Viziunea și vindecarea minunată a unui bolnav de cancer

Urmăriți mărturia extraordinară și încurajatoare a unui fost bolnav de cancer care a fost vindecat prin intervenția directă a sfinților, îndeosebi a sfântului al cărui nume îl poartă.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Viziunea și vindecarea minunată a unui bolnav de cancer

– Bună ziua tuturor! Aici e “America Goes Orthodox” (America devine ortodoxă). Suntem aici cu Dimitris din Atena. Bună, Dimitris.

– Din Galatsi.

– Din Galatsi? Foarte frumos. Și el o să ne împărtășească o minunată poveste despre cum Dumnezeu l-a ajutat într-o perioadă grea. Te rog, Dimitris, spune-ne care a fost formarea ta duhovnicească, cum ai crescut și ce s-a întâmplat când erai în spital, cum ți-a dat Dumnezeu putere și nădejde.

– Da, deci am crescut ca creștin ortodox. M-am născut și am crescut în Grecia. Și, bineînțeles, cu familia mergeam mereu la biserică, dar la vârsta de 18 ani eram sportiv profesionist la Olympiacos, o echipă din Grecia, iar la 18 ani și jumătate trebuia să fac analize de sânge pentru că trebuia să semnez un contract. Deci treci prin analize și semnezi contractul după aceea. Iar la analize au descoperit că globulele mele albe erau extrem de ridicate. Pe scurt, au descoperit că am leucemie, cancer de sânge, cum i se mai spune, și am făcut trei ședințe de chimioterapie. Și mi-au spus că, din păcate, trebuie să fac un transplant de sânge, să mi se schimbe sângele.

Așa că, din Atena, unde am făcut toate terapiile, a trebuit să merg la Tesalonic pentru că nu erau locuri libere în Atena pentru mine. Am mers la Tesalonic după două luni, au făcut transplantul, iar după aceea, timp de câteva zile nu puteam mânca, a fost foarte greu, simțeam că ceva nu era în regulă și analizele de sânge erau încă foarte proaste. Așa că, într-o zi, în timp ce stăteam, a venit mama mea, pentru că aveau voie să mă viziteze doar o oră pe zi, a venit mama, iar eu m-am dus la toaletă, apoi, după ce m-am ridicat, m-am uitat înapoi și era sânge peste tot. M-am ridicat, am deschis ușa și am mers la mama și i-am zis: „Mamă, nu mă simt bine”. Ea mi-a zis: „Stai pe pat”. M-am așezat pe pat puțin. M-am ridicat. M-am uitat la ea și am zis: „Nu mai pot” și am leșinat. Totul a devenit negru în fața ochilor. Așa că am ajuns la ATI, la Terapie Intensivă. Și timp de două zile…

– Poți să explici ce înseamnă…

– ATI înseamnă Anestezie și Terapie Intensivă. ICU, în engleză.

– A, la urgență.

– Da. Așa că, după aceea, am stat acolo 14 zile, două săptămâni. Cât am fost acolo, am văzut multe lucruri. Nu a fost doar o viziune. Trăiam în altă parte.

– Vrei să ni le împărtășești?

– Da, voi spune pe scurt, pentru că povestea mea este foarte lungă. Erau trei camere principale diferite în care am stat pe rând. În prima cameră eram cu foarte multe creaturi rele în jur, care îmi făceau multe lucruri rele, foarte multe lucruri, zi și noapte. În afara camerei era o ușă de sticlă la capătul camerei, nu era o cameră mare, iar afară era ca un drum care cobora și erau stânci peste tot, ca stâncile vechi pe care le avem în Atena, în Grecia, la vechile mănăstiri, dar ploua tot timpul, zi și noapte. Afară puteam vedea șase oameni care plângeau pentru mine. Plângeau foarte mult, zi și noapte. Nu le puteam vedea fețele. Puteam vedea doar fața celui din mijloc. Nu voi spune acum cine era, voi spune la sfârșitul poveștii. Avea pielea de un brun deschis, era mai creol, iar părul era scurt și creț. Plângea mai mult decât toți ceilalți. Plângea mult mai tare decât ei. În acea cameră, ori de câte ori începeam să strig, toate făpturile cele rele râdeau de mine.

În colțul din dreapta sus al camerei era un mic geam, prin care pătrundea lumină. Noaptea, la un anumit moment, era cineva care vorbea cu noi zilnic. Nu-mi amintesc ce ne spunea, dar ori de câte ori lumina strălucea, toate făpturile acelea încetau să mai vorbească și să mai râdă. Priveau doar în jos și nu își puteau nici măcar ridica ochii. În cea de-a șasea zi, mai bine zis în cea de-a șasea noapte, am început să țip și încercam să mă mișc, dar nu puteam coborî din pat. Deodată, toate creaturile au început să râdă de mine.

