Părțile sufletului și vindecarea lor – p. Teologos

În această cateheză vom vorbi despre părțile sufletului așa cum le-au deslușit Sfinții Părinți: lucrarea lor, bolile și terapeutica fiecăreia. Vom urmări împreună cum partea rațională a sufletului, cu logica, mintea, cugetul și cugetarea, conduce întreaga ființă, și cum partea doritoare și partea mânietoare se cer vindecate prin smerenie, ascultare și rugăciunea lui Iisus. Veți vedea de ce mintea este ochiul sufletului și cum, atunci când se luminează de har, toate puterile sufletului se așază în armonie.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin!

Introducere: părțile sufletului la Sfinții Părinți

La Sfinții Părinți, părțile sau puterile sufletului sunt văzute fără margini definite însă distinct astfel încât să se poată vorbi de acțiunile, bolile, simptomele și terapeutica acestora.

Această împărțire provine din antichitate, din filosofia greacă unde exista o împărțire în trei: partea rațională, partea mânietoare sau irascibilă și partea poftitoare. Acest model este înduhovnicit și integrat teologic de către Sfinții Părinți, după care Sfinții Părinți le-au expandat la 4 și chiar la 6 părți prin analiza mai fină a părții raționale.

Am așezat temelia acestei învățături despre părțile sufletului într-un material mai vechi, Părțile sufletului: definiție, boli, vindecări, la care vă invit să vă întoarceți pentru o privire de ansamblu.

Partea rațională a sufletului. Logica. Păcatul

Partea rațională se identifica în antichitate cu capacitatea de gândire și este cea care conduce întreaga ființă. La Sfinții Părinți aceasta este descrisă în adevărata ei lumină ca fiind alcătuită din mai multe părți: logica, mintea, cugetul și cugetarea.

Logica este capacitatea de gândire care acționează în pași și care a fost creată de Dumnezeu astfel încât omul să gestioneze lumea sensibilă, materială unde avem principiul excluziunii – adică la nivel macroscopic fiecare lucru este delimitat și își are poziția sa diferită și relațiile sale specifice cu celelalte lucruri din proximitatea sa. În această realitate logica este foarte bine adaptată astfel încât să poată să gestioneze această despărțire între lucrurile pe care le are în fața ei și cu care lucrează, relaționează. Pentru că realitatea în care trăim este foarte complexă, avem nevoie de școală ca să putem să învățăm cum să raționăm din experiența înaintașilor.

De exemplu, multe formule din matematică, fizică și chimie sunt descoperite prin deducții logice și experimente de către înaintași și noi astăzi doar folosim roadele lor. Este imposibil pentru cineva astăzi să se bazeze doar pe logica sa căzută pentru că ar trebui să parcurgă toți acei pași pe care logica științifică și chiar și cea din viața de zi cu zi i-a făcut deja. Logica începe de la un punct inițial și ajunge printr-o succesiune de pași la rezultatul dorit. De exemplu, am hainele murdare și deci trebuie să le duc la mașina de spălat, aleg programul, pun săpun, pun balsam, apăs pe buton și vin peste o oră să le scot.

De multe ori, însă, logica noastră o ia razna atunci când avem o percepție greșită asupra realității, un sistem de valori greșit sau este strâmbată de funcționarea greșită a celorlalte părți ale sufletului, în principal de minte, de partea mânietoare sau/și de partea doritoare. Se vede de foarte multe ori că omul nu mai judecă drept în clipa în care are dorințe sau/și frici egoiste și asta nu neapărat pentru că nu poate să judece cum trebuie, ci pentru că este concentrat pe sine-și și caută o cale prin care să-și impună punctul de vedere și să-și atingă scopurile sau să se protejeze pe sine chiar dacă acestea nu sunt în concordanță cu legea lui Dumnezeu.

