Ceață mentală și disociere cauzate de statul cronic online

Urmăriți un șocant dar foarte bun material care dezvăluie amploarea terifiantă a efectelor dependenței de ecrane asupra creierului uman, îndeosebi la adolescenți, dependență care va duce la ceea ce se numește “demență digitală”.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Ceață mentală și disociere cauzate de statul cronic online

Dragostea noastră pentru a sta cu orele pe cea mai nouă și mai grozavă tehnologie, ca telefoane mobile, tablete și jocuri pe computer, reprezintă un obstacol neplăcut și îngrijorător. În loc să ofere divertisment sau doar un mod de a petrece timpul, se pare că avem deja dovezi că timpul petrecut pe ecrane îi face pe oameni mai puțin inteligenți. Dovezile sunt terifiante, mai ales pentru adolescenți. Scanările medicale arată o scădere semnificativă a volumului creierelor lor. E similar cu ce văd doctorii la bătrânii cu boala Alzheimer. Deoarece această afecțiune este atât de îngrijorătoare, i s-a dat un nume: Demență digitală.

Aceasta este o scanare cerebrală a unui adolescent dependent de ecrane. Și ce arată este înfricoșător de clar. Fiecare zonă albastră iluminată reprezintă o regiune în deteriorare. Aceste creiere se micșorează.

Experții pun daunele în mod direct pe seama utilizării excesive a ecranelor. Ei cred că jocurile, derulatul pe telefon și statul pe YouTube cu orele modifică fizic și dăunează serios creierele adolescenților. Chiar mai rău, cercetătorul în neuroștiințe cognitive, Dr. Mark Williams, spune că acest tipar seamănă cu ceva ce în mod normal apare doar la bătrâni.

– Simptomele pe care le vedem de fapt acum la copii destul de mici sunt foarte similare cu ce ai vedea la cineva care face demență. Deci nu e greu să corelezi aceste două lucruri și să spui: Stai așa, trebuie să facem ceva diferit aici.

– Deci telefoanele noastre ne fac mai puțin inteligenți.

– Dacă ne fac mai proști?

Da, absolut. E atât de serios, încât există un nou termen pentru asta: “demență digitală”. Avm adolescenți care dezvăluie schimbări serioase în comportamentul lor. “Ajungi să simți că te degradezi treptat. Zi după zi.” “Aproape că uiți cine ești.”

– Cum ai recunoscut asta prima dată? “Mă simțeam atât de rău în mintea mea. Nimeni nu-mi putea spune ce era asta.” Și extraordinara respingere generațională a smartphone-urilor.

– Simți vreodată că îl folosești puțin cam prea mult?

– Da.

– Da, cu siguranță.

– Trei, doi, unu. Să vezi băieți adolescenți pescuind în zilele noastre e rar. Dar Max Stone și prietenii săi au redescoperit recent bucuria simplă de a aștepta o mușcătură. Acum trei ani, Max era foarte diferit. La 14 ani, nici măcar nu avea o undiță. În schimb, stătea acasă, în dormitorul său, jucând jocuri pe computer și derulând pe telefon.

– Poți încerca să-mi enumeri sau să-mi explici sentimentele pe care le aveai când erai consumat de ecrane?

– Pur și simplu, nu aveam motivație. Nu aveam de fapt energie. Pur și simplu te simți lent. Te simți letargic.

Max abia vorbea cu familia sa și deseori dormea doar trei ore pe noapte. “În momentul în care intram în camera mea, închideam ușa, totul devenea întuneric, îmi porneam laptopul și intram în acea lume pentru următoarele șase ore. Și continuam până la 1-3 dimineața.” Mama sa, Abby, făcuse totul pentru a încerca să stăpânească obsesia fiului ei, chiar a cumpărat o cutie cu lacăt pentru a ține ecranele închise noaptea. Dar Max părea să treacă de fiecare blocaj pe care-l crea ea.

– Aveam un tracker care ne dădea un raport săptămânal și l-am văzut și ne-am întrebat: Cum de este online? Cum de folosește computerul la 2 dimineața? Este închis sub lacăt.