Atunci lumina a fulgerat atât de puternic, iar persoana aceea m-a întrebat: „Dimitri, de ce strigi?” Eu i-am răspuns: „Pentru că nu e locul meu aici, trebuie să mă întorc.” El m-a întrebat: “De ce crezi asta?” Mi-a spus: „Pot să te întreb ceva? Crezi că Dumnezeu locuiește în Biserică?” Eu i-am zis: „Dumnezeu locuiește în inima fiecăruia dintre noi, dacă Îl primim.” El a spus: „Fiindcă tu crezi asta, poți să te ridici acum.” A venit un doctor dintr-o ușă laterală, m-a luat cu el și am ieșit împreună. Am ieșit și am văzut un autobuz uriaș – imaginează-ți de zece ori mai mare decât autobuzele obișnuite din Grecia, de exemplu – de o culoare verde-pin, ca cele militare. Am urcat. Îmi amintesc exact cum arătau treptele acelea. Au trecut 17 ani de atunci, am 34 de ani acum.

Am urcat. Sus erau oameni căora le lipseaa fie o mână, fie un picior, dar erau foarte puternici, musculoși. Îmi spuneau: „Nu-ți face griji, vei trece prin asta, vei fi puternic și sănătos după toate acestea.” L-am întrebat pe doctor: „Unde mergem?” El mi-a răspuns: „Trebuie să mergem undeva unde te vor salva.” Am coborât din autobuz după un timp și, privind în față, am văzut un munte, era ca un tablou negru, cu un munte care era alb pe margine și se vedea o căsuță sus pe vârf, din al cărei horn ieșea fum. Urcăm și intrăm în casă. Îmi amintesc tot. Am intrat în casă.

– Toate astea au fost în viziunea ta, nu-i așa?

– Da. Voi spune mai târziu ce a însemnat totul. Am intrat în casă, era acolo un om bătrân, cu barbă, al cărui chip nu-l puteam vedea, pentru că privea mereu în jos. Avea o bucătărie. Când am intrat pe ușă, era bucătăria. Am cotit la stânga. Era un mic gard și o scară, niște trepte pe care puteam coborî. Am coborât pe trepte, era un pat mic în stânga, iar lângă pat era un șemineu aprins. De cealaltă parte, era doar un scaun mic. M-a pus pe pat și a început să pună comprese, cum spunem noi în greacă, adică niște prosoape ude cu oțet. Le schimba la fiecare oră și, în timp ce făcea asta, se auzea un zgomot ciudat de undeva. Nu mă lăsa să mă odihnesc, nu-mi dădea pace deloc.

Și după câteva ore am început să strig la doctor și i-am zis: „Trebuie să plecăm de aici, nu pot să mă fac bine în locul ăsta, trebuie să mergem în altă parte.” M-a luat și am ieșit din casă. Deodată am coborât dealul, iar dealul care înainte era negru acum era verde, plin de iarbă. Am coborât și ne-am urcat într-o mașină, un fel de triciclu, cum avem noi în Grecia. Erau foarte mulți oameni, iar noi eram ultimii. Am urcat și ușa s-a închis imediat. L-am întrebat pe doctor: „Unde mergem acum?” Mi-a răspuns: „Mergem la ultimul loc unde te mai pot salva.” Am coborât din acel vehicul și, stând așa, am văzut ceva ce părea un hotel cu foarte multe camere și ferestre. Dar nu puteam să le număr. Când priveam în sus, nu vedeam un capăt, când priveam în dreapta și în stânga iarăși nu se vedea un capăt. Simțeam că acel loc era plin de suflete, suflete ale oamenilor. Simțeam că era și sufletul unui prieten cu care fusesem împreună la Tesalonic, la Părintele Nicolae.

Înainte să intru la Terapie Intensivă, el era în camera alăturată. Venisem amândoi din Atena ca să facem transplant. El avea o altă problemă, dar tot de natură oncologică. Nu știam nimic despre ce i se întâmplase înainte să ajung la Terapie Intensivă. L-am întrebat pe doctor unde mergem și mi-a zis: „O să mergem la ultimul etaj.” Am intrat în lift și am urcat la ultimul etaj. Era o cameră de un bej deschis, cum spunem noi în greacă, un alb palid. M-au pus pe un pat și a venit o femeie care avea grijă de bolnavi la spital, o soră medicală, a venit la mine și mi-a zis: „O să aducem trei dintre cei mai buni doctori din lume, pentru că trebuie să-ți scoată ce ai rău înăuntru.” M-am uitat la pielea mea și am văzut că era plină de vânătăi, ca atunci când ești lovit. Eram plin de vânătăi peste tot, pielea mea nu mai avea culoarea firească. După un timp au pus ceva pe mine și, stând așa, am văzut cum ceva ieșea încet-încet din mine și dispărea.

