibă ucenici de chilie exact din acest motiv. A avut doar unul la un moment dat care i-a făcut viața dificilă și de atunci nu a mai mers pe acest drum adică nu a mai avut niciun ucenic strâns de chilie, ci a rămas Avva pentru cei mulți.

Calea cea largă, pe care merg cei robiți patimilor, și poarta cea strâmtă care duce la viață sunt înfățișate de Domnul în Evanghelia după Matei, capitolul 7. Cum putem urca și astăzi spre sfințenie, lăsând în urmă patimile care ne țin legați de cele pământești, am încercat să arăt în Cum să devenim sfinți astăzi.

O întâmplare cu Sfântul Gavriil și biruința asupra patimii

Apropo de Sfinți care fac lucruri care la prima vedere sunt scandaloase, era un Sfânt care stătea pe o bancă în mănăstirea unde se nevoia. La un moment dat, o femeie tânără și frumoasă, machiată și îmbrăcată atrăgător cu pantaloni mulați s-a apropiat de el și s-a pus în brațele lui, l-a sărutat și i-a spus, „Părinte Gabriel, ce frumos ești! Îmi place de tine! O să vin să te văd din nou…”. Sfântul era stană de piatră, ascultând multă vreme vorbirea în deșert a tinerei. Într-un final Sfântul i-a spus „Să vii din nou, Makvala, să vii din nou…”.

În momentul în care femeia l-a auzit pe Sfânt chemându-o pe nume, a sărit imediat din poala Sfântului și a alergat către ieșire fără să se uite înapoi. A doua zi, cum stătea Sfântul pe bancă se ridică fără un motiv aparent și pleacă singur la chilie. În scurt timp apare și Makvala, însă acum era îmbrăcată într-o rochie lungă neagră, cu batic pe cap, iar ochii îi erau scăldați în lacrimi. A mers până la chilia Sfântului Gavriil Georgianul și și-a cerut iertare printre suspine pentru nerușinarea ei de ieri, mulțumindu-i pentru îndreptare.

Sfinții nu privesc patima din sufletul căzut ca pe o osândă, ci ca pe o rană care se poate vindeca, iar viața celui care a întors-o pe Makvala la pocăință o puteți urmări în documentarul Viața Sfântului Gavriil Georgianul, cel nebun pentru Hristos.

Superioritatea sfinților

Pentru că Sfântul este cu mult deasupra noastră, el vede lucruri pe care noi nu le vedem – analog cu ceea ce vede o dronă comparativ cu cineva pierdut în pădure. Din cauza asta să nu ne smintim în clipa în care auzim ceva despre un sfânt care nu coincide cu imaginea noastră despre acesta. Dincolo de faptul că este și el om și mai există și la el posibilitatea greșelii, de multe ori acesta are acces la trăiri și informații care pentru noi sunt nu numai de neatins, ci chiar și de neimaginat. Că tot veni vorba de Sf. Paisie, acesta când era pe patul de spital plin de perfuzii spunea maicii care îl îngrijea că îi vine să se dea jos din pat și să danseze de bucurie, chit că nu a dansat niciodată, așa de mult har avea de la Dumnezeu.

Această trăire este, de fapt, scopul vieții noastre și pentru aceasta se luptă Sfinții. Pentru că, însă, noi nu avem experiența acesteia suntem mai atrași de – hai să zicem așa – efectele secundare ale îndumnezeirii cum ar fi, de exemplu, minunile. Unul din motivele pentru care Sfântul nu dorește să facă minuni și dorește să fugă de lume este tocmai această desfătare, această plinătate a existenței care se micșorează în clipa în care se apropie de lumea plină de centri de atenție. Din cauza asta și din cauza faptului că puțini înțeleg pe Sfânt sunt destui Sfinți necunoscuți pe care îi știe doar bunul Dumnezeu. Sunt alți Sfinți cu o viață atât de extraordinară că par de necrezut. De exemplu, unii spun de Sf. Ecaterina cum că ar fi o legendă, însă nu este adevărat pentru că eu personal m-am închinat la o bucată din moaștele ei, bucată care miroase foarte frumos și care i-a readus mirosul unui părinte grec care își pierduse simțul mirosului de mulți ani. Eu am fost acolo martor.