– Ce efort ai depus ca să-ți scoți dispozitivele din cutia cu lacăt?

– Am învățat să deschid lacăte. Pur și simplu am exersat deschiderea și închiderea cutiei cu unealta de spart lacăte. Tacticile șirete ale lui Max pentru a ajunge la laptop însemnau că petrecea 6-7 ore pe noapte pe ecrane. Astăzi el recunoaște efectele secundare ale dependenței lui.

– Acum asta se numește demență digitală. Este o descriere corectă?

– Categoric. Absolut. După ce faci asta în mod repetat, uiți totul. Cel mai bun exemplu pe care îl am este coordonarea mână-ochi. S-a înrăutățit tot mai mult.

– L-am pierdut pe fiul nostru. Am pierdut esența lui și se mișca cu încetinitorul 90% din timp și nu mai funcționa.

“Nu este nicio diferență între creierele noastre de acum față de cum erau acum 35.000 de ani. Singura diferență este cu ce sunt bombardate în zilele noastre.”

Cercetătorul în neuroștiințe cognitive renumit pe plan internațional, Dr. Mark Williams, spune că flagelul demenței digitale este o criză de sănătate în mare parte nerecunoscută. În disperarea lui de a o mediatiza, profesorul de la Universitatea Macquarie a călătorit prin lume vorbind despre schimbările fizice periculoase din creier pe care el le consideră provocate de utilizarea excesivă a ecranelor.

– Ce simptome observați la oameni?

– Da, vedem mulți oameni care petrec prea mult timp pe dispozitive. Devin foarte frustrați când nu au dispozitivele la ei. Au retenție mai slabă a memoriei, abilități mai slabe de gândire critică și probleme emoționale. Au dificultăți în a se conecta cu altcineva, în a menține prietenii, au dificultăți în a comunica cu oamenii.

– Majoritatea oamenilor înțeleg că există lucruri mai bune de făcut decât să se holbeze la un dispozitiv sau la un ecran. Dar ce credeți că oamenii nu realizează că ni se întâmplă de fapt?

– Creierul se schimbă. Și ceea ce faci îl schimbă în moduri pozitive, iar ceea ce nu faci, acele zone se atrofiază încet sau dispar încet. Și, din păcate, când ești pe un dispozitiv, renunți la majoritatea abilităților tale în favoarea dispozitivului, îl folosești pe el în loc să-ți folosești propriul creier și astfel acele abilități se pierd. Ceea ce este cu adevărat înfricoșător este că dovezile sugerează că leziunile cerebrale încep să apară chiar la copii de doar 2 ani.

– Scanarea creierului acestui copil care a petrecut până la 3 ore pe zi pe un dispozitiv arată o deteriorare semnificativă.

– Deci cu cât un copil de 2-5 ani petrece mai mult timp pe un dispozitiv, cu atât traseele de substanță albă se dezvoltă mai anormal în creierele lor, ceea ce este foarte îngrijorător pentru mai târziu în viață.

– Deci părți importante ale creierului lor la această vârstă fragedă se micșorează efectiv. – Da, nu mai sunt suficient de dense în acele zone.

– Și se înrăutățește tot mai mult, cu cât copiii înaintează în vârstă și cu cât folosesc mai mult ecranele. Această scanare cerebrală este de la un adolescent care petrece 7-8 ore pe zi pe dispozitive.

– Deci găurile, dacă vreți, sau crestele pe care le vedem sunt puțin mai late la adolescenți. Și este același lucru pe care îl vedem în demența cu debut precoce.

– Observați semne de demență și Alzheimer la adolescenți?

– Vedem schimbări în creier foarte similare cu cele pe care le vedem în diagnosticul precoce de Alzheimer sau demență. Și această creștere în grupa de vârste mai fragede poate fi atribuită cu adevărat doar dispozitivelor. Nu știu ce altceva ar putea fi.

