Părintele Emilian Simonopetritul: un modern Părinte al Bisericii – p. Maxim Constas, p. Iosia Trenham

Urmăriți un dialog foarte interesant în care părintele Maxim Constas ne dezvăluie câteva detalii duhovnicești ale personalității și lucrării părintelui Emilian Simonopetritul.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Părintele Emilian Simonopetritul – un Părinte al Bisericii modern – p. Maxim Constas

E o bucurie imensă să putem discuta astăzi cu Părintele Maxim Constas.

– Părinte Maxim, bine ați venit la biserica Sfântului Andrei. Ne aflăm în sfânta perioadă a celor 40 de zile ce urmează trecerii la Domnul a vrednicului și cinstitului de pomenire Părinte din Muntele Athos, Emilianos, fost stareț al Mănăstirii Simonopetra, care a adormit în Domnul în cea de-a noua zi a acestei luni, în ajunul praznicului Sfântului Mucenic Hristofor și al Sfântului Proroc Isaia.

Părintele Emilianos a avut o influență deosebită în rândul Ortodocșilor și al multora dinafara Bisericii, din întreaga lume, în viața mea și în viețile multor preoți dintre apropiații mei, și, în mod special, în viața sfinției voastre, Părinte Maxim. Majoritatea ascultătorilor noștri vă cunosc bine, dar pentru cei care s-ar putea să le lipsească, aș dori să fac o scurtă prezentare a Părintelui Maxim. Părintele Maxim este preot și arhimandrit al Școlii de Teologie Ortodoxă Greacă “Holy Cross”, aici, în America. E un distins cercetător patrolog și profesor la Școala de Teologie a Bisericii Ortodoxe Grecești “Holy Cross”, din Boston, unde predă de ani de zile, după o strălucită carieră, ca profesor de Teologie la Harvard Divinity School.

A primit schima monahală la M-rea Simonopetra, unde a trăit mulți ani. Suntem profund recunoscători, Părinte, pentru uriașa lucrare duhovnicească de a traduce atât de mult din opera Părintelui Emilianos în limba engleză, precum și pentru minunata lucrare de traducere a scrierilor Sfântului Maxim Mărturisitorul. Vă suntem cu adevărat recunoscători. Și vă mulțumim pentru participarea entuziastă la discuția despre viața și învățăturile influente ale Părintelui Emilianos. Ne puteți împărtăși, Părinte, puțin despre viața părintelui Emilianos, pentru a ne ajuta să înțelegem în linii mari biografia lui?

– Bineînțeles, cu mult drag! Primul gând ce îmi vine în minte îmi spune că e dificil a înțelege pe deplin viața unui om. Iar aceasta e adevărat, cred, atât în cazul unei vieți obișnuite, dar cu atât mai mult, în cazul unui asemenea om, care a fost o personalitate excepțională, ce a făcut o lucrare atât de remarcabilă și a influențat nenumărați oameni. Cred că va lua ceva vreme – o vreme îndelungată dar și binecuvântată-, ca noi să intrăm cu adevărat în comuniune cu sfânta sa prezență și cu învățătura sa. S-a născut în 1930 și a intrat în viața monahală în anii ’60 și foarte repede a atras în jurul lui un grup foarte devotat de ucenici și ucenice, care, mai apoi, au devenit monahi și monahii în mănăstirile pe care el le-a ctitorit.

În 1973, obștea sa s-a mutat de la Meteora, din Grecia centrală, la Mănăstirea Simonopetra, iar maicile s-au așezat la mănăstirea Ormilya, care, așa cum mulți știu, este una dintre cele mai deosebite așezăminte monahale din Grecia, cu peste 100 de viețuitoare care se angajează cu devotament la multe lucrări importante. În jurul anului 1995, Starețul a început să dea semne ale unei boli care, în cele din urmă, l-a obligat să se retragă. Așadar, în anul 2000 a fost înlocuit de către actualul stareț, Părintele Eliseos, care este numele grecesc pentru Elisei. Elisei, desigur, era ucenicul și urmașul Profetului Ilie. Avem astfel această frumoasă continuitate între Stareț și urmașul lui, Părintele Elisei.

