Un renumit om de știință explică DE CE a devenit creștin

Francis Collins – un renumit medic-genetician – ne explică într-un cuvânt formidabil, plin de putere DE CE a devenit creștin și de ce ateismul este irațional.

Vizionare plăcută! (după clip aveți podcastul și transcriptul)

(pentru o vizionare optimă vă rugăm întoarceți celularul sau tableta pe orizontală înainte de a porni clipul)

Powered by RedCircle

FRANCIS COLLINS: Am început să-mi dau seama că probele existenței lui Dumnezeu, deși nu sunt dovezi, erau, de fapt, destul de interesante, și, cu siguranță, m-au făcut să realizez că ateismul nu ar mai fi pentru mine o alegere acceptabilă, că era cea mai puțin rațională dintre opțiuni.

Acest videoclip, pe care urmează să-l vedem, îl prezintă pe renumitul om de știință Francis Collins, care a fost directorul grupului care a finalizat cu succes Proiectul Genomului Uman. În acest videoclip, Collins explică de ce, în calitate de om de știință, a ajuns să creadă în Dumnezeu. Acest video are câteva argumente foarte interesante, pe care aș vrea să le detaliez puțin, la sfârșit, așa că rămâneți pe aproape. Dar, între timp, să îl urmărim!

Dumnezeu, descoperit prin studiul naturii

FRANCIS COLLINS (medic-genetician): Nu voi trece prin întreaga cronologie, exact cum s-a întâmplat, dar permiteți-mi să vă rezum genul de argumente, care m-au adus în cele din urmă la poziția de a recunoaște că credința în Dumnezeu a fost un eveniment, în întregime, de satisfacție intelectuală, dar și un lucru pentru care simțeam o tot mai mare foame spirituală. Și, interesant, unele dintre indiciile către Dumnezeu, fuseseră în fața mea tot timpul, venind de la studiul naturii. Și nu m-am gândit cu adevărat la ele, dar acolo erau.

Iată unul, care pare a fi o afirmație evidentă, dar, poate că nu e chiar așa de evidentă: ”Există ceva în loc de nimic.” Nu există nici un motiv pentru care ar trebui să fie astfel! Această frază a lui Wigner, laureatul premiului Nobelul pentru fizică, mi-a atras atenția, pentru că am fost implicat, desigur, ca student absolvent, lucrând cu mecanica cuantică, cu ecuația lui Schrodinger, și unul dintre lucrurile care mă atrăgeau atât de mult la matematică, fizică și chimie, era cum se face că acest tip special de reprezentare a materiei și a energiei funcționează. Adică funcționează foarte bine și o teorie, care este corectă, se dovedește adesea a fi simplă și frumoasă.

Și de ce ar trebui să fie așa? De ce ar trebui ca matematica să fie atât de “nerezonabil de eficientă” în descrierea naturii? Existența Big Bang-ului, faptul că Universul a avut un început, așa cum aproape toți oamenii de știință au concluzionat, cam cu 13,7 miliarde de ani în urmă, într-o singularitate inimaginabilă, unde, Universul, mai mic decât o minge de golf, a apărut brusc și apoi a început să se extindă și a continuat să se extindă de atunci. Și putem calcula acea singularitate, doar observând cât de departe acele galaxii se îndepărtează de noi și lucruri precum radiațiile de fond de microunde, ecoul acelui Big Bang. Și, desigur, acest lucru prezintă o dificultate, deoarece știința noastră nu poate privi înapoi dincolo de acel punct. Și se pare că ceva a apărut din nimic.