– Este doar o teorie sau există dovezi concrete că folosirea telefoanelor noastre, a dispozitivelor, este legată sau provoacă acel prim semn de demență?

– Deci, demența cu debut precoce, nu avem nicio dovadă directă, pentru că, desigur, a obține dovezi directe că demența este provocată de asta ar trebui să iei două grupuri de oameni și să dai unui grup o mulțime de dispozitive iar celuilalt grup deloc dispozitive.

– Mult succes să găsești acel grup.

– Da! De la o vârstă fragedă, apoi să-i lași să crească până la maturitate și să vezi câți dintre ei fac demență în fiecare grup. Asta e imposibil de făcut. Există o corelație între cele două și e greu de știut ce altceva ar putea provoca asta. Și deci nu știm care va fi implicația pe termen lung, dar nu arată bine. Și e ceva la care cred că trebuie cu toții să ne gândim serios acum, pentru că vom avea multe probleme în viitor. Ar putea fi acesta adolescentul tău?

Psihologul dr. Barry Oliver are o misiune grea în față, și de aceea nu se ferește s-o spună pe șleau. “Într-o anumită măsură, din păcate, voi sunteți cobai sociali. Acestea sunt concepute special să vă facă dependenți.” E disperat să ajungă la acești adolescenți înainte să fie prea târziu. “Eu văd asta exact ca jocul Pac-Man din anii ’70, unde mingiuța rotundă înaintează și începe să-ți mănânce creierul.” Ceea ce încearcă dr. Oliver să explice acestor adolescenți cam neinteresați este cu adevărat șocant. Este cea mai recentă dovadă științifică că utilizarea excesivă a ecranelor micșorează creierele exact în același mod ca la pacienții cu demență cu debut precoce și Alzheimer. Informația i-a impresionat cu siguranță pe adolescenții Macy Hayworth și Georgia Morgan.

– Ideea că dopamina îți mănâncă creierul, e cam înfricoșătoare să te gândești că se poate întâmpla asta.

– Ce te îngrijorează la asta?

– Pentru că spune că pot face demență, și nu vreau să fac Alzheimer, și boli grave, la vârsta mijlocie sau ceva de genul ăsta. Max Stove, în vârstă de 17 ani, era atât de dependent de ecranele sale încât dormea doar 3 ore pe noapte. După ce a încercat totul ca să-l desprindă de laptop și smartphone, mama sa, Abby, a recurs la trimiterea lui într-o tabără de detoxifiere digitală. – Am urât acea idee.. Nu eram pregătit să trec prin asta.

– L-am băgat în mașină în dimineața aceea și m-am asigurat că încuietorile pentru copii erau activate.

– Uau!

– A avut greutăți să mă bage în mașină, pentru că refuzam să ies din cameră.

Asta a fost doar începutul. I-au trebuit lui Max două șederi la tabără și reguli stricte impuse de părinți. După trei ani, vestea bună este că a reușit să scape de dependență. Vestea proastă este că el crede că ar putea fi prea târziu. E îngrijorat că dependența lui ar fi putut cauza daune permanente creierului.

– Nu mi se pare înfricoșător doar pentru mine, pentru că nu știu dacă poate fi reparat cu adevărat. Dar mi se pare înfricoșător pentru că sunt atât de mulți oameni care continuă astfel, fără să știe daunele pe care și le aduc. Ei nu știu ce consecințe va avea asta mai târziu în viața lor. E cam ca versiunea de țigări a generației noastre.

– Cum te simți acum față de idee, știind efectele negative pe care le are?

– Mă simt ca și cum aș fi fost jefuit.

– Cred că toată lumea suferă de genul ăsta de “putrezire a creierului”, în terminologia clasică. E aproape imposibil să nu folosești aceste dispozitive constant și să nu experimentezi acele efecte.

– Sper că mergem în direcția bună, Lucy, pentru că dacă nu, cineva mă va găsi înghețat, îți garantez.