– Cum se face că americanii ca mine putem ajunge să fim familiari cu Starețul Emilianos? Cum e posibil ca un om care s-a retras la mănăstire, ca să spunem așa, poate avea o influență atât de mare asupra ortodoxiei contemporane?

– E precum icoanele care n-au pereți sau tavane reprezentate în ele – adică evenimente ce s-au petrecut în interior, nu sunt închise ca într-o cutie, ci sunt reprezentate ca desfășurându-se în exterior. Și ceva asemănător s-a întâmplat aici. Harul pe care acest om l-a purtat și energia pe care Dumnezeu i-a dăruit-o, acea curgere îmbelșugată de grăire dumnezeiască ce izvora din buzele lui, era ceva ce nu putea fi restrâns doar în limitele mănăstirii. De asemenea, el era un orator extraordinar, aproape fascinant, cu ochii mari și trăsături expresive, cu o incredibilă cunoaștere și abilitate lingvistică, un retor excelent. Și, deși scria foarte puțin, era un orator prolific. Iar arhiva mănăstirii păstrează o serie de înregistrări ale cuvântărilor sale duhovnicești, în număr de aproximativ 3.000.

– Impresionant!

– 3000 de predici, ceea ce înseamnă că ținea în jur de 100 de predici oficiale sau informale în fiecare an, pe o perioadă de 30 de ani.

– Incredibil!

– Așadar, predica în Grecia și Cipru, iar mai târziu prin transcrierea și publicarea lucrărilor sale, a devenit tot mai cunoscut publicului larg.

– Care era programul său pedagogic? Avea anumite zile când predica? Cum ajungi să ții 100 de predici semnificative în fiecare an, timp de 30 de ani?

– Păi, nu o faci. Este o faptă cu adevărat impresionantă. Să ținem minte că vorbim despre cineva care e cu adevărat înflăcărat de dragostea lui Dumnezeu. Calitățile, abilitățile și competențele lui ca orator, duhovnic și stareț, depășesc cu mult ceea ce am putea considera a fi normal sau obișnuit. Dar, în ceea ce privește întrebarea dumneavoastră, programul cuvântărilor urma în general rânduiala monastică.

Starețul era un dascăl înăscut și avea darul oratoriei și, la fel ca în multe tradiții monastice, obișnuia să vorbească obștii duminica, în trapeză [la prânz], sau mai târziu, după-amiaza, și la praznicele mari, și în zilele când se făcea priveghere, după ce se odihneau. Acestea erau întotdeauna ocazii pentru a învăța. Este, într-un fel, o catehizare, o continuă educare a obștii, e o practică continuă [de inițiere], nu doar în viața duhovnicească, nu doar în viața monahală, ci și în viața Bisericii, care înseamnă viața lui Hristos.

– Părinte, oare e corect să cred că el a și ieșit din mănăstire pentru a face misiune, pentru a învăța și a interacționa cu mirenii? Din ceea ce am citit din cuvântările lui, vorbește și despre multe teme foarte contemporane, foarte relevante în viața mirenilor.

– Adevărul e că nu prea ai de ce să pleci când 10.000 și chiar 20.000 de vizitatori vin la mănăstire în fiecare an. Deci, da, a ieșit din Sfântul Munte, ca răspuns la invitațiile ierarhilor din toate părțile Greciei, și a călătorit… Grecia este o țară mică. A călătorit în diferite orașe, și poate câteodată ținea câte două-trei cuvântări în același oraș, uneori chiar în aceeași zi, în timp ce era acolo. Era iubit și de oamenii din Cipru și a călătorit și până acolo. Așa că, da, prin vizitatorii de la mănăstire și prin însăși prezența sa în Biserica Greciei și în alte părți, a ajuns cunoscut de către mulți oameni.