Lucrarea după fire a logicii este acordarea acesteia și supunerea acesteia la realitatea statică și dinamică a creației, adică la acceptarea și cunoașterea realităților concrete, faptice, precum și cunoașterea sensurilor zidirii care totdeauna sunt căi de ofrandă distincte și întrepătrunse ale existențelor către Hristos Care este Dumnezeu întrupat. Deci vorbim de o recapitulare a creației în Hristos. Dacă nu există asta, atunci apar distorsiunea, devierea, adică apare păcatul. Păcatul este o boală, o rană, o strâmbare a modului corect de a fi.

Țin minte că era un frate care nu-i ajuta aproape niciodată pe ceilalți pentru că pretexta că are foarte mult de lucru oferind și raționamente elaborate legate de lucrările pe care le întreprindea, însă la un moment dat când a fost o ocazie să meargă pentru mai multe zile la Paris ca însoțitorul de onoare a unei delegații culturale s-a luptat acerb până când a reușit să meargă. Vedem că la ora aceasta pe plan mondial asta a căpătat o amploare uriașă și astfel îi vedem pe cei de la putere că de multe ori nici măcar nu se sinchisesc să mai dea vreo explicație logică pentru acțiunile lor, motiv pentru care lumea se prăbușește în haos din cauza lipsei logicii drepte și asta pentru că răul este nesustenabil. Astfel de oameni care nu ascultă de glasul lui Dumnezeu prin conștiință și de ceilalți validați de Dumnezeu și astfel ajung să înnebunească – pentru că Dumnezeu este modul corect de a fi și în clipa în care cineva se depărtează de El ajunge clar în distorsiune – astfel de oameni se chinuie și pe sine și îi chinuie și pe ceilalți.

Lucrarea părții raționale a sufletului se limpezește atunci când mintea este luminată de har, iar despre această luminare am vorbit pe larg în Post, părțile sufletului, rugăciune, luminarea minții.

Logica și mintea, părți raționale ale sufletului

Dincolo de asta, complexitatea cotidianului este atât de mare pentru logica și mintea căzută încât omul face cu nervii, amețit fiind de morișca războiului de gânduri care vin de la diavolul, cade în anxietăți și trăiește un iad încă de aici de pe pământ. Vezi că toți îi spun că greșește, însă el se încrâncenează și aduce o mulțime de argumente și raționamente numai și numai să nu se smerească. De fapt, oamenii se antrenează astăzi nu pentru a afla adevărul, ci pentru a găsi argumente pentru poziția lor. Dacă nu e în voia lui Dumnezeu, însă, atunci se vor chinui și îi vor chinui și pe ceilalți cu care au relații. Îi vedem pe unii oameni care au o lucrare logică foarte înaltă, sunt oameni de știință reputați, însă în relațiile interumane și în deciziile de viață sunt cel puțin problematici și asta pentru că au o minte întunecată. De aici vedem că mintea este altceva decât logica, este mai presus de logică și deci sunt mai multe părți raționale ale sufletului. Înțelegem asta atunci când înțelegem că trebuie să ducem flori persoanei iubite, chiar dacă nu e logic pentru că florile se usucă în 5 zile.

Diferența dintre minte și logică o vedem, de exemplu, și în clipa în care ne rugăm. Ne rugăm cu logica atunci când citim din carte însă mintea ne zboară și la sfârșit ne trezim pe alte meleaguri, departe de Dumnezeu. Mintea este ochiul sufletului, ocheanul sufletului, atenția ultimă, cea mai fină atenție, focusul uman. Aceasta nu acționează în pași, nu este analitică, ci sintetică adică în mod normal, ea contemplă în mod global și este creată de Dumnezeu pentru lumea inteligibilă, imaterială în care cel mai important este discernământul – deosebirea dintre bine și rău. Această deosebire se simte și deci mintea este un organ de simț. De fapt, este cel de-al 6-lea simț care s-a distrus parțial prin căderea lui Adam. Când acest simț este iarăși drept, adică nu este tras în nicio parte de centrii de plăcere sau de durere stă drept pe centrul crucii și este luminat de razele dumnezeirii și începe să simtă corect. Această simțire corectă a minții se numește bunul simț. Este foarte importantă această expresie pentru că astfel cunoaștem efectele harului în cotidian. Pentru că binele este Dumnezeu care este Soarele dreptății, e necesar să fim luminați de El pentru a vedea drumul printre centrii de atenție către Soarele cel adevărat, către Binele cel adevărat.