Pe cealaltă parte a lumii, la New York, Lucy Jackson împărtășește frustrarea lui Max. Are 18 ani. Ea s-a născut în anul în care a fost lansat primul iPhone. De fapt, Lucy nu-și amintește de vreo perioadă din copilărie în care să nu fi avut un smartphone.

– Nu ni s-a permis niciodată să nu avem smartphone. Am fost un pic deposedați de posibilitatea de a alege, nu-i așa? Și suntem… entuziasmați, vrem să vedem cum este de cealaltă parte.

– Interesant. Deci crezi că tehnologia v-a fost impusă?

– Da.

Așa că Lucy a făcut ceva de neconceput pentru cineva de vârsta ei. A renunțat la smartphone-ul ei la doar 15 ani și acum este mândră că folosește un telefon cu clapetă de modă veche, care permite doar mesaje și apeluri. Astăzi acestea sunt numite “telefoane proaste”.

– E un gest atât de îndrăzneț la o vârstă atât de fragedă. Mă întreb, s-a întâmplat ceva anume în viața ta care te-a făcut să crezi că tehnologia pur și simplu nu e pentru tine?

– Da, cred că în cultura generală a rețelelor sociale te trezești aproape “putrezind” zi de zi. Petreci atât de mult timp pe astea, chiar și pe jocuri, chestii de genul ăsta. Te uiți fix la ceva și lași să-ți fure timpul și să-l absoarbă. Am simțit că-mi irosesc viața.

– Cu siguranță atragi priviri și observi expresii ciudate în metrou sau pe stradă când scoți telefonul cu clapetă.

– La școală, cu siguranță, toți zic: „Ce-i asta? De ce ai așa ceva? Care-i scopul?” Și eu zic: „E un simbol, le arăt oamenilor că e posibil.”

Fie că o numești demență digitală, ceață mentală sau dependență de ecrane, iată faptele alarmante. A existat o creștere de aproape 400% a semnelor de demență cu debut precoce la persoanele de doar 35-44 de ani. IQ-urile au scăzut pentru prima oară în istoria umană. “Tinerii sunt cei care dezvoltă demență mai mult decât bătrânii.”

Cercetătorul australian în neuro-științe, Dr. Mark Williams, de la Universitatea Macquarie din Sydney, este atât de îngrijorat de perspectiva ca copiii să sufere de demență digitală, încât a scris o carte despre asta. “Populația devine din ce în ce mai puțin inteligentă, de fapt, în țările occidentale și în cele cu astfel de dispozitive.” El acum călătorește prin lume vorbind cu profesori, părinți și copii despre această problemă cerebrală a epocii noi.

– Poți inversa daunele fizice provocate de dispozitive?

– Da, este o întrebare foarte interesantă, pentru că una dintre cele mai mari probleme ale noastre este că totul este nou și nu am văzut încă ce se întâmplă pe cealaltă parte a monedei. Deci este un experiment pe care îl facem pe populație și nu știm care vor fi rezultatele. Este de ajuns să îi sperie pe acești tineri newyorkezi să treacă la acțiune. Deși nu și-au aruncat smartphone-urile, sunt pe punctul de a face ceva ce mulți dintre ei nu au mai făcut niciodată.

– Bună, băieți. Bine ați venit. Dați-vă vouă înșivă o rundă de aplauze pentru că ați venit.

– Da! Conduși de Dan Fox, ei sunt pe punctul de a face ceva șocant: să își închidă telefoanele pentru câteva ore. “Hai să închidem cu toții telefoanele.” Pentru unii, provocarea a fost chiar cum să facă asta.

– Stai, ce butoane apeși ca să închizi?

– Ține apăsate volum sus, volum jos și butonul de pornire.

– Bine, toată lumea e gata? Trei, doi, unu, închideți-le. Destul de teatral, nu doar că le-au închis. Acum le duc în camera telefoanelor. Le-au adunat și le-au dus într-o altă cameră, în caz că cineva încearcă să le verifice pe furiș mesajele. “Aceste telefoane probabil valorează vreo 10.000 $ în total. Și dacă cineva are un al doilea telefon…”

– Care a fost experiența ta cu demența digitală, putrezirea creierului, ceața mentală?