– Am auzit și că a avut un rol esențial în revitalizarea monahismului athonit în secolul al XX-lea. Este corectă informația aceasta?

– Da. E chiar un fenomen fascinant. S-au scris multe lucruri foarte bune despre aceasta, dar, ca să vă povestesc pe scurt, la începutul anilor 1960 numărul monahilor din Athos ajunsese foarte scăzut. Majoritatea mănăstirilor aveau doar un mic număr de monahi foarte bătrâni și nu mai erau noi ucenici pe lângă ei, nici nu se întrevedea o schimbare în acest sens. Și cred că, nu îmi amintesc exact anul, în 1961 sau 1962, [1963] era cea de-a 1000-a aniversare a muntelui Athos. Se serbau 1000 de ani de la întemeierea Marii Lavre, prima mănăstire de obște care s-a întemeiat acolo. A fost o mare sărbătoare. Regele Greciei era acolo, patriarhii ortodocși erau acolo, liderii statelor ortodoxe… iar toți cei din grupul acesta de participanți observau ironia situației: parcă veniseră de fapt să sărbătorească funerariile Athosului.

– Erau acolo de fapt pentru a-și lua rămas bun.

– Da…dar, tot cam în acea perioadă a apărut și primul ucenic, după o vreme în care nu mai sosise nimeni acolo de foarte mult timp. Deci, lucrurile au început să se schimbe după acest moment de criză în istoria Athosului. Lucrurile au început să se îmbunătățească neașteptat, la un moment în care statul grec intenționa să mute toți monahii rămași într-o singură mănăstire și să transforme restul peninsulei, adică restul muntelui Athos, într-o destinație turistică. Și singurul lucru care i-a împiedicat să facă aceasta în timp util au fost pur și simplu detaliile logistice implicate în securizarea și protecția unui loc de acea mărime. Acest lucru [securizarea peninsulei] nu s-a întâmplat, iar între timp au început să apară noi monahi.

– Printre care se număra și Părintele Emilianos… cam la 10 ani după aceea, spuneați, la începutul anilor ’70?

– Da, este un fapt foarte, foarte interesant și arată lucrarea lui Dumnezeu în Biserica Lui și Duhul Sfânt care lucrează în istorie, pentru că am avut în principal două surse prin care Sfântul Munte a fost reîntinerit sau repopulat: o sursă intenă și o sursă externă. Cea mai importantă sursă internă sunt ucenicii Starețului Iosif Isihastul, care au devenit apoi ei înșiși stareți în multe mănăstiri și au atras noi ucenici tineri în acele mănăstiri. Printre stareții care vin din afara muntelui Athos sunt oameni precum Părintele Emilianos, Pr. Alexie de la Xenofont, Pr. Gheorghe de la Grigoriu. Așadar, din nou am avut viață nouă ce a apărut din sânul Muntelui Athos, și o viață nouă care venea din afara Muntelui. Acestea două împletindu-se împreună pentru a crea acest fenomen, un fel de renaștere a vieții în Sfântul Munte.

– Scrierile și învățăturile Părintelui Emilianos sunt atât de adăpate din Sf. Scriptură. Perspectiva sa, mai ales asupra Vechiului Testament, devotamentul lui față de psalmi, toate acestea picură din paginile transcrise de stenografi, sau…nu știu dacă le-a scris el însuși sau nu…

– E drept să credem că exista o legătură specială pe care el o avea cu Psaltirea și că a putut-o dărui mai departe și transmite Mănăstirii și lumii?

– Starețul era un om foarte învățat, avea o diplomă în teologie de la Universitatea din Atena, dar, mai mult decât atât, era un cititor devotat și petrecea mare parte din timpul lui studiind scrierile Părinților Bisericii, canoanele de bază ale monahismului bizantin și tot ceea ce era important pentru viața mănăstirii – acestea erau sursele pe care le citea și comenta des. Printre cărțile sale cele mai iubite se afla Vechiul Testament. Avea un devotament foarte special și profund față de Vechiul Testament. Aceasta o putem vedea în una dintre operele sale, care este disponibilă în engleză, comentariul său la o selecție de psalmi, lucrare pe care eu o consider a fi o capodoperă a exegezei duhovnicești ortodoxe. Pe de o parte, are la bază cea mai bună tradiție critică istorică, deoarece el era cunoscător al acestui tip de scrieri, dar publicul său este, bineînțeles, unul monastic.