Fiindcă mintea este ochiul cel mai fin din partea rațională a sufletului și e pândită necontenit de morișca gândurilor, vă recomand și Războiul de gând. Despre paza minții și gânduri, iar o pagină limpede despre paza minții găsiți pe crestinortodox.ro.

Problemele minții

Principala problemă a minții este slava deșartă din care se naște mândria. Cele două sunt legate precum este legată dimineața de Soarele care dogorește la amiază și arde tot, motiv pentru care unii le socotesc o singură patimă. Slava deșartă se clădește pe virtuțile reale sau imaginare pe care omul crede că le are și le atribuie sieși. Când omul avansează real sau imaginar atunci, dacă nu e atent să fie ascultător și să atribuie toate reușitele lui Dumnezeu și rugăciunilor conducătorului duhovnicesc, el începe să nu mai aibă atenția și deschiderea smerită față de Dumnezeu care i-a adus avansul și atunci, omul se închide.

Dacă omul pleacă urechea la laude atunci începe să contemple succesul, bogățiile false pe care crede că le are în timp ce în spate vrăjmașul diavol îi fură bogăția adevărată a realismului și flexibilității smereniei, atâta cât o mai are. Niciodată nu trebuie să ne înălțăm către muntele mândriei pentru că atunci nu vom mai fi cu picioarele pe pământ și vom ajunge cu capul în nori având gânduri rele despre ceilalți pe care îi considerăm inferiori și păcătoși și chiar și împotriva lui Dumnezeu cum că este nedrept în clipa în care un astfel de om este miluit uitând că de fapt nimeni dintre noi nu suntem vrednici să primim ceva de la Domnul Slavei. Dacă nu ne păzim casa sufletului prin smerenie, adică prin acceptarea adevărului așa cum e, că avem toate de la Dumnezeu și nu noi suntem cei care putem să facem ceva, noi suntem nimic, atunci diavolul care a plecat prin nevoința noastră de la început se întoarce și găsind locuința sufletului relativ măturată și ordonată va aduce alți șapte demoni cu el și astfel vor fi cele din urmă ale noastre mai rele decât cele dintâi.

În clipa în care omul se încrede în sine, se întunecă și se încarcă cu multe lucruri și viața sa complicată devine și mai complicată până când mintea se întunecă total, uită de Dumnezeu și părțile raționale nu mai pot să gestioneze complexitatea în care au intrat. Desigur că societatea împinge în această direcție a încrederii în sine folosind mai ales viteza și paralelizarea astfel încât să-l pulverizeze pe om în mii de bucăți și să-l facă total manipulabil, prins în multe adicții, depărtat de Dumnezeu și de ceilalți în însingurarea fortăreței mândriei sale.

Mândria, cea mai grea boală din părțile sufletului

Vedem drama fariseilor care s-au îngrozit că Hristos cel blând și smerit cu inima o să le ia slava cea deșartă. Este adevărat că la lumina smereniei Domnului s-a văzut mândria lor în toată hidoșenia sa. De fapt, mândria este cea mai mare dramă din univers pentru că smerenia este haina dumnezeirii și, deci, prin mândrie ne situăm în punctul cel mai depărtat de Dumnezeu, adică în punctul autoîndumnezeirii însingurate, în punctul diavolului. Pentru că Dumnezeu este Cel ce este, cel mândru este cel mai depărtat de existența plenară, căzând în existența distorsionată mergând până la inexistență, atât cât este cu putință unei entități veșnice. Desigur că asta este chinul suprem, este chinul iadului.