– Când eram mult pe smartphone și rețele sociale, simțeam că memoria mea era mai proastă și îmi căutam cuvintele și vocabularul. Nu-mi puteam aminti anecdote pe care le aveam de obicei la îndemână și asta începea să mă îngrijoreze, sincer.

Deși să stea fără telefon câteva ore este o noutate sănătoasă pentru cei mai mulți de aici, Dan a ales să renunțe complet la smartphone-ul său și îi încurajează pe cei din grup să dea timpul înapoi.

– Când ei vin aici și își închid telefoanele, pot citi o oră, două ore. În mod normal, asta nu e posibil pentru ei pentru că au telefonul la îndemână. Ni se vinde această frică că poate vom rata vreun apel de urgență sau cel mai important e-mail sau un mesaj text de la cineva drag. Dar de obicei asta nu se întâmplă.

– Lucy, uite o hartă stradală. Mergem în direcția bună? În continuare: Putem realmente să ne descurcăm fără smartphone-urile noastre?

– Tocmai am trecut de Bulevardul “Grand Avenue”, ceea ce înseamnă… Sau…

– Sau ce?

– O secundă.

– Deci, Jess, obișnuiai să înflorești în această agitație a New York-ului?

– Da. Da, acum o viață.

La 46 de ani, Jessica Elefante crede că este una dintre primele victime adevărate ale demenței digitale. A început pe vremea când a ajuns în New York în anii ’20, visând să aibă mare succes. “Eram genul de persoană care doar lucra, alerga de la o ședință la alta, fără să ia masa de prânz.” La acea vreme, se nășteau rețelele sociale. Și ca expertă în marketing, Jess era non-stop pe telefon și laptop.

“Și iată că, deodată, îmi cream profiluri pentru afaceri și le și gestionam. Astăzi, o pagină de Facebook pentru una dintre mărcile tale preferate este gestionată de o agenție cu contracte de milioane de dolari cu 20, 30 de oameni care lucrează la conținut și răspund la serviciul clienți. Pe atunci, eram eu. Și trebuia să fac asta 24 de ore din 24, pentru că internetul era 24 din 24.”

Ritmul frenetic a devenit imposibil de susținut, și în cele din urmă ea a început să aibă simptome ciudate.

– Mă simțeam atât de rău în creierul meu încât am început să consult tot felul de doctori. Cognitiv, nu mai puteam înțelege unele cuvinte. Aveam această ceață mentală care nu se ridica. Era o stare generală de, cum să zic, moleșeală și disociere pe care nu le puteam numi concret, și asta dura de cam un an și nimeni nu-mi putea spune ce era.

– Deci uitai cuvinte? Câți ani aveai atunci?

– 31, 32 de ani. Aveam temeri că poate, nu știu, era o tumoare cerebrală sau ceva de genul, și am ajuns la un neurolog și am făcut un scan să mă asigur că nu aveam nimic în creier.

S-a dovedit că probabil era ceva. Dar doctorii de atunci nu știau nimic despre dependența de ecrane și ce face ea creierului. Acum, după 15 ani, se numește demență digitală.

– Ți-a trecut prin minte atunci că asta era ceva asemănător unei dependențe sau e ceva ce realizezi retrospectiv?

– Pentru mine, momentul în care am realizat că era o dependență a fost când toate dispozitivele mele mi-au fost luate cu forța.

S-a întâmplat la începutul unei călătorii în Hawaii, și ordinul de a renunța la telefon a venit de la partenerul ei exasperat.

– Opt zile mai târziu, era de parcă cineva mi-ar fi pornit un întrerupător în creier, ca un reboot complet al creierului pe care l-am iubit și l-am cunoscut toată viața mea – acum era înapoi.

– Care a fost acel moment, de “aprindere a becului”, când ai zis: „O, Doamne”?

