Singurul mod în care poți fi fericit în căsătorie – Jonathan Pageau

Ascultați un bun dialog cu Jonathan Pageau în care abordează subiectul crucial al relațiilor dintre soți și evidențiază lucrul care nu poate fi evitat pentru a avea o căsătorie reușită: sacrificiul personal.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Singurul mod în care poți fi fericit în căsătorie – Jonathan Pageau

– Ce este nunta și căsătoria în Biblie? Este ceva în care o persoană intră într-un rol subordonat față de cealaltă și nu mai este niciodată fericită, ci trebuie pur și simplu să slujească tot restul vieții fără niciun fel de bucurie?

– Ei bine, eu nu înțeleg, nu-mi pot imagina de ce ar crede cineva că asta este căsătoria și, dacă ar fi așa, de ce ar mai vrea cineva să se căsătorească?

– Înțeleg. Motivul pentru care pun întrebarea aceasta este pentru că mulți dintre cei care vin și au venit la mine, eu fiind psihoterapeut pentru mulți ani, spuneau: “Dacă asta este tot ce înseamnă căsătoria, nu o vreau. Divorțez. De ce m-ar duce Dumnezeu la asta? De ce sufăr? De ce nu este nicio fericire și nicio bucurie în asta, ci doar nefericire?” Și nici nu trebuia să aibă un soț sau o soție rea. Pur și simplu li se părea adesea ceva atât nepotrivit pentru ei. Era atâta responsabilitate și simțeau că trebuie să renunțe la ei înșiși ca să fie într-o căsătorie.

Iar mulți dintre ei, din păcate, mergeau poate la un preot care nu era pe deplin pregătit să explice ce este căsătoria. Și acesta le spunea: „Mai cedează, mai supune-te, mai renunță.” Iar oamenii aud acest mesaj, și poate că nu se transmite corect. Și astfel își închipuie despre căsătorie că este un șir nesfârșit de slujiri în care unul este mai prejos decât celălalt. Așadar, lămuriți-ne de ce nu este așa.

– Ei bine, în primul rând, cu siguranță nu este așa, nici măcar din Scriptură. Această reprezentare, desigur, oamenii o iau din Efeseni 5, iar Părintele Josiah Trenham, care a fost la conferința despre căsătorie, a subliniat multe lucruri foarte importante în această privință: oamenii se concentrează întotdeauna pe ideea că soția trebuie să se supună soțului ei, așa cum ne supunem lui Hristos. Dar apoi uită cealaltă parte, și anume că bărbatul trebuie să moară, să se jertfească pe sine cu totul, să se deșerteze cu desăvârșire și să facă totul ca să o înfățișeze pe soția sa curată și fără prihană înaintea scaunului de judecată al lui Dumnezeu. Așadar, cele cerute bărbatului sunt, într-un fel, mult mai mari decât cele cerute femeii. Și așa trebuie să înțelegem relația.

Modul cum înțelegem de obicei ierarhia este adesea alterat de un fel de materialism sau de un fel de păgânism. Avem ideea că ierarhia înseamnă doar putere. Astfel, dacă cineva are un rol de conducere, iar altcineva are un rol mai degrabă de echipă sau subordonat, ne închipuim întotdeauna că cel aflat în rolul de conducere este autoritar, impunător, un tiran care încearcă să stăpânească peste cei de sub el. Și adevărul este că așa ceva a existat în istorie. Există și astăzi. Sunt oameni care merg în această direcție.

Dacă ne gândim la căsătoria romană, așa era căsătoria romană. Femeia era, practic, proprietatea bărbatului, iar bărbatul avea autoritate deplină asupra casei sale. Putea face orice voia, oricum dorea. Chiar și cu sclavele sale putea să aibă relații trupești, fără ca aceasta să fie considerată o problemă. Își putea ucide copiii. Aveau dreptul să-și expună copiii. Era o ierarhie completă a puterii.

Însă ceea ce ne arată creștinismul este că relația dintre cer și pământ este, de fapt, una jertfitoare de sine. Adică, atunci când Dumnezeu vine în lume și Se descoperă pe Sine ca Mire, El Își dă viața pentru noi, nu-i așa? Se deșertează cu totul pentru noi. Iar aceasta devine, pentru creștini, chipul ierarhiei. Nu că ierarhia ar înceta să mai existe, ci că această ierarhie capătă un alt înțeles, nu-i așa? Este o ierarhie legată de dragoste.