Așadar scopul lui este de a educa și a inspira. Iar interpretarea sa, exegeza acestor psalmi, clar trebuie citită pentru a putea fi apreciată pe deplin. E cu adevărat unică. De asemenea, în legătură cu interesul lui față de Vechiul Testament, era reîntoarcerea la practica cântării psalmilor în rânduiala liturgică. Monahii vechi petreceau majoritatea timpului recitând Psaltirea. Aceasta încă se citește în întregime de-a lungul unei săptămâni, în mănăstirile care au posibilitatea de a o face. La vremea aceea psalmii nu mai erau cântați, dar Gheronda Emilianos, prin psalții talentați ai mănăstirii, a încurajat reîntoarcerea la cântarea psalmilor. Astfel, una dintre cărțile de muzică pe care Mănăstirea le-a publicat e o colecție foarte mare de psalmi puși pe muzică. Iar unii dintre aceștia…majoriteta cunoașteți deja imnul dedicat Maicii Domnului, Agni Parthene, dar și psalmii merită a fi cunoscuți mai bine. Câțiva din aceștia au fost traduși în limba engleză și au fost cântați în diferite locuri.

– Puteți să împărtășiți cu noi câte ceva despre aceste cuvântări despre psalmi, mai ales pentru faptul că sfinția voastră ați făcut traducerea în limba engleză. Ne puteți vorbi în particular despre această carte, dar și despre alte cărți pe care le-ați tradus din operele Starețului Emilianos, pentru ca cititorii noștri englezi să aibă o cale de a-l cunoaște mai bine?

– Da, mi-ar fi foarte greu să aleg una din lucrările lui ca preferată a mea, dar, cu siguranță, comentariul la Psaltire ar fi printre primele de pe listă. Adică, dacă nu crezi că Psalmii sunt relevanți pentru tine, dacă crezi că că Psalmii sunt învechiți, sau pompoși, sau pur și simplu lipsiți de viață, atunci trebuie să cumperi o copie a acestei cărți și să o citești. Pentru că Starețul Emilianos face ca acești Psalmi prindă viață cu adevărat. Și acesta e unul dintre lucrurile ce m-au ajutat pe mine să apreciez iarăși puterea Psaltirii, care a fost mereu o carte de cult a Bisericii. Dar uneori ai nevoie de puțin ajutor ca să îți dai seama de aceasta. Oamenii spun – și e puțin clișeic și nu pe deplin adevărat –, că în restul Bibliei Dumnezeu îi vorbește omului, dar în Psaltire e omul cel care îi vorbește lui Dumnezeu. De aceea și era această carte a Bibliei cartea de cult a Bisericii, deoarece întreaga gamă a emoțiilor și a sentimentelor umane e prezentă acolo: doxologie, mulțumire, preamărire, mărturisire, jale, plângere, durere, teamă, anxietate, stres, suferință, suspine, gemete, strigăt, suferințe. Sunt toate acolo.

Acesta e și motivul pentru care, după cum am spus, Psaltirea a fost mereu cartea de cult predilectă a Bisericii. Și, probabil, unul dintre cele mai importante lucruri care se remarcă este ceea ce putem numi o teologie a suferinței sau a bolii, pe care Starețul o formulează în cuprinsul acestor comentarii la psalmi. El practic susține faptul că durerea și suferința pe care le trăim în viață fie că e psihologică sau mai ales fizică, pentru că psalmistul vorbește adesea despre suferințe și afecțiuni fizice – argumentul lui e că această durere nu este atât durerea mea, cât durerea lui Dumnezeu, Care caută să mă găsească.

