Disperarea harismatică – p. Iosia Trenham

Ascultați în acest cuvânt duhovnicesc pe părintele Iosia Trenham care ne prezintă, tâlcuind cuvintele Sfântului Sofronie Athonitul și ale ucenicului său, părintelui Zaharia Zaharou, marea poruncă pe care ne-a lăsat-o Mântuitorului și care conduce la așa-numita “disperare harismatică”, un gând atât de drag Sfântului Sofronie.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Disperarea harismatică – p. Iosia Trenham

Salutare tuturor, Dumnezeu să vă binecuvânteze. Vă mulțumesc foarte mult că mă urmăriți.

Am reflecție pe care v-am pregătit-o și sper să vă aducă o mare încurajare, fiind intitulată „Disperare harismatică” sau, altfel spus, „Suntem slugi nevrednice”.

Știți, Domnul nostru Iisus a fost incredibil de radical. A fost radical în învățătura Sa, a fost radical în comportamentul Său, o adevărată contradicție pentru lume. Cuvintele Lui au fost atât de profunde, încât mulți au rămas înțepeniți pe loc când au început să-L asculte și pur și simplu nu se puteau mișca. Alte gânduri și ambiții erau eviscerate de cuvintele Sale, care purtau potența vieții veșnice. Îmi place acel text consemnat în capitolul al șaptelea din Evanghelia după Sfântul Ioan, unde soldații fariseilor sunt trimiși, garda templului ca să spunem așa, sunt trimiși să-L aresteze pe Iisus și să-l aducă; ei se duc să-L vadă pe Iisus și se întorc cu mâinile goale.

Și când sunt mustrați de superiorii lor, de preoții cei mai de seamă: „Unde este?”, ei răspund: „Niciodată n-a vorbit un om așa cum vorbește Omul Acesta.” Lăudat fie Domnul! El a fost radical nu doar în vorbirea Sa, ci și în comportamentul Său, în stilul Său de viață. A scos diavoli, cea ce a fost un șoc. Diavolii stăpâneau zona rurală, ca să spunem așa.

Trebuiau evitați. Când posedau oameni, cel mai bun lucru pe care-l puteai face era să stai foarte departe de ei, ca nu cumva să ajungi doborât la pământ în bătaie sau terorizat. Dar nu când a venit Domnul. El a întors situația și a devenit teroristul demonilor, care s-au transformat în fete țipătoare.

Acesta a fost un lucru radical. Tot așa a fost și slujirea Sa de vindecare, bineînțeles: vindecarea leproșilor, atingerea celor care posedau acea boală teribilă, învierea morților, îmbrățișarea în mod voluntar a morții. Poate cea mai radicală dintre toate acțiunile Sale a fost crucea. Fiul coetern al lui Dumnezeu îmbrățișând calea până la moarte, chiar moartea pe cruce.

Apoi jefuirea iadului – aceasta a fost un șoc pentru întregul regat satanic. Apoi Învierea din morți, fiind prima ființă omenească care a trecut de cealaltă parte a morții, trecând prin mâinile ei, provocând ca mâinile morții să se topească de pe El, deoarece nu-L putea ține, și apoi ieșind, aducând neamul nostru omenesc în viața veșnică pe care a câștigat-o cu atâta de vitejie pentru noi, văzând apoi destinul acelei omeniri Înălțându-Se în a 40-a zi după Învierea Sa de pe Muntele Măslinilor în fața ochilor ucenicilor Săi, luând realitatea noastră, realitatea noastră umană și sădind-o în Împărăția lui Dumnezeu pentru totdeauna ca bornă pentru neamul omenesc. Într-acolo ne îndreptăm. Lăudați-L!

Învățătura lui Iisus în multe domenii a fost șocantă. Dar poate niciun domeniu al învățăturii Sale nu a fost mai șocant și extrem de frumos, iar exemplul Său atât de magnific pentru noi, ca învățătura Sa despre smerenie. Știți, există un singur loc în întreaga Evanghelie unde Domnul nostru Iisus dă la o parte vălul, ca să spunem așa, și expune conținutul, natura omului Său lăuntric profund. El spune: „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni.” „Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de la Mine.” Asta ne spune tuturor: „Învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre.” Acesta este singurul loc din toată Evanghelia în care Iisus descrie omul Său lăuntric, unde ne spune cum este inima Lui.