În același fel, chiar și ca părinți, atunci când avem, într-un anumit sens, autoritate asupra copiilor noștri, cum ar putea cineva să creadă că autoritatea pe care o avem asupra copiilor este doar ca să-i facem supuși, ca să ne slujească nouă și să facă tot ce vrem? Este absurd. Noi vrem ca copiii noștri să devină cea mai bună versiune a lor înșiși. Vrem ca ei să înflorească, să afle bucurie și împlinire în viață. Și tot așa trebuie să fie, desigur, și în căsătorie. Dacă în căsătoria creștină bărbatul are un rol de conducere, el trebuie să vadă acest rol precum vede rolul de conducere față de copiii săi. Adică, da, ai o anumită autoritate, vrei să poți îndruma și conduce, dar scopul este ca în relație să fie bucurie, dragoste și rodnicie cât mai deplină.

– Îmi place foarte mult ce spui. Este minunat și foarte bine exprimat. În legătură cu acest lucru, Hristos răstoarnă direct această dezechilibrare a puterii și le spune ucenicilor: La neamuri, cei mai mari primesc cele mai multe foloase, “dar între voi să nu fie astfel, ci cel mai mare dintre voi să fie ca cel mai tânăr, şi căpetenia ca acela care slujeşte”. Aceasta e răsturnarea corectă și totală a modelului, și îmi place foarte mult.

Așadar, tuturor celor care ascultă și se tem că dacă intră într-o ierarhie vor fi lipsiți de apărare, neajutorați și că nimeni nu va avea grijă de ei, aceasta este exact opusul a ceea ce trebuie să fie căsătoria creștină. Nu cădeți în această capcană. Biblia spune că noi, bărbații, trebuie să murim față de noi înșine și să slujim soției. Așa cum Hristos a murit pentru Biserică, noi murim pentru soția noastră. Cum arată, în practică, ca un soț să moară față de sine și să slujească soției și familiei? Cum arată aceasta în căsnicia voastră?

– În căsnicia mea, de exemplu, nu este ceva complicat. Eu sunt un om mai degrabă intelectual, trăiesc în mintea mea, în proiectele mele, sunt un om cu înclinații artistice, îmi place să creez și, într-un fel, odată ce simt că lucrurile sunt sigure și statornice, acolo mă îndrept. Zic: „Bine, acum e totul în ordine, pot să mă afund în proiect”. Iar ceea ce a trebuit să învăț – și încă învăț – este să-mi amintesc că relația nu este doar ceva solid în care doar stai și apoi treci la alte proiecte. Ea trebuie hrănită neîncetat, și la început aceasta pare, într-un fel, o moarte. Dar ceea ce este minunat aici este că, precum în toate formele de jertfă de sine pe care le facem, adevăratele gesturi jertfelnice pe care le facem, sunt de fapt dătătoare de viață. Ele aduc, de fapt, mai mult rod și, prin urmare, ceea ce la început ți se părea că pierzi, „Ei bine, acum nu voi mai face lucrul acela pe care voiam să-l fac, voi jertfi acest lucru”, se întâmplă de fapt să obții mult mai mult. Ajungi să ai o relație mai profundă, o relație mai împlinitoare. Și, în cele din urmă, siguranța de care ai nevoie ca să poți duce la îndeplinire proiectul va crește, astfel încât să poți face și lucrurile pe care le iubești. Și toate se întemeiază unele pe altele.

Știi, unul dintre lucrurile pe care le-am văzut, pe care le-am trăit în propria mea căsătorie este tocmai contrariul: să spunem „sunt sătul de asta, aceste conflicte dintre noi mă împiedică, mă opresc”. Și atunci îmi zic: „Știi ce? Voi pune asta pe pauză și voi merge să fac celelalte lucruri pe care trebuie să le fac, pentru slujba mea, pentru aceste proiecte etc…” Și atunci totul începe să se degradeze, iar la un moment dat chiar și lucrurile pe care credeam că le voi face nu se mai întâmplă, și totul ajunge în haos. De aceea trebuie să înțelegem că modul jertfelnic pe care ni-l cere Dumnezeu presupune, de fapt, o asceză, iar asceza adevărată este un mod de jertfire. Dar jertfa aceasta este, așa cum spune Hristos, asemenea grăuntelui care trebuie să moară ca să aducă roadă, și ea va aduce, în cele din urmă, roadă.