Lucrurile sunt foarte periculoase pentru că, de fapt, orice ființă rațională are aspirația de a ajunge la perfecțiune adică de a deveni un dumnezeu – problema este dacă încearcă acest lucru cu ajutorul lui Dumnezeu cel adevărat, făcând voia Lui, lucru care este și logic, sau încearcă de unul singur, opunându-se lui Dumnezeu cel atotputernic, lucru care este și absurd. Această absurditate face răul nesustenabil și generează tensiune în cel care este departe de Dumnezeu chiar dacă omul respectiv nu recunoaște asta.

Cea mai grea boală din părțile sufletului rămâne mândria, născută din slava deșartă, căreia i-am închinat materialele Mândria și Internet, slava deșartă, decolarea către cer.

Necesitatea smereniei

Trebuie să avem flexibilitatea smereniei să acceptăm situația în care suntem și să ne luptăm cu rugăciune, sfat și atenție la noi înșine să ieșim din starea de chin în care ne aflăm și să nu căutăm validare dacă avem probleme. Trebuie să avem credință în Dumnezeu și în oamenii Acestuia că ne ajută chiar dacă e posibil ca sfaturile pe care le primim să nu fie în acord cu părerea de sine pe care o avem. Dacă nu avem credință vom cădea pe culmile disperării pentru că logica umană nu este destul de puternică să ne rezolve ecuația, chiar dacă este destul de puternică să-și dea seama de incapacitatea acesteia. Asta generează o tensiune care ar trebui să fie rezolvată de credința în Dumnezeu și mai apoi de unirea cu Acesta prin trăirea care vine din programul duhovnicesc zilnic.

Flexibilitatea smereniei reașază în firescul lor toate părțile sufletului, după cum am arătat în Smerenia, accesul, puterea, iar despre smerenie ca temelie a virtuților găsiți un cuvânt frumos pe crestinortodox.ro.

Ascultarea și rugăciunea liniștesc mintea

Desigur că ceea ce ajută cel mai mult este binomul ascultare-rugăciune isihastă. Fără ascultare nu putem să ajungem la smerenia adevărată pentru că nu avem conștiința concretă că depindem de altcineva care depinde de Dumnezeu și simultan că depindem și de Dumnezeu. Dumnezeu nu ne dorește să depindem însingurați de El, ci totdeauna să depindem de Biserică adică simultan și de El și de conducătorul duhovnicesc validat de El. Relațiile sunt esențiale pentru om pentru că prin ele căpătăm valoare pozitivă sau negativă, în funcție de cât de mult ne apropie sau depărtează de Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu este iubire, evident că și ascultarea trebuie să se bazeze pe iubire, chiar dacă uneori este nevoie și de puțină mustrare, mai ales la început, însă totdeauna aceasta trebuie să se facă din iubire. Este traumatic să-i mustrăm în continuu pe ceilalți sau să folosim cu predilecție forța pentru a instaura ordinea pe care o dorim în condițiile în care Dumnezeu nu ne validează acest comportament.

Cum liniștește rugăciunea părțile sufletului

În siguranța creată de iubire și de ascultare adevărată prin tăierea voii, mintea se liniștește, se stabilizează și atunci omul se poate ruga cu adevărat cu rugăciunea lui Iisus. Aceasta este cea mai puternică formă de rugăciune pentru că este ciclică, nu are gânduri, are numele domnesc în ea și poate fi zisă ușor oriunde și astfel mintea se concentrează fără griji pe razele iubitoare ale luminii dumnezeiești. Dacă mintea își face griji înseamnă că mai are egoism și că nu s-a predat total voii lui Dumnezeu. Pentru asta trebuie să fim atenți la noi înșine, la gândurile noastre astfel încât să nu primim nici măcar un început de gând, nici măcar capul șarpelui pentru că atunci ne otrăvim și începe o avalanșă tulburătoare care ne duce într-o spirală a morții. Dincolo de atenția la noi înșine este și împrumutul de sensuri bune, de cunoaștere adevărată, de gânduri bune de la oamenii care sunt mai aproape de Dumnezeu, fie prin întâlniri directe, fie din lucrările lor – în principal de la Sfinți sau chiar de la Domnul și Sfinții Apostoli prin Sfânta Scriptură. Dacă nu ne rugăm și nu punem gânduri bune în locul celor rele, nu putem să ajungem la pacea interioară și la iluminare. Trebuie să fim atenți că pacea adevărată nu este o stare inactivă de legumă comodă, ci o stare foarte activă de avânt către Hristos prin care facem inoperant răul și ne deschidem ca un boboc către Mirele tuturor. Din cauza asta Biblia spune că Hristos este pacea noastră. Dacă nu facem asta, atunci vom rămâne într-o continuă stare de război.

