De ce ne simțim departe de Dumnezeu? – p. Moise McPherson

Ascultați un cuvânt bun și lămuritor al părintelui Moise McPherson despre motivele pentru care ne putem simți depărtați de Dumnezeu.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

De ce ne simțim departe de Dumnezeu? – p. Moise McPherson

În numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh.

O dilemă frecventă despre care oamenii vorbesc în viața lor spirituală este senzația de a nu se simți apropiat de Dumnezeu într-un mod aparte sau, mai concret, că simt că Dumnezeu este îndepărtat. Acum, vreau să explic de ce cred că se întâmplă asta în mod generalizat. Când cineva este nou în Biserică și vine la Biserica Ortodoxă pentru prima dată, de obicei are senzația că Dumnezeu este foarte prezent. Asta nu este prin vreun efort al lor, pentru că Îl cunoaștem pe Dumnezeu prin nous-ul nostru, ochiul sufletului nostru. Și chiar dacă nous-ul nostru poate fi murdărit sau întinat de păcat și nu putem să Îl vedem pe deplin pe Dumnezeu, este ca și cum la început, uneori Dumnezeu sparge toată murdăria și spune: „Sunt aici”.

Și uneori oamenii o descriu aproape ca o senzație, ca și cum Dumnezeu a fost mereu acolo, dar nu mi-am dat seama că era acolo, Și apoi dintr-o dată, din senin, El apare. Aceasta este o experiență normală, dar nu este rezultatul a ceea ce a făcut cineva. Este cu adevărat Dumnezeu care se apropie de persoană.

Poți să te gândești la asta prin analogia cu un brutar. Un brutar coace pâine, dar când nu are clienți, face o pâine proaspătă, o taie felii și apoi stă afară cu ea pe o tavă, lăsând trecătorii să guste, să încerce din pâine. Și când o mănâncă, spun: „Uau, e grozavă. E o pâine atât de ușoară, atât de pufoasă, caldă.” Și apoi intră în magazin, dar atunci trebuie să scoată bani reali și să cumpere pâinea. Dumnezeu este în felul acesta. Este ca și cum dă puțin să guste, o mică senzație a prezenței Sale oamenilor care nu au lucrat pentru ea sau nu au meritat-o.

Așa că este o experiență firească în viața spirituală, în care în momentele inițiale, sau uneori chiar în primele luni, simțim această senzație că Dumnezeu este super real. El este hiper-real într-o viață în care umblăm orbește, în existența noastră, dintr-o dată apare această mică rază de lumină care strălucește asupra sufletelor noastre, și știm că Acesta este Dumnezeu, și El este aici, și a fost mereu aici, dar nu știam că era aici. Acum, această lumină tinde să slăbească după o perioadă de timp, nu pentru că Dumnezeu nu este prezent, ci pentru că Dumnezeu vrea să ne ducă de la o relație imatură cu El la o relație mai matură cu El.

Acum, uneori oamenii săvârșesc păcate sau fac lucruri care le întunecă nous-ul, întunecă ochiul sufletului lor, și simt că nu-L pot vedea pe Dumnezeu. Nu-L pot găsi. Nu știu unde este. Uneori simt că sunt părăsiți de El. Dar de multe ori, asta este doar un efect secundar al faptului că fac ceva care le rănește conștiința. Și când asta se întâmplă, e ca și cum Duhul Sfânt se retrage puțin, pentru ca ei să simtă că știu că au făcut ceva greșit și că trebuie să-și îndrepte sau să-și corecteze comportamentul. Este un fenomen normal, dar se corectează ușor prin pocăință. adică întoarcerea de la păcat, și cererea iertării lui Dumnezeu, apoi continuând și încetul cu încetul, acea lumină începe să se întoarcă și să pătrundă din nou în suflet.