Sună puțin ciudat la început, dar Starețul folosește o imagine ca să explice aceasta zicând: „Închipuie-ți-L pe Dumnezeu ca pe un mare atlet care a alergat până acum după mine toată viața mea, ca să mă prindă. Și a alergat atât de mult și atât de tare ca să ma ajungă din urmă, încât Îl dor membrele și mușchii îi sunt inflamați și are gâtul uscat de sete: ”și știți bine cât de dureros poate să fie atunci când ești complet deshidratat” În această imagine Dumnezeu pare că S-a epuizat pe Sine Însuși încercând să mă găsească pe mine înainte ca eu să mă pierd, să ajung în prăpastie. Așadar, durerea pe care o simt nu e durerea mea, ci durerea lui Dumnezeu Care caută să mă găsească, Care se află din veșnicie în căutarea mea, și Care a încercat să mă găsească de la începutul creației.

Și la aceasta adaugă o imagine frumoasaă de la Sf. Grigorie Teologul, care spune că Dumnezeu însetează după setea noastră de El. În alte cuvinte, Dumnezeu dorește să fie dorit de către noi. Dar cuvântul „însetează”, desigur, este același cuvânt pe care Hristos îl folosește pe Cruce atunci când spune: „Mi-e sete!”. Așadar, setea Lui pentru noi, dorirea Lui către noi, iubirea Lui pentru noi este atât de mare încât Crucea, moartea pe Cruce e măsura la care este dispus să ajungă de dragul acestei iubiri pentru noi. Și astfel înțelege el durerea și suferința. Nu am văzut niciodată ceva asemănător. Mi s-a părut mereu foarte impresionant.

– Foarte frumos!

– Și foarte frumos, de foarte mult ajutor în momentele dificile… Această idee biblică, a lui Dumnezeu Care vine la tine într-un nor negru.

– Ați lansat recent un nou volum prin New Rome Press, care este traducerea cuvioșiei voastre a cuvântărilor Părintelui Emilianos despre viața duhovnicească după Sfântul Maxim Mărturisitorul. Este o carte frumoasă, foarte bine editată. Ne puteți spune câteva cuvinte despre această carte? Ați sugera-o ca lectură unui credincios care dorește să-l cunoască atât pe Părintele Emilianos, cât și pe Sfântul Maxim?

– Aceasta e un bun exemplu a unei părți din lucrarea pe care Starețul a desfășurat-o în mănăstire: citea și studia diferite texte scrise de autori duhovnicești, ascetici, iar apoi le comenta monahilor aceste texte. Acestea se desfășurau de obicei pe o perioadă de câteva săptămâni, sau uneori chiar mai mult, timp în care ținea doar câte o cuvântare, iar apoi, pe parcursul a câteva zile, sau chiar o lună, apărea treptat comentariul. De pildă, are un minunat comentariu la Sfântul Isihie Sinaitul, care apare în primul volum al Filocaliei, la Avva Isaia și la alți autori duhovnicești ascetici.

Capitolele din această carte sunt cuvântările lui, comentarii în paralel la texte alese din capetele Sfântului Maxim Mărturisitorul despre dragoste. Și trebuie să fi ales aceste fragmente de texte cu o extremă atenție, fiindcă sunt 400 de capete, și nu le-a comentat pe toate, ci doar un număr mic. Dar trebuie să le fi ales, desigur, foarte bine și cu foarte mare atenție, pentru că reușește să folosească acest comentariu pentru a oferi, cred, o desăvârșită introducere la tradiția duhovnicească ortodoxă. Și o face într-un mod foarte simplu, direct și eficient. Nu este deloc ceva de afișare, academic sau intelectual, ci este mai mult, cumva, empiric. Majoritatea persoanelor care au citit cartea îmi spun că pentru ei a fost lucrătoare în inima lor -așa au descris-o. De parcă îi apuca de guler, îi scutura bine și le deschidea ochii către viața duhovnicească și către relația lor cu Dumnezeu.