Binomul ascultare și rugăciune isihastă liniștește mintea și unește încet părțile sufletului; despre forma și fazele rugăciunii lui Iisus am vorbit în Rugăciunea lui Iisus: formula și fazele, iar despre tradiția isihastă citiți o privire de ansamblu pe Wikipedia.

Gândul și cugetul, o parte rațională a sufletului

De fapt, războiul de gând arată că este o problemă cu cea de-a 3-a parte rațională a sufletului și anume cu cugetul, care este atelierul de gânduri. Dacă este vorba de război, atunci cugetul produce în continuu gânduri toxice incontrolabile care îi întunecă mintea, pentru că aceste gânduri vin de la diavol și cugetul a mușcat momeala de care este tras în undița vrăjmașului în care se zbate. Desigur că cugetul poate să producă și gânduri bune, mai multe sau mai puține. Cantitatea este în funcție de caracterul omului în timp ce bunătatea este în funcție de sfințenia acestuia, de luminarea de har pe care o are. Vedem sfinți care au vorbit și au scris foarte mult și vedem sfinți care nu au lăsat nimic scris, fără numai amintirea faptelor lor minunate care că desigur că este esențial. Cugetul mai arată și puterea de pătrundere, de înțelegere a omului. Starea după fire a acestuia este starea de pace iubitoare de Dumnezeu, care desigur că este starea sufletului sănătos. Dacă în cazul minții această pace se exprimă ca și contemplare, în cazul cugetului se exprimă ca echilibru.

Dacă cugetul este aspectul sufletului care descrie dinamica atelierului de gânduri, cugetarea este partea care descrie starea sufletului. Poate cineva să aibă un cuget care produce în general gânduri smerite însă la un moment dat, ca om, produce și un gând mai mândru, conștient sau inconștient. Asta înseamnă că omul are smerita cugetare, s-a stabilizat pe asta, chiar dacă uneori apare și un gând străin. Altcineva are un cuget care produce de regulă gânduri mândre, însă la un moment dat primește lumina Adevărului Hristos și mai primește și un gând smerit. Asta înseamnă că omul are un cuget mândru chiar dacă, cu darul lui Dumnezeu, mai are uneori conștiința limitărilor sale și flexibilitatea smereniei.

În tot acest hățiș numai lumina lui Dumnezeu care vine prin programul duhovnicesc zilnic și susținut prin ascultare ne poate ghida către cerul seninătății și al cunoașterii adevărate.

Cugetul, atelierul de gânduri din partea rațională a sufletului, cere trezvie neîncetată, iar despre paza minții în rugăciune am găsit un răspuns duhovnicesc folositor pe Ziarul Lumina.

Partea irațională a sufletului. Cum apar patimile sau poftele

Dacă noi ne părăsim programul duhovnicesc și ne îndreptăm mintea către cele lumești, atunci mintea se întunecă, în singurătatea noastră tensiunea crește și problemele se acutizează pentru că în mod necesar vom devia, nefiind luminați de Dumnezeu.