Și cum este? Smerită. Ce șoc! Ce șoc incredibil!

Și ne spune că dacă învățăm această smerenie, dacă venim la El și ne așezăm la picioarele Lui pentru a fi ai Săi și ne dăruim în mod sincer uceniciei față de Învățător, și noi vom găsi acea odihnă. Vom găsi pacea acolo.

Sâmbăta trecută, acum doar două zile, am fost sus în San Francisco, așa cum sunt de fiecare dată în ultimii 14 sau 15 ani, de când a început Marșul pentru Viață de pe Coasta de Vest, acesta a devenit și rămâne a doua cea mai mare adunare pro-viață din țară, după Marșul pentru Viață din DC, care a avut loc chiar vinerea trecută, cu o zi înainte de Marșul pentru Viață de pe Coasta de Vest. În fiecare an, în jur de 50.000 dintre noi ne adunăm, iar eu îmi iau aproximativ o sută dintre enoriașii mei, în mare parte tineri, acolo.

Este un moment atât de inspirațional, nu doar pentru a călători împreună către un oraș foarte semnificativ, cel mai mare oraș al Californiei, orașul istoric San Francisco, în ciuda faptului că este în atât de multe lipsuri în ultimele decenii. Dar este, de asemenea, un loc unde au umblat atât de mulți sfinți și unde Ortodoxia a avut o rădăcină atât de timpurie și de fină acolo. Este întotdeauna minunat să urci. Plecăm devreme vineri dimineața, ajungem acolo vineri seara și ne bucurăm împreună, iar sâmbătă dimineața săvârșim Liturghia ca oaspeți, ai Episcopului Vasily anul acesta, noul Episcop al Episcopiei Ortodoxe a Americii pentru Vest, în San Francisco, la minunata lor Catedrală a Sfintei Treimi de acolo.

Cancelarul său, părintele Kirill Sokolov, ne-a găzduit ca de obicei pentru o Liturghie minunată, apoi un mic dejun, după care am mers la centrul civic din San Francisco pentru a participa la parastasul panortodox pentru stoparea avortului, un frumos serviciu religios de rugăciune care a fost condus de Înaltpreasfinția sa și de mulți alți preoți. Și apoi am avut deschiderea formală propriu-zisă și prezentările marșului pentru viață și apoi am mers pe străzile din San Francisco până la apă. Un moment atât de frumos să stăm în solidaritate cu toți copiii nenăscuți și să-l implorăm pe Dumnezeul nostru milostiv să pună capăt legalității dureroase a avortului, realității avortului aici, în America. Textul evanghelic de sâmbătă dimineața a fost din Sfântul Luca, capitolul 17, versetele de la 3 la 10.

Este un text care inspiră atât de mult, despre marea smerenie a Mântuitorului nostru și ceea ce El speră să cultive în noi. Vreau să citesc doar ultimele versete din acest text și apoi să comentez despre acel text sub titlul „Disperarea harismatică” sau „Suntem slugi netrebnice”. Așadar, ascultați aceste cuvinte frumoase din Luca, capitolul 17. Vă voi citi în principiu doar ultimele patru versete.

Începem: „Cine dintre voi, având un slugă la arat sau păscut turme, îi va zice când se întoarce din țarină: Vino îndată și șezi la masă? Oare, nu-i va zice: Pregătește-mi ca să cinez și, încingându-te, slujește-mi, până ce voi mânca și voi bea și după aceea vei mânca și tu? Va mulțumi, oare, slugii că a făcut cele poruncite? Cred că nu. Așa și voi, când veți face toate cele poruncite vouă, să ziceți: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem.”

Uau, ce text de la Domnul nostru Hristos! Permiteți-mi să spun câteva cuvinte despre acesta. Părintele Arhimandrit Zaharia, Părintele Z, așa cum este cunoscut în America de când a vizitat-o și ne-a binecuvântat de atâtea ori cu serii de prelegeri. El chiar a venit in parohia noastră.