Ei bine, natura nu ar trebui să permită asta. Așa că, dacă natura nu este capabilă să se creeze singură, cum a ajuns Universul aici? Nu poți postula că a fost creat de o oarecare forță naturală, pentru că asta nu ar rezolva problema. Pentru că, atunci, ce a creat acea forță naturală? Așa că singura explicație plauzibilă, după părerea mea, este că trebuie să existe o forță supranaturală, care l-a creat și, bineînțeles, acea forța nu ar trebui să fie limitată de spațiu sau, nici măcar, de timp. Acum ajungem undeva…

Reglajul fin al Universului

Așa că, să ne imaginăm că există un Creator. Să-L numim pe acest Creator Dumnezeu, care este supranatural, nu este limitat de spațiu, nu este limitat de timp și este un matematician foarte bun. Acum începe să capete ceva sens… Dumnezeu trebuie să fie și un fizician incredibil, pentru că, un alt lucru pe am început să-l realizez, citind puțin mai mult, este că există această fenomenală reglare fină a Universului, care face ca complexitatea și, prin urmare, viața, să fie posibilă.

Cei care studiați fizică și chimie știți că există o serie întreagă de legi, care guvernează comportamentul materiei și al energiei. Există ecuații simple și frumoase, dar care au constante în ele, cum ar fi constanta gravitațională sau viteza luminii, și nu putem deriva, în prezent, valorile acestor constante. Ele sunt ceea ce sunt. Sunt ceva dat! Trebuie să faci un experiment și să le măsori.

Să presupunem că ar fi puțin diferite. Ar conta asta? S-ar schimba ceva în Universul nostru dacă constanta gravitațională ar fi puțin mai puternică, puțin mai slabă? În unele zile, cred că e un pic mai puternică, dar nu prea cred că este. Așa că, acel calcul a fost făcut în special în anii ’70, de către Barrow și Tipler, și rezultatul a fost uimitor. Și anume că, dacă iei oricare dintre aceste 15 constante și le modifici doar puțin, întregul nu mai funcționează. Să luăm gravitația, de exemplu. Dacă gravitația era doar cu o parte din 10 miliarde mai slabă decât este, atunci, după Big Bang, nu ar fi fost suficientă atracție gravitațională pentru a rezulta imensitatea de stele și galaxii și planete, și tu și eu… Și s-ar fi finalizat totul cu un Univers steril în expansiune infinită. Dacă gravitația ar fi fost doar un pic mai puternică, lucrurile tot ar fi fuzionat, doar că un pic prea repede și Big Bang-ul ar fi fost urmat, după un timp, de o mare prăbușire, iar noi nu am mai fi avut șansa să apărem, pentru că momentul nu ar fi fost potrivit. Și acesta e doar un exemplu…

Nu te poți uita la aceste date și să nu te minunezi de ele. Este uimitor să vezi muchia de cuțit a improbabilității pe care se desfășoară existența noastră.

Deci, despre ce este vorba? Ei bine, mă pot gândi la trei posibilități. În primul rând, poate că teoria ne va spune într-o zi că aceste constante trebuie să aibă valoarea pe care o au, că există un motiv a priori pentru asta. Majoritatea fizicienilor cu care vorbesc nu cred că e prea probabil, dar ar putea exista relații între ele, care trebuie să fie menținute, dar nu și întregul.

A doua posibilitate: poate că noi suntem în unul dintr-o serie aproape infinită de alte Universuri, care au valori diferite ale constantelor, și, desigur, noi trebuie să ne aflăm în cel în care totul a ieșit bine, altfel nu am avea această conversație. Așa că, aceasta este ipoteza Multiversului, și este o ipoteză ce poate fi apărată, atâta timp cât ești dispus să accepți faptul că, probabil, nu vei putea niciodată să observi aceste serii infinite de alte universuri paralele. Iar asta necesită un salt destul de mare de credință.

A treia posibilitate este că [totul] este intenționat, că aceste constante au valorile pe care le au, pentru că acel Creator, Dumnezeu, care este și un bun matematician, a știut și că există un set important de constante de reglat aici, dacă acest Univers, care urma să fie creat, urma să fie interesant. Luați aceste trei posibilități. Care pare cea mai plauzibilă? Aplicați briciul lui Occam, dacă doriți, care spune că, ”cea mai simplă explicație este, cel mai probabil, corectă”.