Deviația poate să fie calitativă prin mândrie sau prin deznădejde sau cantitativă adică prin surplus sau prin lipsă – de exemplu, mâncarea este lăsată de Dumnezeu, însă este păcat, este deviație să mâncăm mai mult sau mai puțin decât trebuie. Dacă mâncăm mai mult atunci mintea se întunecă atrasă de plăceri și trupul devine puternic precum un cal irațional care duce călărețul rațional acolo unde nu trebuie. Aici se dezvoltă marile patimi ale lăcomiei pântecelui care dorește să simtă burta plină, sațietate și se interesează mai puțin de gustul mâncărurilor în timp ce patima plăcerii gâtlejului nu se concentrează atât pe cantitate – poate și ca să aibă siluetă și să arate bine – cât se concentrează pe plăcerea care provine din gust.

Deja vedeți că ne-am îndreptat înspre părțile iraționale, pentru că trupul este irațional. Trebuie menționat aici că mâncarea, averea și reproducerea trebuie să fie controlate de minte și nu invers pentru că trupul irațional se luptă împotriva sufletului veșnic și îl poate distruge. Trupul, dacă este supus, este un slujitor foarte bun și absolut necesar pentru mântuire, însă dacă devine stăpân atunci este un tiran distrugător pentru suflet.

Dacă trupul are multă energie atunci se gândește în mod instinctiv la reproducere, lucru care dacă ar fi sub lumina harului care vine prin mintea curată ar fi un lucru natural. Din păcate însă, oamenii sunt distorsionați și sunt subjugați de plăcerea care vine de aici și o caută în mod egoist, întunecându-și mintea și folosindu-se de cealaltă persoană ca de un obiect pe care îl folosesc pentru împlinirea patimilor lor trupești. Asta îi distruge omului capacitatea de iubire adevărată, interpersonală și îl împinge în animalic. Este o patimă mai distructivă decât lăcomia pântecelui și plăcerea gâtlejului pentru că avem o cantitate de plăcere distorsionată semnificativ mai mare și de regulă este vorba de coruperea și a altei persoane.

Desigur că rădăcina tuturor relelor este iubirea de argint pentru că avem nevoie de avere pentru împlinirea poftelor, dorințelor păcătoase. Vedem că în loc să ne controlăm partea doritoare, ne controlează ea pe noi și în clipa în care cel puțin una din părțile iraționale ne controlează existența atunci dispare iubirea adevărată de Dumnezeu și prin Acesta de celelalte persoane și cădem în animalic, în incontrolabil. Să nu uităm că Iuda l-a vândut pe Hristos Adevărul cel iubitor pentru bani. Patima aceasta nu este în fire ca și patimile carnale, însă dacă nu este tratată la timp devine mult mai rea și omul nu mai vede aproape nimic altceva.

Pentru a înțelege cum se îmbolnăvesc părțile iraționale ale sufletului prin lăcomie și plăcere, vă stă alături și materialul Patimile.

Cum se vindecă partea doritoare. Postul, înfrânarea

Din cauza asta vedeți că în viața duhovnicească este esențială ascultarea, adică tăierea voii egoiste, tăierea dorințelor ca să ne vindecăm partea doritoare. 95% dintre sfinți sunt dintre monahi, chiar dacă unii apar ca și arhierei în calendar și asta nu pentru că monahii sunt rasa ariană, ci pentru că ascultarea este de bază în terapeutica părților sufletești. Este esențial să nu credem imediat ce ne spun gândurile, ci să întrebăm pe cineva mai experimentat decât noi. Desigur că în ascultare trebuie să intre postul total al simțurilor cu discernământ, fiecare la măsura lui, însă toți trebuie să ne supunem postului de mâncare pe care l-a hotărât Biserica și mai departe, fiecare cum poate. Postul de mâncare are un loc special în postul global pentru că oricum trebuie să mâncăm pentru că altfel murim și, dincolo de asta, este mult mai ușor de cuantificat și stabilit.