La fel este și cu căsătoria, și la fel este și cu copiii. Pentru mine, mai ales cu copiii mici este greu să fiu cu adevărat prezent, pentru că mie îmi plac copiii cu care pot vorbi, cu care pot glumi și mă pot juca, dar un copil de un an… ce faci cu un copil de un an? Și totuși, le spun mereu taților: fiecare minut, fiecare oră, fiecare după-amiază, fiecare seară pe care o petreci cu copilul când are unu, doi, trei ani, deci când este foarte mic, se va întoarce înmiit când va fi mai mare. Am văzut lucrul acesta cu ochii mei. La început mi-a fost greu, dar am înțeles că trebuie să fiu tată și să fiu prezent. Și acum văd cât de prețios a fost acest lucru și nu regret niciuna dintre jertfele pe care le-am făcut, niciunul dintre momentele în care nu am putut face lucrurile pe care le credeam importante. Doamne, Dumnezeule! Îmi amintesc și acum. Cum puteam să socotesc asta o jertfă? Cum am putut crede vreodată așa ceva? Mă mințeam, de fapt, pe mine însumi.

– Da, sunt pe deplin de acord cu tine. Eu și soția mea suntem căsătoriți de 17 ani și avem cinci copii, iar al șaselea va veni în câteva luni. Când îndrum cupluri, de multe ori soțul îmi spune: „Nu am timp să stau cu soția mea. Nu am timp să vorbesc cu ea despre sentimente. Nu am timp în timpul zilei.” Și eu spun: Ascultă, te înțeleg. Eu lucrez cam 12-14 ore pe zi. Lucrez șapte, șase, uneori șapte zile pe săptămână acum, suntem într-o perioadă de lucru care cere asta de la noi. Înțeleg că ți se pare că nu ai timp. Înțeleg că copiii te istovesc mult. Înțeleg că soția ta are multe nevoi.

Hai să-ți spun despre programul meu. Lucrez de la 6:30 dimineața până la 8:30 seara, adică 14 ore bune, poate cu o pauză de masă pe ici-colo uneori. Dar ce fac când se termină programul? Mă duc sus, e 8:30 seara. Dacă mai sunt copii treji, vorbesc cu ei: Hei, spune-mi repede, cum ți-a fost ziua? Le dau un sărut, le dau o binecuvântare, mă asigur că se simt iubiți și că adorm liniștiți. Mai am poate 10 minute să mă odihnesc și să-mi revin, pentru că altfel n-am să pot fi un soț și un tată bun în continuare. Așa că mă odihnesc, mă spăl pe față, mă schimb, respir, beau un pahar cu apă.

Și apoi mă așez cu soția mea, de la ora 9:00 la 9:45 seara. Toată echipa mea știe că la ora aceea sunt mort pentru toată lumea, în afară de soția mea. Pun telefonul deoparte. Stau cu ea 45 de minute în fiecare seară. O țin de mână. O întreb cum i-a fost ziua. O ascult ce are de spus. Și ea vorbește, se descarcă, povestește cu drag și eu o ascult. După ce am ascultat toată ziua oameni vorbind despre sentimentele lor, oare este o bucurie pentru mine să o fac din nou? Nu întotdeauna. Dar e bine să știu că investesc timp cu ea și că se simte iubită și îngrijită.

Asta face parte din lepădarea de sine: să te lași pe tine însuți când: „Doamne, aș vrea o bere, aș vrea să mă relaxez. Vreau să mă uit la un film de acțiune. Cui îi pasă de sentimentele soției mele? N-am timp de asta.” Dar să lași asta deoparte. Iar când am zile de odihnă, prima parte a acelor zile o dedic soției și copiilor. Adică fiindcă am timp pentru asta, o să investesc acest timp în voi. Duminică după-amiază, după ce am stat cu soția și copiii, după ce m-am închinat lui Dumnezeu la Sfânta Liturghie, mai rămâne o parte din duminică după-amiază pe care mi-o rezerv ca să mă odihnesc, ca să-mi revin.