– M-am trezit fără ceas deșteptător. Era ca și cum toate simțurile mele fuseseră date la maximum. Am devenit hiper-conștientă de senzația la atingerea cearșafurilor. Și apoi se auzea un cocoș cântând și am observat cocoșul, apoi puteam să miros sarea din ocean, pe care nici nu o prea observasem. Și toate astea erau cu adevărat interesante. M-am gândit: „Doamne, mă simt grozav! Ce e asta?” “Am început să descopăr…”

După 13 ani, Jess știe exact ce a fost. “Și singurul lucru diferit era folosirea de tehnologie.” Și acum e militantă anti-dispozitive. “Sunt co-lideră pentru ‘Mame împotriva dependenței de media’.” Pasiunea și cercetările ei au dus-o foarte departe, chiar să ajute la interzicerea telefoanelor în școlile din New York. Dar pe vremea când a început să caute adevărul despre ce i se întâmplase, nu-l găsea nicăieri.

– Eram ca un câine cu un os. Îmi spuneam: „Cred că știu ce e asta și trebuie să găsesc pe cineva care să-mi confirme”. Și am început să caut orice fel de cercetări. Nu era nimic. Absolut nimic.”

Jess își dedică acum timpul să le spună oamenilor că folosirea excesivă a ecranelor ne micșorează creierul. Ca urmare, pentru noua ei campanie educațională „Mapping Humanity”, a ales pixul și hârtia în locul laptopului.

“Mă gândesc: cum arată când o generație întreagă ajunge la maturitate cu demență? Ce face asta cu tot restul? Cu modul în care sunt conduse țările noastre, cu modul în care creștem viitorii copii, dacă nu avem capacitatea cognitivă să facem asta?”

Când vine vorba de dependența de ecrane, Lucy Jackson știe exact despre ce vorbește Jess. Pentru a o combate, ea a renunțat la smartphone în favoarea unui telefon vechi cu clapetă. Dar asta vine cu provocări zilnice, precum lipsa Google Maps, un instrument vital în orașul New York.

– De ce crezi că te ajută să revii la vechea metodă analogică?

– Cred că am pierdut multe abilități și bucățele mici de pură umanitate care vin odată cu a fi om, cum ar fi să poți naviga pe străzi, Acum te uiți doar în jos și nu observi lucrurile din jur. Nu e o călătorie, e doar urmărirea unei linii punctate.

Deci, fără acces la aplicația Hărți de pe telefonul ei, am pus-o pe Lucy la încercare să ne ducă la biblioteca locală. Dar nu e ușor. Pentru început, hărțile stradale fizice aproape au dispărut.

– Asta e clar o hartă de tren. O să ne plimbi prin oraș folosind o hartă de tren. Cum o să faci asta?

– Ei bine, știu aproximativ unde suntem.

– E frig afară. O să ne rătăcim?

– Nu, nu cred. Așa încearcă Lucy să se descurce zilnic.

– Acum mergem la dreapta.

– Ești sigură?

– 95%.

– Spune-mi că ești sigură.

– Sunt destul de sigură. Încerc să nu stăm prea mult în frig.

– Bine. Fără îndoială, durează mai mult să ajungi oriunde.

– Lucy, uite o hartă stradală. Să verificăm.

– Gata.

– Mergem în direcția bună?

– Bine, da. Tocmai am trecut de Grand Avenue, ceea ce înseamnă… Sau…

– Sau ce?

– O secundă.

În timp ce majoritatea dintre noi nu avem timp pentru așa ceva, fiindcă Google Maps e mai convenabil, pentru Lucy, nu e doar distractiv, e important.

– Și cred că mergem în direcția asta.

– Vrem 380, deci cum știm?

– Deci asta e 464 și asta e 462, deci bănuiesc că e în jos pe drumul acela.

Ea vrea să-și folosească propriul creier ca să se orienteze. Și dacă asta înseamnă să nu se bazeze pe tehnologie, ea crede că merită efortul.

– Bine, trebuie să-ți dăm credit, Lucy. Ai reușit. Ne-ai adus aici. Bravo.

– Da.

– Felicitări.