– Asta am simțit și eu. Am simțit că Părintele Emilianos stătea în fața mea și că mă desfăcea în bucățele, pentru a putea mai apoi să mă reașeze într-un întreg. Așa l-am simțit, foarte angajant la nivel interior… Starețul Emilianos mă uimește… Sunt un preot de mir, am copii și nepoți, dar când citesc cuvintele lui despre lucruri pe care mulți ar crede că un călugăr nu le poate înțelege, sunt pur și simplu stupefiat… Am două astfel de învățături ale lui care m-au impresionat profund și m-au lăsat fără cuvinte. Cum poate fi aceasta? Uimitoarea lui cuvântare, Căsătoria – taina cea mare, și articolul lui scurt dar fascinant despre tehnologie… care era atât de profetic și atât de adevărat, când, la acea vreme, cred, era abia începutul anilor ’80, când l-a scris sau l-a rostit, dar care este și mai adevărat astăzi. Cum a putut Părintele Aimilianos să pătrundă atât de adânc și să ofere un îndrumar atât de practic pentru oamenii ce trăiesc în căsnicie, pentru cei care lucrează cu tehnologia, dar și pentru un monah?

– Da, ai dreptate. Scoți în evidență foarte bine cuvântul despre căsătorie pe care mulți au citit-o și de pe urma căruia s-au folosit foarte mult. Cred că sunt mai multe lucruri care coincid… Toți au o mamă și un tată, și toți, sau mai bine zis majoritatea, au crescut într-o familie. Așadar, faptul că o persoană necăsătorită poate avea cunoștințe despre viața de familie, nu ar trebui să fie surprinzător. Cred că cealaltă latură e aceea că, pe lângă inteligența naturală a Starețului pe care el a cultivat-o prin educație și lectură, pe lângă aceasta, el avea și harul Duhului Sfânt care a putut să adauge acestei inteligențe naturale, pe care el însuși a cultivat-o.

Cred că Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că Dumnezeu nu va da înțelepciune unui om care nu are dragoste de cunoaștere. Dumnezeu nu va da Duhul Sfânt, nu va da darul vindecării unei persoane care nu își iubește aproapele. Așadar Dumnezeu, Duhul Sfânt ia darurile noastre naturale și le crește. Cred că Starețul era o persoană foarte inteligentă și foarte capabilă de profunzimi, ale cărei daruri naturale de înțelegere în profunzime, de discernământ și cunoaștere au fost doar îmbogățite, lărgite și amplificate de către harul Duhului Sfânt. Acesta este motivul pentru care toți Sfinții pot fi așa buni învățători, nu pe temeiul propriei lor inteligențe, pe care majoritatea o aveau în mod vădit cei care scriau, ci datorită harului Duhului Sfânt. Este poate și o corectare implicită a acestei idei pe care o avem în cultura noastră de azi: dacă nu sunt de aceeași rasă sau gen cu tine, sau dacă nu împărtășesc ceva cu tine, sunt deci într-un fel incapabil să înțeleg orice aspect despre tine, ceea ce cred că e puțin cam extrem. Cred că avem mult mai multe lucruri în comun ca oameni decât avem lucruri care ne despart.

– Da, sunt de acord. Sunt de acord. Îl văd pe Starețul Emilianos ca pe un răspuns, mai ales prin cuvântarea sa Căsătoria – Taina cea Mare, un răspuns pentru toți cei care se întreabă cum poate un monah sau un părinte al Bisericii celibatar să vorbească despre viața de familie. Adesea am răspuns la aceasta precum ați făcut înainte, arătând că și ei au avut familii în care s-au născut, au fost martori în sânul unei căsnicii. Sfântul Ioan Gură de Aur, de exemplu, o avea pe mama sa și a văzut cât de blândă era… dar în același timp și accentuând faptul că ei înșiși trăiesc arhetipul căsniciei, căsnicia cea mistică, și că puteau să aplice din propria lor interacțiune profundă cu Dumnezeu, din această relație de dragoste cu Dumnezeu, lucrurile cele mai importante, pentru a le observa în viziunea pământească a căsniciei. Îl văd pe Părintele Emilianos ca fiind pur și simplu inspirațional, sperând că cei ce ne urmăresc și n-au citit încă cuvântarea sa despre Căsătorie, o vor face curând. Părinte, ați putea încheia prin a sugera urmăritorilor noștri câteva din lucrările sale? Dacă cineva ar vrea să cumpere azi o carte pentru a-l cunoaște pe Părintele Emilianos și să afle despre viața lui, ce ar trebui să facă?