Hristos S-a jertfit pentru noi, dar nu Și-a lepădat autoritatea, împărăția și ființa Sa. Nu a renunțat la ceea ce Îl ajută să ne poată purta de grijă, pentru că dacă S-ar prăbuși sub noi, n-ar mai putea. Dar acesta este răspunsul pe care l-am înțeles de aici: lepădarea de sine, renunțarea la plăcere, punerea binelui lor mai presus de toate, așa cum ai spus și tu foarte frumos, știind că, într-o zi, va aduce multă viață și roadă multă. Nu este o jertfă fără mulțumire pentru familia mea, în care ei câștigă și eu pierd. Eu câștig pe termen lung împreună cu ei. Pe termen scurt se simte că trebuie să pierd, dar investesc în familia mea. Așa că nu mă tângui și nu-mi plâng viața mea, pentru că lepădându-mă de mine slujesc de fapt și sinele meu, și pe Dumnezeu și familia mea. Se potrivește cu ce spune Biblia?

– Da. Și cred că se poate vedea și altfel. De exemplu, ar putea fi un tată – și asta va fi controversat pentru unii – care să decidă să stea acasă și să aibă grijă de copii, să ducă genul acela de viață, să fie tot timpul cu copiii, tot timpul cu copiii. Una dintre probleme este că una dintre datoriile tatălui și una dintre datoriile soțului este, într-un fel, să fie cumva un exemplu. Și astfel, de fapt, într-un fel, să fie cineva pe care copiii să-l poată imita. Și aceasta este, de asemenea, foarte important. Așadar, de fapt, munca ta profesională și lucrurile pe care le faci în lume, uneori poate fi slujba ta, dar alteori poate fi implicarea ta în comunitate, felul în care ajuți oamenii din vecinătate, orice ai face în afara casei este de mare însemnătate pentru relație, pentru că și aceasta face parte din ceea ce înseamnă a fi bărbat, fiindcă unul dintre rolurile bărbatului e acela de a fi, într-un fel, un exemplu.

De aceea trebuie să luăm seama să nu credem că bărbații ar trebui să dea cu totul deoparte aspirațiile lor profesionale și dorința lor de a se aventura și de a birui felurite încercări și de a face lucrurile pe care le iubesc, căci și astfel dăm copiilor noștri o pildă vrednică de urmat. Așadar, socotesc că este important să aflăm echilibrul între cele două.

Și tot astfel este și în privința soției. Adevărul este că, deși poate unele femei și-ar dori ca bărbatul lor să fie tot timpul lângă ele și să-l aibă cu totul pentru sine, adevărul este că, după un timp, ar simți de fapt dispreț față de acel om, căci și ele vor pe cineva pe care să-l poată privi în lume, să vadă ce face și să-i admire prezența în lume. Și astfel, a afla echilibrul între felul în care un bărbat se poartă în lume și felul în care se comportă în casă, îngrijind și de aspectele mai intime ale relației, este ceva cu care trebuie să ne luptăm cu toții și cu care se cuvine să ne luptăm. Și, precum ai zis, nu trebuie să cădem în capcana de a crede că această jertfire de sine înseamnă că ar trebui să te dedici cu totul, să devii un tată care stă numai acasă și să fii doar cu copiii, sau dimpotrivă: „Nu, eu fac aceste lucruri și vreau să-mi îngrijesc familia”, dar apoi să nu petreci niciodată timp cu ei. Nici aceasta nu este bună.

– Nici aceasta nu este bună. Înțeleg. Și sunt perioade când trebuie să lucrăm intensiv și sunt perioade când ne odihnim. Sunt timpuri și locuri pentru aceste încercări, dar trebuie să le punem în balanță. Și îmi place că a muri față de sine nu poate însemna a te prăbuși în cealaltă persoană, căci astfel nu ți-ai mai putea îndeplini celelalte îndatoriri. De fapt, parte din slujirea familiei este tocmai creșterea ta ca bărbat și să fii un exemplu bun. Îmi place asta foarte mult.

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!). Stripe limitează lungimea textelor și din cauza asta vă rugăm să fiți scurți. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!