Un alt lucru care se întâmplă este că cineva va simți această prezență intensă a lui Dumnezeu și apoi vor începe să considere că li se cuvine. Nu vor dedica timp să lucreze efectiv la relația cu Dumnezeu. Vor începe să lase rugăciunea baltă, vor începe să lase slujbele bisericești baltă, vor deveni puțin neglijenți și același lucru se întâmplă când sunt neglijenți: încep să simtă că această lumină se retrage puțin din sufletul lor și se întreabă: unde este Dumnezeu, de ce nu mai este atât de prezent ca înainte? Dar uită că relația cu Dumnezeu este ca o relație cu un prieten: când dedici mult timp și energie în relația cu un prieten, ai o legătură și o apropiere mai puternică, vă cunoașteți mai bine unul pe celălalt, aveți acea intimitate. Dar adesea se pierde prin neglijență față de Dumnezeu.

Când începem să fim leneși, devenim slăbogiți. În loc să petrecem 30 de minute în rugăciune, ca atunci când eram la început și entuziasmați de rugăciune, începem să reducem la 10 minute, sau sărim peste rugăciunile de dimineață și le spunem în mașină în drum spre muncă, sau ascultăm rugăciunile, sau le spunem pe apucate, dar nu suntem concentrați asupra rugăciunii.

Știți, există două tipuri de rugăciune. Există rugăciunea când mergem pe jos și rugăciunea când conducem, uneori chiar rugăciunea când vorbim cu cineva. Există rugăciunea când facem altceva, dar apoi există rugăciunea când ne rugăm cu adevărat. Aceea este rugăciunea concentrată, sârguincioasă, pe care trebuie s-o cultivăm și în care trebuie să depunem efort și muncă. Acesta este al doilea motiv pentru care cred că oamenii încep să simtă această derivă sau diminuare a intensității lor cu Dumnezeu.

Dar există și un al treilea tip, despre care vorbesc adesea sfinții, și anume că harul, prezența Duhului Sfânt, energia lui Dumnezeu vine și luminează o persoană, iar ea simte o anumită apropiere. Dar apoi, din motive cunoscute doar de Dumnezeu, El începe să retragă puțin acel har, nu pentru că vrea să ne pedepsească, nu pentru că nu ne iubește, ci pentru că vrea ca relația noastră să fie ceva constant și stabil prin urcușurile și coborâșurile vieții. Și astfel, chiar și când nu simțim că El este acolo, El este totuși acolo.

Este foarte asemănător cu ce citim în Evanghelie, când ucenicii sunt în corabie și vine furtuna, iar Hristos doarme pur și simplu în corabie. Apoi Îl trezesc și Hristos este prezent și potolește totul. Dar sunt momente în viața noastră când avem senzația că este ca și cum Hristos doarme. Nu pare să răspundă la rugăciunile noastre, la cererile noastre. Nu avem acea senzație a prezenței Lui, dar nu pentru că El nu ar fi acolo. Este pur și simplu că El ne antrenează să parcurgem viața nu dependenți de sentiment sau de senzație sau de ceea ce încercăm să obținem din relație, ci pur și simplu că suntem într-o relație cu El prin bine și prin rău.

Este aidoma unui tată. Când un tată își poartă copilul prin pădure noaptea, îi ține de mână, îi ține o lanternă, îl asigură că este cu el, dar când copilul începe să crească și să devină adult, tatăl îi spune: „Trebuie să străbați pădurea noaptea de unul singur.” Nu pentru că tatăl nu-și iubește copilul sau că este neglijent, ci pentru că vrea să fie matur, nu autosuficient. Asta este o înțelegere cu totul diferită. Ci faptul că tatăl vrea să știe că are încredere în el și că este capabil.

Tot astfel, în relația noastră cu Dumnezeu, sunt momente în care Dumnezeu spune: „Vreau să treci prin această perioadă, foarte dificilă, și nu-ți voi ține mâna tot drumul. Dar vreau să știi prin credință că Eu sunt acolo și sunt cu tine. Și te voi ajuta să ai încredere în Mine, veghind asupra situației și aducând rezolvarea ei într-un chip minunat, dar va trebui să străbați puțin de unul singur pădurea pentru a trăi cu adevărat prin credință. Vedeți, adesea uităm acest aspect al credinței. Ne gândim că credința este ca și cum Dumnezeu luminează poteca și ne spune exact unde vrea să mergem și exact ce vrea să facem, iar totul ar trebui să fie fără efort.