– În 2014 revista The Orthodox World a dedicat un număr întreg vieții Starețului Emilianos. Aceasta rămâne cea mai completă biografie a Starețului, în limba engleză. Ar fi bine dacă într-o zi am avea o biografie cu mult mai multe detalii, dar până atunci, există acest articol drăguț din 2014. În legătură cu cărțile lui, avem deocamdată 4 cărți în limba engleză: „The Authentic Seal” „The Church at prayer”, „Psalms” „The life of faith” and ”The mystical mariage”. Cred că cel mai bine pentru a începe a cunoște vocea Starețului, felul în care el gândește, felul în care ne învață, ar fi ori cartea despre Psalmi, care, din câte am înțeles, este o carte foarte cunoscută, mulți oameni au citit-o…

Și noua carte cu tâlcuiri la capetele despre dragoste cred că e de asemenea un loc foarte bun de început, căci e o lucrare foarte unitară, și oferă o introducere solidă la punctele de bază ale duhovniciei ortodoxe. Toate celelalte cărți sunt bune, dar sunt colecții de cuvântări pe diferite teme, deci nu au aceeași structură unitară precum cărțile menționate anterior. Deci, cred că acelea ar fi de preferat ca punct de început.

– Ați putea să ne spuneți, care din acele cărți le-ați tradus?

– Toate, cred.

– Și vi s-a părut greu, Părinte, să Îl traduceți pe Starețul Emilianos? Care a fost diferența între a-l traduce pe el și Sf. Maxim?

– Sunt două lucrui complet diferite, nu a fost în niciun moment dificil. A fost mereu o mare bucurie și o binecuvântare să îmi pot petrece timpul în părtășie cu gândirea sa. Și a fost mereu ceva uluitor pentru mine, adică, chiar și după ce am tradus patru cărți până acum, nu mi s-a părut în niciun moment plictisitor. Starețul nu se repetă și există mereu ceva nou în fiecare pagină. Sunt efectiv uimit din nou și din nou de ceea ce Starețul putea naște din experiența lui cu Dumnezeu, și cum avea darul de a articula aceasta într-un limbaj simplu, dar foarte, foarte pătrunzător.

– Mulțumesc lui Dumnezeu, Care ne iubește întra-atât încât să ne ofere un dar al dragostei precum Starețul Emilianos.

– Amin!

– Cât de mult ne iubește… Și Îi mulțumesc lui Dumnezeu și pentru munca cuvioșiei voastre, părinte. Sunt foarte egoist și știu că vorbesc în numele multor oameni ale căror suflete s-au întărit și s-au bucurat de toată munca pe care ați depus-o. Și Îl rog pe Dumnezeu să vă păstreze sănătos, trupește și sufletește, mulți ani de aici înainte, pentru ca lucrarea cuvioșiei voastre pentru Biserică și pentru propovăduirea Evangheliei Mântuitorului nostru să continue.

– Mulțumesc. Trebuie să spun că cine sunt, ce sunt și ce pot face sunt lucruri pe care le datorez în întregime starețului Elisei de la Simonopetra și obștii mănăstirii, care, în felul lor, m-au născut în Hristos și m-au inițiat în tainele Bisericii, Nu pot decât să le fiu recunoscător pentru prezența lor în viața mea.

– Mulțumesc pentru acest interviu. Să ne pomeniți, Părinte.

– Și cucernicia voastră. Mulțumesc!

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!