Eu am ajuns la numărul trei, mai ales pentru că am ajuns deja la ea prin celelalte argumente cu privire la ideea [existenței] unui Creator. Și asta e interesant, dar, desigur, până acum, cât de departe am ajuns…

Am ajuns la Dumnezeul lui Einstein, pentru că Einstein, cu siguranță, s-a minunat de modul în care funcționează matematica. Einstein nu era conștient, din câte știm noi, de existența argumentelor de reglaj fin la acest nivel, dar probabil că ar fi îmbrățișat ideea în același mod. Dar noi nu am reușit încă să ajungem la un Dumnezeu teist. Am ajuns la un Dumnezeu deist, deci cum ajungem acolo?

Legea morală

Ne întoarcem la Lewis și la primul capitol din Noul Creștinism, care se numește Bine și rău, ca un indiciu pentru sensul Universului. Și aici se vorbește despre legea morală. Nu am făcut filozofie în facultate, așa că nu am prea înțeles despre ce era vorba, dar pe măsură ce am început să recunosc care era argumentul, a sunat adevărat! A sunat adevărat într-un mod cu adevărat surprinzător. Unul dintre acele lucruri, pe care le-am realizat e că, am știut asta toată viața, dar niciodată nu m-am gândit serios la asta.

Deci, care este argumentul? Argumentul este că noi, oamenii, suntem unici în regnul animal, prin faptul că, aparent, avem o lege care ne guvernează, deși suntem liberi să o încălcăm, pentru că, asta se întâmplă în fiecare zi. Și legea este că există ceva numit BINE, și există ceva numit RĂU, și noi ar trebui să facem ceea ce este bine și nu ceea ce este rău. Iar noi, iar, încălcăm acea lege. Când o facem, ce facem? Ne găsim o scuză… Ceea ce înseamnă că noi credem că legea trebuie să fie adevărată și că încercăm să scăpăm.

Unii oameni se vor opune imediat. Stați puțin! Ne putem gândi la unele culturi umane, care au făcut lucruri îngrozitoare. Cum poți spune că au fost sub legea morală? Ei bine, dacă te duci și studiezi acele culturi vei afla că lucruri pe care noi le considerăm groaznice, au fost în gândirea lor, considerate corecte, din cauza așteptărilor culturale diferite. Deci, în mod clar, legea morală este universală, dar este influențată de acțiuni particulare și de cum apar, ca bune sau rele. Uneori legea morală ne determină să facem unele lucruri dramatice, mai ales în termeni de altruism, când te sacrifici pentru altcineva…

Ce părere aveți de asta? Oamenii pot să susțină (și au mai făcut-o și vor continua să facă asta), că toate acestea pot fi explicate prin evoluție și sunt argumente utile de luat în considerare. De exemplu, dacă ești altruist față de propria ta familie, poți vedea că asta are sens din perspectiva evoluției, pentru ca aveți același ADN. Așa că dacă ajuți ca ADN-ul lor să supraviețuiasca, ei bine, e și ADN-ul tău. Așa că asta are sens, din punctul de vedere darwinist despre aptitudinea de reproducere. Dacă tu ești drăguț cu cineva, este de așteptat că și el va fi drăguț cu tine mai târziu. Este o formă reciprocă de altruism. Ai putea vedea cum are sens și din perspectiva avantajării reproducerii tale cu succes. Poți chiar să aduci argumente, ca Martin Nowak de la Harvard, că dacă faci o modelare computerizată a unor lucruri precum dilema prizonierilor, se poate ajunge la motivații pentru ca grupuri întregi să se comporte altruist, unul față de celălalt.

Dar, o consecință a acestui fapt, și a tuturor celorlalte modele, care au fost puse cap la cap, este că tot trebuie să fii ostil față de oamenii care nu sunt în grupul tău, altfel totul se duce de râpă, în ceea ce privește tendința evoluționistă spre o competiție de succes. Cum se încadrează asta? Vedem asta în propria noastră experiență? Unde sunt acele circumstanțe în care credem că legea morală a fost cel mai dramatic pusă la lucru? Eu aș spune că nu sunt, atunci când suntem drăguți cu familia noastră, sau doar drăguți cu oameni care vor fi și ei drăguți cu noi. Sau chiar și atunci când suntem drăguți cu alți oameni din grupul nostru.