L-am găzduit în 2003, cu multe, multe luni în urmă, prea multe luni. Părintele Zaharia, pe care l-am întâlnit cred că prima oară în 1997. Am putut vizita Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul” din Essex. A fost o mare bucurie pentru mine să merg în vizită acolo în fiecare an de atunci și, cum să spun, să îmi umplu rezervorul gol cu dragoste, har și o oarecare iluminare, pe care nu am reușit să le păstrez și să le amplific, dar a fost o mare bucurie să vizitez constant această mănăstire și sper că Dumnezeu mă va ajuta să continui să fac asta până la ultima mea suflare.

Părintele Zaharia mi-a spus că atunci când Părintele Sofronie era încă în mijlocul lor înainte de a adormi și a merge în paradis, i-a dat o ascultare Părintelui Zaharia: să scrie trei căți, iar Părintele Z nu știa când sau dacă va putea face asta. Ei, bine, el a făcut-o prin harul lui Dumnezeu și a făcut-o, înmulțind acel număr. Am de fapt aici pe raftul meu, tocmai am numărat, 14 cărți ale Părintelui Zaharia, și vor mai apărea și altele, pentru a hrăni sufletele și a ajuta oamenii să-L iubească pe Domnul. Una dintre textele preferate ale Părintelui Zaharia este de fapt capitolul 17, versetul 10 din Sfânta Evanghelie dupa Luca, textul pe care tocmai l-am citit.

Am deschis acele cărți. Majoritatea au acum niște note de subsol foarte detaliate și un indice biblic la final. Le-am deschis toate cele care aveau un indice biblic și ce să vezi? Niciuna nu era fără trimitere la Luca 17:10.

Unele aveau mai multe referințe în aceeași carte, la acest text. Atât de mult este iubit acest text incredibil de Părintele Zaharia, și îi place să dezvolte acest subiect. Ce înseamnă că după ce ai făcut totul, după ce ai păzit fiecare poruncă și ți-ai slujit Domnul ca slugă credincioasă, să-ți spui: „Suntem doar slugi nevrednice. Am făcut doar ceea ce trebuia să facem”?

Permiteți-mi să împărtășesc câteva citate de la Părintele Zaharia, ca să puteți înțelege această învățătură incredibilă despre smerenie, despre îmbrățișarea conceptului de sine de a fi un slujitor nevrednic, de a cultiva ceea ce Sfântul Sofronie numește „disperare harismatică”. Fratele nostru este viața noastră. Aceasta este de la Sfântul Siluan, desigur, și este transmisă lumii prin Sfântul Sofronie și acum de la Părintele Zaharia și întreaga mănăstire. Fratele nostru este viața noastră.

Slujirea altora este calea vieții. Smerenia, acea smerenia care îl împinge pe om să fie slujitorul altora și să-i considere pe ceilalți mai important decât pe sine, este calea vieții. Părintele Zaharia spune: „Autoacuzarea este un semn că Dumnezeu lucrează în noi.” Vreți să știți că Dumnezeu își lucrează miracolul în voi? Atunci se va arăta prin autoacuzare.

Un alt citat: „Autocondamnarea care izvorăște din recunoștință este pusă mai presus de toate poruncile și păstrează harul divin.” Asta spune Părintele Zaharia: „Autocondamnarea care izvorăște din recunoștință este pusă mai presus de toate poruncile și păstrează harul divin.” Și un alt citat: „Calea mulțumirii ne conduce la posesia păcii și ne întărește împotriva ispitei deznădejdii.” Acest lucru este foarte, foarte important, în special în contextul nostru cultural din Vestul secular, unde deznădejdea a devenit marele monstru care se așează pe capul oamenilor și îi zdrobește. Calea mulțumirii ne conduce la dobândirea păcii și ne întărește împotriva ispitei deznădejdii. Acest lucru este foarte relevant și în lupta împotriva avortului, de când atât de mulți tineri, tinere fete când se confruntă cu sarcini neașteptate, deznădăjduiesc și cad în această capcană a avortului, crezând că vor scăpa de deznădejde, când de fapt deznădejdea lor va crește. Un alt citat: „Aceasta îl conduce la smerenia de a se considera pe sine ca nefiind nimic (pe creștin).