Dar realitatea este că aceasta nu zidește deloc credință, deoarece nu există încredere. Nu există intimitate. Nu există pășire în întuneric, în crizele existențiale ale vieții. Credința adevărată se naște din parcurgerea vieții încredințându-ne lui Dumnezeu și știind că mâna Lui ne călăuzește și ne îndrumă invizibil, și că suntem înzestrați să străbatem acele împrejurări ca creștini maturi. Acest lucru nu este nesănătos, dar nouă nu ne place. Este foarte dureros. De fapt, Sfinții spun că unul dintre motivele pentru care Dumnezeu nu dă oamenilor revelații foarte grandioase despre Sine este că momentele corespunzătoare în care El se retrage ar fi atât de devastatoare pentru sufletul lor, încât n-ar putea suporta tristețea.

Aceasta este scrisă cel mai pregnant în Viața Sfântului Siluan Athonitul, care a avut aceste trăiri uluitoare cu Dumnezeu, în care Dumnezeu S-a descoperit cu mare putere, apoi a avut o perioadă corespunzătoare de 20 de ani în care a simțit că Dumnezeu nu mai era atât de prezent. Și el spunea că sufletul devine ca al lui Adam când Adam a pierdut Raiul. El cunoștea apropierea lui Dumnezeu și există acea anumită durere și tristețe, doliu adânc, crize existențiale în adâncul propriului suflet, pentru că Cel pe care Îl iubești și de Care ai fost iubit și pe Care L-ai cunoscut atât de intim nu mai este la fel de accesibil ca odinioară. Acum, în realitate, asta nu înseamnă că Dumnezeu nu mai este accesibil, deoarece Dumnezeu este pretutindeni și este întotdeauna prezent. Dar sufletul experimentează aceasta ca pe o pierdere, ca pe un timp de doliu și de durere în suflet.

Dar Sfântul Siluan spune că toți trebuie să treacă prin aceasta la un moment dat în viața lor într-o anumită măsură. Sfinții par să treacă prin aceasta într-un chip foarte profund, incredibil de dureros și greu pentru ei, deoarece L-au cunoscut pe Dumnezeu atât de adânc în viața lor. Dar, spune el, acest har se întoarce în cele din urmă.

Și de fapt, Viețile Sfinților sunt adesea evidențiate prin aceasta. Au o experiență sau experiențe foarte intense sau o perioadă de timp la începutul vieții lor duhovnicești, urmată de o secetă spirituală care poate dura o perioadă de timp care este cunoscută doar de Dumnezeu, urmată de un timp în care Dumnezeu Se întoarce, pentru că s-au dovedit vrednici, iar El este și mai prezent, iar harul este și mai palpabil, mai măreț și mai puternic în viețile lor.

Fiecare dintre noi trebuie să parcurgă acest drum în măsuri diferite. Uneori este din cauza neglijenței. Uneori este din cauza păcatului. Dar uneori este pur și simplu pentru că Dumnezeu vrea să construiască în noi o credință adevărată, o intimitate adevărată, o încredere adevărată. Și pentru asta trebuie să pășim în necunoscut, în perioadele întunecate ale vieții, în care lucrurile nu par să meargă în favoarea noastră. Nu putem ști ce va urma. Nu știm de ce lucrurile se întâmplă așa cum se întâmplă. Dar astfel construim o credință matură, o încredere reală în Dumnezeu, nu doar senzația sau imediatul prezenței lui Dumnezeu, ci ceva ancorat adânc în suflet, care este realitatea că suntem copii ai lui Dumnezeu și că El este aici cu noi în orice împrejurare, fie că simțim prezența Sa sau nu.

Acestea sunt strădania, greutățile și încercările vieții creștinului ortodox, care se străduiește neîncetat să dobândească mai mult din acel har, dar sunt și perioade în care Hristos doarme în prova corabiei, etape în care nu vedem cum vor ieși lucrurile, și totuși vedem această realitate uimitoare în viețile sfinților: că Dumnezeu se întoarce întotdeauna. El Se arată întotdeauna, dar trebuie să perseverăm și să nu pierdem credința și trebuie să cultivăm acea credință adevărată, profundă, înrădăcinată, care locuiește în sufletele celor care au perseverat atât în vremurile bune, cât și în cele grele ale necazurilor.

Dumnezeu să vă binecuvânteze.

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!