Lucrurile care ne șochează și care ne fac să ne minunăm și să spunem: ”Asta este noblețea umană!”, sau când acest altruismul radical se extinde dincolo de acele categorii, când o vezi pe Maica Tereza pe acele străzi din Calcutta, adunându-i pe cei muribunzi, când îl vezi pe Oskar Schindler, riscându-și viața pentru a-i salva pe evreii din Holocaust, când îl vezi pe Bunul Samaritean, sau când îl vezi pe Wesley Autrey, un muncitor în construcții, afro-american, care stă la metroul din New York și alături de el, un tânăr, absolvent de liceu, a făcut o criză de epilepsie și, spre groaza tuturor celor care stăteau acolo, studentul a căzut pe șine în fața unui metrou care se apropia. În timp de doar o fracțiune de secundă pentru a lua o decizie, Wesley a sărit și el pe șine, l-a tras pe elevul, care încă era în criză [de epilepsie], în acel spațiu mic dintre șine, acoperindu-l cu propriul corp și trenul s-a rostogolit peste amândoi. Și în mod miraculos, a fost suficient spațiu liber pentru ca amândoi să supraviețuiască. Și iată o poză din ziua următoare, când Wesley descrie situația, stând lângă tatăl tânărului. Acesta a fost în mod clar [un caz de] altruism radical. Acești oameni nu erau cunoștințe, nu era probabilitatea să se fi văzut vreodată unul pe celălalt în alte circumstanțe, și aparțineau unor grupuri diferite, după cum părem să le definim aici, în societatea noastră: unul fiind afro-american, altul alb. Și totuși, New York-ul a luat-o razna și așa și trebuia. Ce faptă uimitoare! Ce act uimitor și riscant! Teoria evoluției ar spune: ”Wesley, ce-a fost în capul tău? Îți distrugi oportunitatea de reproducere eficientă!” Este scandalos, nu-i așa? Așa că, gândiți-vă la asta!

Din nou, nu vă ofer o dovadă, dar cred că atunci când oamenii încearcă să argumenteze că moralitatea poate fi explicată pe deplin pe baze evoluționiste, este un pic prea ușor spus, prea mult din povestea ”doar așa”, și poate că ar trebui să ne gândim că ar putea avea și alte posibile motive reflectate pentru prezența sa. Aș pune această întrebare, pentru că Lewis a pus-o în capitolul său.

Dacă ai căuta dovezi, nu doar pentru existența unui Dumnezeu matematician și fizician, ci a unui Dumnezeu căruia îi păsa de ființele umane, și care susținea ceea ce era bun și sfânt, și a vrut ca și poporul Său să fie interesat de ceea ce este bun și sfânt, nu ar fi interesant să găsim scrisă în inima noastră această lege morală, care altfel nu are sens și care te cheamă să faci exact asta? Asta ar avea mult sens pentru mine!

Așa că, după ce am parcurs aceste argumente, pe parcursul a câtorva ani, și cu care m-am luptat atât de mult, adesea dorindu-mi să nu fi pornit niciodată pe acest drum, pentru că mă ducea într-un loc, în care nu eram sigur că vreau să merg. Am început să realizez că aveam o serie de probleme imuabile, care mă duceau în direcția venerației a ceva mai mare decât mine, reflectat aici de această frază din Immanuel Kant, filozoful: „Două lucruri îmi umplu sufletul cu mereu nouă și crescândă admirație și venerație cu cât le privesc și reflectez mai mult asupra lor: cerul înstelat de deasupra mea și legea morală din mine.”