– Mulțumesc.

Să te orientezi fără telefon este o abilitate pierdută care îl preocupă profund pe cercetătorul australian în neuroștiințe, Dr. Mark Williams.

– Da, una dintre cele mai cunoscute zone este regiunea parahipocampală. Și este o zonă implicată în formarea hărții noastre și în orientarea în lume, care se află aici dedesubt. Și ea devine mai mică la indivizii care folosesc aplicații de orientare precum Google Maps și altele în mod regulat. Pentru că nu le folosesc, acele zone se micșorează efectiv.

– Pentru că părțile creierului pe care nu le folosim se reduc.

– Se reduc, da, ceea ce este foarte asemănător cu ce vedem în boala Alzheimer.

În mijlocul Manhattanului, a început o micuță campanie. Nick Plant, în vârstă de 25 de ani, este cu adevărat un om cu o misiune.

– Ridicați mâna dacă credeți că stați prea mult pe telefon. El încearcă să-i convingă pe toți… Nu e de ajuns să zici: “Pune telefonul jos sau șterge rețelele sociale” ca să renunțe la telefoane. Ca majoritatea tinerilor de azi, Nick și-a luat primul smartphone devreme. Avea doar 11 ani.

– Am fost unul dintre primii din clasă pe Instagram și Snapchat. Îmi amintesc că le spuneam tuturor colegilor: “Trebuie să intrați aici.” Și acum stau efectiv în parc și le spun oamenilor: “Ar trebui să ieșiți de pe lucrurile astea.”

Reversul complet al lui Nick s-a întâmplat acum trei ani. A renunțat total la tehnologie, cumpărându-și în schimb un telefon de modă veche, fără internet. Conform celor mai recente cercetări utilizarea excesivă a ecranelor micșorează creierul, Nick este bucuros că a luat decizia care i-a schimbat viața.

“Există o industrie de mai multe trilioane de dolari care ne-a făcut să derulăm continuu și să fim mereu implicați în acest conținut, este o problemă colectivă în fața noastră și este ceva ce putem schimba cu toții împreună.” Chiar dacă decizi să renunți la telefonul tău, daunele ar putea fi deja făcute. Jess Elefante a fost una dintre primele care a recunoscut simptomele stranii ale ceea ce acum se numește demență digitală. Acum 13 ani, ea a realizat că din cauza dispozitivelor ea avea o ceață mentală. Când în final a renunțat la ele, a început să se simtă mai bine. Dar de fiecare dată când ecranele încep iar să-i preia viața, simptomele o inundă din nou.

– Cum știu că a fost tehnologia? Pentru că acum, asta era în 2013, creierul meu se schimbă în funcție de utilizare. Pot aproape să documentez asta literal.

– Serios?

– Deci cu cât sunt mai mult online, pot simți concret cum creierul meu se schimbă înapoi spre a uita lucruri, a fi deconectat de realitate – așa îl descriu eu. E ca și cum ești aici, dar nu ești aici.

– Lucrul cu adevărat pozitiv este că creierul este foarte plastic și creierul se schimbă tot timpul. Iar faptul că se schimbă tot timpul sugerează că am putea întoarce situația și am putea ieși din ea într-un mod pozitiv, atâta timp cât facem acel salt al credinței și încetăm să folosim dispozitivele în modul în care le folosim.

Dar dr. Mark Williams este îngrijorat că australienii nu iau în serios încă avertismentul.

“Poate 10% dintre ei fac ceva productiv cu telefonul, dar vă garantez că un procent mare dintre ei doar derulează.”

Oriunde te uiți, vezi oameni care nu se uită nicăieri, în afară de telefonul lor.

“Scoate-l din raza mea vizuală. Oprește-l chiar, dar da, măcar pune-l deoparte!”

Pentru acest cercetător în neuroștiințe este tragic ce ni s-a întâmplat tuturor. în special tinerilor cărora nu li s-a dat niciodată de ales. În mod controversat, el arată cu degetul ferm înspre școli, unde ar trebui să se formeze inteligența generațiilor noastre viitoare, nu să se micșoreze.