În cazul postului global avem nevoie de paza simțurilor. Să avem un program în care să nu ne permitem băltirea chiar dacă ne permitem relaxarea. Să ne păstrăm rușinea, sfiiciunea pentru că aceasta ne va păstra integritatea minții și astfel ne vom putea guverna. Curiozitatea este un parazit al căderii lui Adam, este folosirea distorsionată a părților raționale, mai ales a cugetului, pe baza poftei, a dorinței de a cunoaște lucruri care nu ne ajută la mântuirea sufletului. În clipa în care omul se încarcă cu zgomote informaționale nu mai poate să audă adierea suavă a glasului lui Dumnezeu în el.

Să ne întrebăm totdeauna înainte de a dori ceva: acest lucru mă ajută să mă mântui, adică să mor cu o inimă iubitoare? Mă ajută să dau răspuns bun la judecată? Adică să fiu mai milostiv, mai blând și smerit cu inima? Mă ajută să fiu fericit în veșnicie? Dacă da, atunci este vrednic de dorit. Dacă nu, nu îl doresc chiar dacă magnetismul patimilor mă atrage către el. Să nu uităm că orice scop local și temporar trebuie să se înscrie în scopul global și veșnic. Din cauza asta trebuie să avem un continuu dor de Dumnezeu și de unirea cu el pentru că Împărăția Cerurilor este de fapt prezența Împăratului în inima noastră. Inima, în acest context, înseamnă suma părților iraționale ale sufletului, adică partea doritoare, poftitoare și partea mânietoare.

Vindecarea pe care o primește partea doritoare începe de la masă și de la paza simțurilor, temă pe care am desfășurat-o în Postul total: trupesc, sufletesc, duhovnicesc.

Mânia și rostul ei în partea mânietoare a sufletului

Partea mânietoare a fost creată de Dumnezeu ca să combatem și să stingem răul, să-l evităm și să ne îndreptăm spre bine, să apărăm binele și să avem curaj. Aici problemele principale sunt lipsa discernământului – adică nu știm care este binele și răul adevărat datorită depărtării noastre de Dumnezeu și, dincolo de asta, că ne folosim mânia împotriva persoanelor și nu a faptelor. Asta e total greșit! Trebuie totdeauna să ne concentrăm pe faptă, pe îmbunătățirea situației și nu pe făptaș, nu atât pe aflarea vinovatului. Singura persoană împotriva căreia trebuie să ne mâniem suntem noi înșine. Totdeauna trebuie să folosim duhul blândeții pentru că după cum noi socotim că suntem raționali, să-l credităm și pe celălalt cu raționalitate. Din cauza asta în clipa în care părțile iraționale sunt în explozie, adică avem o mânie puternică sau o dorință distorsionată puternică, să nu acționăm. Atunci mintea, ochiul sufletului, este întunecat și nu putem să fim în echilibru și să gândim cum trebuie sau – și mai important – să ascultăm glasul lui Dumnezeu în noi. Dincolo de asta, dacă acționăm sau vorbim, iese energia demonică din noi și îl rănește pe celălalt.

Lucrarea pe care o face partea mânietoare se vindecă prin iertare, fiindcă cel dintâi eliberat este chiar cel ce iartă; despre aceasta am vorbit în Ținerea de minte a răului.

Cum se domolește mânia

Trebuie să ne stăpânim și să ne rugăm și, mai ales, să învățăm să ne tăiem voia egoistă. Principala cauză a mâniei este faptul că ne obișnuim să ne autoîndumnezeim, uneori chiar fără să ne dăm seama, și dacă nu am făcut ascultare la viața noastră, devenim foarte duri și atunci ne mâniem imediat ce ni se taie voia. Se poate ajunge la situații în care nimic să nu ne convină și în continuu să băgăm de vină, chinuindu-ne și pe noi și pe ceilalți. Poate cineva să ajungă să fie în continuu depresiv, acru și spinos din cauza frustrării – chiar dacă mai afișează câte un zâmbet.