Privind în spate, văd și acum cu claritate cum erau îmbrăcați cei trei oameni. Erau așezați pe scaune, toți trei: un bărbat, o femeie și alt bărbat. Nu le puteam vedea fețele, erau ca și cum ar fi fost pixelate, dar țin minte exact ce îmbrăcăminte aveau. După ce au scos afară tot ce trebuia, și a venit asistenta și a luat acel lucru, m-am uitat la mâini și erau perfect curate, pielea mea își recăpătase culoarea sănătoasă. Problema era că în cameră mai erau creaturi foarte rele. În prima cameră, a propos, că am trecut foarte repede peste asta, deși îmi amintesc de toate creaturile, dar nu vreau să vorbesc despre toate, una dintre creaturi care stătea lângă picioarele mele era ca o chestie care ajungea până în tavan și avea două fețe. Fața din stânga era ca a unui clovn, o față rea; părea nebun și făcea fel de fel de grimase.

– Ca un demon sau ceva de genul?

– Da. Cealalaltă față era răul însuși, diavolul, Antihristul în persoană. Se uita la mine zi și noapte, nu-și lua ochii de la mine.

– Vroia să îți ia sufletul, dar nu putea.

– Da. În camera aceea mai erau și alte creaturi, alte patru ființe care făceau tot felul de lucruri. În ultima cameră erau iarăși multe creaturi în jur. Singura creatură care a rămas aceeași a fost cea cu două fețe, cea rea și demonul. Pe tavan erau oameni, vedeam oameni îmbrăcați în negru pe tavan. Păreau niște demoni, mă arătau cu degetul și râdeau, știi, aveau un zâmbet ciudat, foarte ciudat. Am început să strig, să țip, nu mai puteam suporta, simțeam că sufletul meu nu mai rezistă. Și, în timp ce stăteam acolo, deodată, în stânga mea, apare o mână și îmi atinge patul, știi, ca paturile acelea de spital. Mă întorc spre stânga și văd pe cineva cu o față blândă și bună, cu o barbă albă, lungă cam ca a mea acum, nu mai lungă de atât. Ochelarii lui erau ca ai unui doctor, da, iar părul lui era scurt și alb. Și zice: „De ce strigi, Dimitris al meu? Ce se întâmplă?” Eu zic: „Nu pot să mă fac bine cu creaturile astea aici. Trebuie să plece, trebuie să se ducă.” Mi-a zis: „Nu-ți face griji, am să-i fac eu să plece.” Face așa, și ușa, ușa de sticlă…

Deci, camera aceea, tot ce vedeam acum, nu mai ploua deloc, era doar cerul, era albastru dincolo de ușa de sticlă. El face așa și intră un vânt în cameră, care începe să-i ia pe toți. Iar creatura cu două fețe se întoarce spre mine și zice: „Eu nu voi pleca niciodată, voi rămâne aici mereu.” Iar el i-a zis: „Nu, vei pleca și tu.” Și face așa. Și creatura dispare.

– Cine era omul acela?

– Pe scurt, și o să-ți arăt și o poză, când am ieșit de la Terapie Intensivă, erau familia mea, mama, mătușa, tata, unchiul, toți. Mătușa mea, sora mai mare a mamei, mi-a adus o poză mică cu Sfântul Dimitrie…

– O icoană?

– O icoană mică cu Sfântul Dimitrie din Tesalonic, de la biserica pe care o avem noi. Când am văzut icoana, am început să plâng. Ei nu știau de ce, dar în prima cameră era exact aceeaşi persoană pe care o văzusem afară dintre cei şase oameni care erau acolo şi plângea pentru mine. Apoi a trecut timpul…

– A fost Sf. Dimitrie cel care te-a ajutat, da?

– Da. A trecut timpul, atâtea lucruri se întâmplau la spital, analizele mele de sânge nu erau prea bune, trecuseră deja două luni, iar doctorii îmi spuneau că va trebui să mai rămân mult timp. Familia mea cheltuise deja foarte mulţi bani, mai ales pentru că stăteam acolo, fiindcă nu erau camere pentru oamenii veniţi din afara Tesalonicului şi care nu aveau casă aici. Şi nu mai puteam suporta să-i văd ştergându-şi lacrimile înainte de a intra în cameră, pentru că asta făceau.

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!). Stripe limitează lungimea textelor și din cauza asta vă rugăm să fiți scurți. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!