– Trebuie să facem schimbări majore în școli. Conform OECD, noi avem mai multe ecrane în școli decât orice altă țară OECD.

– Oare școlile nu au greșit puțin aici?

– Ba da, eu cred că au greșit grav. Nu există niciun motiv să ai un dispozitiv la ora de engleză. Nu există niciun motiv să ai un dispozitiv la ora de matematică, în afară de un calculator. Nu există niciun motiv să ai un dispozitiv la ora de istorie. Ce ar trebui să facă este să folosească dispozitivele foarte rar. Acum mai mult de un deceniu, școlile din Australia au început ceea ce, la acea vreme, era o revoluție educațională: Adu-ți propriul dispozitiv la școală. BYOD. Asta intenționa să-i facă pe copii mai inteligenți, dar dr. Williams crede că a avut efectul opus.

“Aici, în Australia, suntem acum cu un an și jumătate în urmă față de unde eram acum 10 ani, conform OECD. Deci, nu ne descurcăm prea bine. Și asta poate fi legat iarăși de dispozitivele din școli, acolo unde copiii aduc efectiv un dispozitiv la școală, care are aplicații de jocuri și toate astea pe el, cu e-mailul pe el, cu toate distragerile astea tot timpul.”

Abbey Stone a petrecut ani încercând să-l ajute pe fiul ei, Max, să lupte cu obsesia sa furioasă pentru ecrane. Astăzi este ușurată că adolescentul în vârstă de 17 ani are o relație sănătoasă cui ecranele, dar este îngrijorată de daunele cauzate de dependența lui.

“Sper că unele conexiuni din creier se pot reseta singure, pentru că altfel suntem într-o situație gravă și eu o să am grijă de fiul meu înainte ca el să aibă grijă de mine. E cam trist.”

Acum Max știe că este aproape imposibil să te aștepți ca copiii să renunțe la dispozitivele lor. Așa că speră ca guvernul să extindă interdicția națională reușită privind rețelele sociale și mai mult, adăugând noi avertismente explicite pe dispozitive despre pericolele care amenință creierul.

– Nu exista niciun avertisment înainte să pornești un joc, care să spună: „Hei, asta ar putea cauza demență mai târziu în viață.” Cred de fapt că imediat ce pornești jocul, chiar înainte să înceapă, ar trebui să apară un avertisment care să spună: „Iată efectele jocurilor video.” Cam ca avertismentul pe care îl vezi înainte să urmărești un film.

Dr. Mark Williams este de acord că guvernul trebuie să avertizeze pe toată lumea despre răul devastator pe care îl cauzează dispozitivele când sunt folosite excesiv. Sfatul său este că a venit timpul pentru o schimbare monumentală înapoi la modul în care era odată, nu doar de dragul nostalgiei, ci pentru viitorul nostru.

– Aș spune că dispozitivele creează o situație proiectată în așa fel încât să ne împiedice să socializăm. Iar principalul lucru care ne folosește creierul mai mult decât orice altceva ce am putea face este chiar socializarea, pentru că este atât de complexă și atât de dificilă. Și suntem singura specie care a evoluat capacitatea de a face ce facem noi.

– Deci, noi stricăm ceea ce ne-a pus în fruntea lanțului trofic de la început.

– Exact. Doar socializând, doar petrecând timp cu oameni în care ai încredere, în mod regulat, discutând și făcând diverse lucruri, va reduce probabilitatea de a dezvolta boli neurodegenerative, precum Alzheimer, Parkinson și alte demențe. Deci este atât de profitabilă pentru noi și ne antrenează întreg creierul. Astfel, rămânem mai sănătoși pentru mai mult timp.

---

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!

Sumă donație

20 €

5 €

10 €

31 €

50 €

100 €

300 €

Altele

Valoare

€

Frecvență donație

O singură dată

Săptămânal

Lunar

Pomelnic Vii:

Adormiți:

Adresă email

Nume titular card

Donați