Cine rămâne încă prins în patimi caută mai degrabă minunile decât pe Dătătorul lor, capcană pe care am descris-o în Dorința de minuni adevărate și false, iar o privire dogmatică asupra cinstirii sfinților găsiți în studiul Sfinți și sfințenie în ortodoxie.

Cine sunt sfinții. Sfințenia este poruncă de la Dumnezeu

Desigur că harul, energia necreată nu este o forță oarbă, ci este emanația lui Dumnezeu către creaturi și este tot Dumnezeu viu și inteligent. Deci dacă este voia lui Dumnezeu ca Sfântul să fie cu lumea atunci energia necreată nu scade ba chiar poate să crească. Noi însă trebuie să mergem pe calea nearătării pe care Duhul Sfânt a lăsat-o prin Sfinții Părinți în Biserică și când Domnul dorește să-l arate pe cineva, îl va arăta. De fapt, noi îi cinstim pe Sfinți pentru a avea modelele de urmat în consensul acestora. Sfinții sunt faruri călăuzitoare care ne luminează drumul. Niciun Sfânt nu este infailibil și niciun Sfânt nu are autoritate absolută în Biserică, în afară de Domnul, desigur. Primim de la fiecare Sfânt numai ceea ce primește Biserica adică consensul Sfinților și al oamenilor duhovnicești în totalitatea sa, care în cazul unui Sfânt este foarte mult pentru că Sfântul este mult mai apropiat de Dumnezeu decât noi.

Trebuie să avem discernământ și viață duhovnicească și să nu ajungem la nicio extremă. Trebuie să urmăm drumul arătat de felinare și nu să intrăm în stâlpul de susținere. Este esențial să-i avem exemple pe Sfinți însă este nebunește să dorim să fim 100% ca ei și mai ales dintr-un pas. Este nevoie de mult timp, constanță, determinare din partea noastră. Mare atenție aici că faptul că fiecare dintre noi este o personalitate distinctă nu ne îndreptățește să păcătuim spunând că „eu așa sunt, ce să fac – nu pot să ajung Sfânt”. Putem! Toți putem. Pentru asta am fost creați, însă, din păcate, trăim în negura păcatului și nu mai vedem bine drumul. Avem chiar poruncă de la Dumnezeu – să fim sfinți.

Din toate aceste motive a apărut în timp actul de canonizare prin care se oficializează cultul unui Sfânt. Să ne înțelegem: nu actul de canonizare îl face pe cineva Sfânt. Acesta doar consfințește această stare de fapt. Cei mai mari Sfinți nu au acte de canonizare: Maica Domnului, Sf. Ioan Botezătorul, Sf. 12 Apostoli, Sf. Dimitrie, Gheorghe, Sf. Teodori și toți marii sfinți până la Sf. Grigorie Palama nu au act de canonizare. Dumnezeu îi scoate la iveală pe Sfinții pe care dorește să-i slăvească prin evlavia poporului, evlavie care poate fi generată pe baza vieții sale sau pe baza unei minuni – cum ar fi, de exemplu, găsirea moaștelor sale.

Sfințenia nu este rezervată câtorva aleși, ci este chemarea tuturor celor care se curățesc de patimi, după porunca din Întâia Epistolă a Sfântului Apostol Petru, capitolul 1. Cum recunoaște poporul credincios un sfânt, dincolo de actul de canonizare, vă invit să descoperiți în Cine este sfântul?

Rolul crucii: pavăză împotriva robiei patimilor

Chiar dacă Sfinții au Împărăția Cerurilor încă de aici de pe pământ în ei, au și Cruce îngăduită de Dumnezeu pentru a-i menține în echilibru, pentru că fără Cruce omul ar cădea în robia patimilor. Legea libertății în Hristos o aflăm din Sfânta Scriptură și de la Sfinții Părinți. Înțelesul acestor lucruri, însă, îl pătrundem doar în clipa în care facem poruncile. Pentru că, însă, nimeni nu este desăvârșit în facerea poruncilor, desăvârșirea se ascunde în chip tainic în Cruce.