Omul neapărat trebuie să învețe să facă ascultare de cei pe care îi validează Dumnezeu în fața lui pentru că altfel lucrurile pot să ajungă foarte grave. Să nu uităm că Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat în persoana lui Iisus Hristos tocmai ca să facă ascultare de Tatăl până la moarte și moarte de Cruce. Dincolo de ascultare, trebuie neapărat să iertăm pentru că iertarea este eliberarea prizonierului și prizonierul suntem noi. Iertăm pe celălalt în interesul nostru – ca să scăpăm de viermele neadormit al ținerii de minte a răului. Nu iertăm atât în interesul celuilalt pentru că noi ne chinuim în principal. Să lăsăm să treacă, apă sub pod este și va avea grijă Domnul Dumnezeu judecătorul de celălalt. Noi să ne rugăm pentru el și pentru noi să ne miluiască Dumnezeu. Dacă ne rugăm, o să vedeți că se ridică și celălalt. Nu trebuie să îl băgăm pe celălalt la find pentru că atunci ne băgăm și pe noi la fund, că suntem legați între noi. Noi trebuie să îl ridicăm pe celălalt, să ne rugăm pentru celălalt și atunci, ne ridicăm și pe noi. Ne miluiește Dumnezeu și pe noi.

Desigur că este esențial să fim blânzi astfel încât să nu escaladăm conflictele – să nu găsim subiecte care divid, ci subiecte care unesc. Să fim credincioși în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, să nu încercăm să rezolvăm noi toate problemele pentru că o să înnebunim. Trebuie să fim blânzi și smeriți cu inima pentru că astfel vom avea odihnă sufletelor noastre.

Domolirea mâniei și liniștirea pe care o primește partea mânietoare cresc din ascultarea smerită, despre care am vorbit în Ascultarea, modul de existență al ființelor.

Concluzii: armonia părților sufletului

Omul ar trebui să fie condus de Dumnezeu prin minte care să îndrepteze logica, să stabilizeze cugetul și să smerească cugetarea, să îndumnezeiască dragostea și să dea râvnă, zel, curaj. Dacă se întunecă mintea prin egoism și păcate, atunci apar rătăcirea și înșelarea în diferite forme. Dacă însă conduce partea doritoare, atunci apare iubirea de sine și iubirea de plăcere. Dacă conduce partea mânietoare, apar ura, agresivitatea.

Dacă este armonie, atunci mintea este conducătorul, logica ajutătorul, mânia soldatul și pofta – lucrătorul. Atunci ne îndreptăm către perfecțiunea personală veșnică. Pentru a ajunge la fericirea veșnică trebuie să-L iubim, adică să-L dorim pe Dumnezeu cu toată existența noastră. Să nu uităm că Dumnezeu este Cel ce Este și când existența noastră vine către El, atunci ne împlinim fraților. Existența nu vine de la noi, ci vine de la Dumnezeu și pentru asta trebuie să ne deschidem către El ca să primim existență plenară, împlinirea persoanei noastre.

Când o să acceptăm asta în inima noastră, atunci o să începem să ne rezolvăm toate problemele, să știți. Prin această deschidere față de Domnul și prin rugăciunea lui Iisus ne curățim în timp toate părțile sufletului. E adevărat că la început harul curăță părțile raționale și atunci dobândim rugăciunea minții care este o stare specială a rugăciunii lui Iisus când aceasta se spune neîncetat în părțile raționale. După aceea, dacă vom continua, harul coboară rugăciunea în inimă, adică în părțile iraționale și atunci se unesc părțile raționale cu cele iraționale și omul ajunge la starea de dinainte de cădere și, chiar mai presus, la îndumnezeire pe care facă Domnul Dumnezeu să o dobândim cu toții!

Amin!

Vă mulțumesc că ați stat cu mine până acum!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin!

Atunci când harul coboară rugăciunea în inimă, toate părțile sufletului se unesc spre îndumnezeire; despre această cale am vorbit în Rugăciunea lui Iisus, iar despre lumina necreată și îndumnezeire la Sfântul Grigorie Palama găsiți o pagină de temei pe OrthodoxWiki.

Întrebări frecvente

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!). Stripe limitează lungimea textelor și din cauza asta vă rugăm să fiți scurți. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!