Aceasta îl conduce pe creștin la smerenia de a se considera pe sine ca nefiind nimic.” „Această nulitate”, scrie părintele Zaharia, „este de fapt materialul potrivit din care Dumnezeu ne creează ca creștini”, Pentru a merge în sus, trebuie să mergi în jos. Calea în sus este calea în jos. Și din nou: „Când ne reproșăm nouă înșine nenorocirea căderii noastre și pornim în mod voluntar în această călătorie în jos, duhul mândru al vrăjmașului nu ne poate urma și suntem eliberați de puterea lui.” Vreți să fiți eliberați de influența Satanei în viața voastră? Îmbrățișați smerenia.

Când vă reproșați propria cădere și îmbrățișați și porniți în mod voluntar pe calea coborârii, duhul mândru al vrăjmașului nu vă poate urma acolo. El nu poate suporta smerenia. Aceasta este calea siguranței. Așa se eliberează cineva de puterea satanică: îmbrățișând smerenia lui Hristos.

Și din nou: „Așa cum pomii aduc mai mult rod atunci când sunt apăsați în jos, tot așa facem și noi când suntem plecați în smerenie și autocondamnare.” Așa aducem mult rod. Apoi Părintele Zaharia citează pe marele Avva Dorotei din Gaza, care scrie: „Cu cât sfinții se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât se văd mai mult pe sine ca păcătoși.” Smerenia este asemănarea dobândită în mod natural cu Hristos. Cu cât suntem mai aproape de Hristos, cu atât ne vedem mai mult în această stare smerită. Și să citesc din Sfântul Sofronie acum: „Cei care sunt conduși de Duhul Sfânt nu încetează niciodată să se considere pe sine nevrednici de Dumnezeu.

După cum vedem în Matei 25, în învățătura despre marea Judecată, cei drepți care moștenesc Împărăția răspund la lauda lui Iisus pentru că au dat de băut celui însetat, au hrănit pe cel flămând, au vizitat pe cel bolnav, au primit pe cel străin.” Cred că acesta este deosebit de relevant în bisericile noastre de astăzi, când avem atât de mulți vizitatori; primirea străinului este ceva pentru care vom da socoteală în ziua judecății. „Au îngrijit de cei în închisori, au îmbrăcat pe cel gol, au răspuns la toate aceste afirmații când Iisus i-a lăudat ca au făcut aceste lucruri. Cum au răspuns cei drepți? «Doamne, când am făcut noi acestea?»” Smerenia lor a fost atât de mare, încât nici măcar n-au notat în gândurile lor.

Nu s-au considerat niciodată ca făcând acele fapte bune, deși le-au făcut în mod obiectiv și au fost recunoscuți de Hristos și răsplătiți de El. Chemarea lui Iisus de a „Mă urma” înseamnă „a Mă urma în coborârea spre iad”. Toată această învățătură o dă Iisus ca răspuns la cererea ucenicilor: „Doamne, mărește-ne credința”. Aceasta este cererea pe care I-au făcut-o.

„Doamne, mărește-ne credința.” Aceasta L-a determinat pe Iisus să dea această învățătură incredibilă despre puterea smereniei, despre a fi slujitori nevrednici sau despre a îmbrățișa ceea ce Sfântul Sofronie numește „disperare harismatică”. Sfântul Siluan numește această mișcare descendentă a creștinilor în creștere „marea știință”, iar Sfântul Sofronie o numește „disperare harismatică”. Fie ca Domnul să ne ajute să devenim ca El, să îmbrățișăm smerenia, și după ce am făcut totul, și fie ca noi să încercăm să facem totul pentru a-I plăcea lui Dumnezeu, după ce am făcut totul, fie ca să ne spunem nouă înșine nu: „Oh, merit asta sau merit cealaltă”, ci nu, fie ca să spunem: „Suntem slugi nevrednice; am făcut doar ceea ce eram datori să facem.” Aceasta Părintele Z o numește marea poruncă a Evangheliei: fă totul, iar când ai terminat, spune: „Suntem nevrednici.”

Multă putere!

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!). Stripe limitează lungimea textelor și din cauza asta vă rugăm să fiți scurți. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!