De la legea morală la Dumnezeul personal

Doamne sfinte, chiar acolo mă aflam! Dar a trebuit să-mi dau seama atunci… Bine, dacă există o posibilitatea a acestui tip de Dumnezeu, un Dumnezeu căruia îi pasă de oameni, cum este acest Dumnezeu cu adevărat? Și acum era timpul să mă întorc la religiile lumii și să încerc să-mi dau seama ce ne spun despre El. Și, pe măsură ce am citit prin ele, acum ceva mai bine pregătit, am putut vedea că erau asemănări mari între marile religiile monoteiste și că, de fapt, au rezonat destul de bine una cu alta, la multe dintre principii, și mi s-a părut destul de satisfăcător și am fost un pic surprins, pentru că am presupus că sunt radical diferite…

Dar erau diferențe… Cam în acest moment, am ajuns la un punct care nu mă mai liniștea, adică conștientizarea că, dacă legea morală indica către Dumnezeu, și că dacă Dumnezeu era bun și sfânt, eu nu eram… Și oricât de mult aș fi încercat să mă iert pe mine însumi pentru fapte, care nu erau în concordanță cu acea lege morală, ele au continuat să apară și, prin urmare, tocmai când începeam să percep Persoana lui Dumnezeu, în acest mod neclar, acea imagine se îndepărta din cauza propriilor mele eșecuri, și am început să deznădăjduiesc, dacă aceasta va fi vreodată o relație pe care să o pot solicita sau spera să o am, din cauza neajunsurilor mele.

Și în acea zonă de anxietate crescândă, am realizat că există o Persoană într-una dintre aceste credințe, care are soluția la asta și aceasta este Persoana lui Iisus Hristos, care nu doar că susține că Îl cunoaște pe Dumnezeu, dar și că este Dumnezeu, și care, în această uimitoare și de neînțeles, la început, dar și în cele din urmă, incredibil de sensibil și înălțător act de sacrificiu, a murit pe cruce și apoi a Înviat din morți, pentru a asigura această punte între imperfecțiunile mele și sfințenia lui Dumnezeu, într-un mod care avea mai mult sens decât aș fi putut eu visa vreodată.

Rana omului, vindecată de vindecătorul rănit

Am auzit fraza că ”Hristos a murit pentru păcatele tale”, și mi se părea atât de aiurea și… deodată nu mai era deloc o aiureală. Aceasta este realitatea apăsătoare, aparent fără speranță a condiției umane, pentru care Dumnezeu ne spune că El Însuși are o soluție. El are o soluție pentru această problemă care ne apasă pe toți și este misterioasă și nu este ceea ce te-ai aștepta. Este această idee că rana este vindecată de vindecătorul rănit.

Pentru a explica această idee, dați-mi voie să mă duc la Ioan 3:16, dar și la Ioan 3:17, verset mult mai puțin cunoscut oamenilor: Ioan 3:16 spune: ”Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” La Ioan 3:17 scrie: ”Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea.”

Un om numit Isaia, care era profet al lui Dumnezeu, care a trăit cu 700 de ani înainte de Iisus, a scris, profețind despre Iisus: ”Dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat.” (Isaia 53:5)

Aceasta este ideea vindecătorului rănit care vindecă. Problema răului are o soluție și numele ei este Iisus. El este Cel care face toate lucrurile noi, așa că întoarceți-vă la Iisus. Cereți-I Lui să elimine Răul din voi și El o va face. Cereți-I să vă ierte pentru rolul pe care l-ați jucat în condiția umană și în răul de pe acest pe această planetă, iar El o va face.

Scriptura spune că dacă suntem în Hristos suntem o nouă creație. Dumnezeu nu este răufăcătorul acestei lumi, El este eroul ei. Dumnezeu nu vrea să ne lege în reguli și regulamente religioase, El vrea, de fapt, să ne elibereze de păcatul care deja ne leagă.

Am să las un link în descriere, pentru ca voi să puteți să citiți Scripturile care se referă mai mult la acest concept și vreau ca măcar să luați în considerare să vorbiți cu Dumnezeu în timp ce citiți aceste Scripturi și să spuneți: “Doamne, dacă ești adevărat, fă ca aceste Scripturi să aibă sens pentru mine”. Dați click pe linkul din descriere, aprofundați și luați în considerare această idee că Dumnezeu, vindecătorul rănit, este Cel care face toate lucrurile noi și Salvatorul care aduce o nouă realitatea umană, la care putem participa prin iertarea și puterea Sa și prin puterea iubirii Sale. Acestea fiind spuse, vă mulțumesc pentru vizionarea acestui videoclip! Har și pace și ne vedem la următorul video!

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!