Puterea lui Dumnezeu se desăvârșește în neputințe și în ispite după cum lumina se arată în întuneric. Vedeți că Dumnezeu în Sf. Ap. Pavel nu a avut încredere și i-a dat un ghimpe în trup. Cu atât mai mult pentru noi, ceilalți, va îngădui ispite pentru că numai așa vom avansa duhovnicește și ne vom mântui. Să nu ne fie frică de ispite pentru că acestea oricum vor veni. Dacă credem în Hristos atunci să îndrăznim pentru că Acesta a biruit lumea și uniți cu El sigur vom birui, indiferent de ce spun marii influenceri ai zilei. Dacă nu avem credință vie prin fapte în Domnul nu vom birui, oricâte am face, indiferent de ce spun marii influenceri ai zilei.

Crucea purtată cu răbdare ne păzește de robia patimilor și ne deschide calea Învierii, după cum am arătat în Purtarea Crucii: drumul spre iubire, smerenie și Înviere, iar cuvântul Sfântului Apostol Pavel despre ghimpele din trup și despre puterea care se desăvârșește în slăbiciune îl puteți medita în Epistola a doua către Corinteni, capitolul 12.

Doar cu Hristos reușim

Să nu uităm că fără Hristos suntem de nota 0 pe când cu Hristos cel Unul născut în față suntem de nota 10, dacă ne ținem strâns de El. Trebuie doar să avem curajul credinței și al faptelor care decurg din aceasta. Să nu ne fie frică de ispite și să stăm într-un colț al minții noastre făurind încontinuu scenarii pentru că așa mai rău ne facem. Trebuie să avem eroism și curaj pentru că în Dumnezeu vom trece zidul după cum spune la Psaltire. Să nu uităm că Dumnezeu cel mai presus de tot continuumul spațiu-timp S-a făcut om pentru noi ca să ne arate și să ne dăruiască totul, inclusiv pe Sine. Să nu ratăm ocazia și să-L urmăm. Vedeți că El S-a sfințit pe Sine pentru noi ca și noi să ne sfințim întru adevărul Hristos. Numai Domnul se poate sfinți pe Sine pentru că numai El este Dumnezeu adevărat și om adevărat.

Dacă ne rugăm Lui și îi cinstim pe Sfinți atunci ne vom uni cu Domnul pentru că și Sfinții își primesc Sfințenia de la unica sursă adevărată de sfințire, adică de la Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu este mai presus de firea omenească, unii spun că sfințenia este starea mai presus de fire în timp ce alții o văd ca și pe starea cu adevărat firească adică împlinirea prin excelență a firii umane, o continuare naturală a stării după fire în care se află oamenii virtuoși.

În clipa în care petrecem mult timp cu Sfinții și cu Dumnezeu atunci devenim casnicii Lor și începem să le semănăm prin darurile Duhului Sfânt: o să fim și noi plini de dragoste, de bucurie, de pace, de îndelungă-răbdare cu îngăduință, de bunătate, de facere de bine, de înfrânare și de toate celelalte daruri pe care să facă bunul Dumnezeu să le dobândim și noi. Amin!

Așa să ne ajute bunul Dumnezeu!

Vă mulțumesc că ați avut bunătatea să stați cu mine până acum!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin!

Curajul credinței, fără de care nu putem birui nici ispitele, nici cele 8 patimi, l-am cercetat în Curajul credinței: de la frică la siguranța în Dumnezeu. Iar roadele celui care petrece cu Sfinții și cu Dumnezeu, darurile Duhului Sfânt, le-am așezat pe îndelete în Darurile și scopul Duhului Sfânt.

Întrebări frecvente

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!). Stripe limitează lungimea textelor și din cauza asta vă rugăm să fiți scurți. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!