De ce avem nevoie de purtarea Crucii – p. Teologos

Cum ar arăta lumea dacă am trăi ca un singur trup, fără suspiciune și fără ură? În cuvântul de fațǎ vorbim despre „Adam cel global”, despre cum căderea ne-a fragmentat și cum Întruparea lui Hristos redeschide unitatea. În locul judecării, suntem chemați să punem gândul bun, să iubim făptuitorul și să stingem răul cu binele, cu discernământ. Cu pilde concrete și exemple ale Sfinților, purtarea Crucii devine exercițiul zilnic al lepădării de egoism, al curajului și al păcii lăuntrice.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin!

Adam cel global. Unitatea persoanelor

Noi ar trebui să fim cu toții o singură entitate, un singur trup duhovnicesc și concret, în multe persoane de două genuri – masculin și feminin – după chipul și asemănarea lui Dumnezeu care este un singur Dumnezeu în 3 persoane întrepătrunse între ele. Și noi ar fi trebuit să ne cunoaștem gândurile să ne partajăm emoțiile, trăirile, sentimentele unii altora, să vedem frumusețea și complementaritatea tuturor celorlalți în noi înșine și să conlucrăm toți fără neînțelegeri după cum toate mădularele unui trup, după cum toate mădularele trupului meu conlucrează acum să vă vorbesc, fiecare aducându-și aportul la acest lucru pe specificitatea sa.

Această unitate și întrepătrundere totală a tuturor persoanelor realizată prin energia necreată a lui Dumnezeu o numesc Sfinții Părinți „Adam cel global”. Acesta s-a spart odată cu căderea lui Adam și la ora aceasta Adam cel global este făcut cioburi ca o oglindă unică care trebuia să reflecte chipul lui Dumnezeu, care însă a căzut și s-a spart. Această spargere s-a realizat din cauza atracției neascultării, a iubirii de sine și a închiderii noastre față de harul lui Dumnezeu și astfel ne însingurăm și de ceilalți. Astfel, noi astăzi nu ne mai aflăm în starea noastră naturală și din cauza aceasta ne chinuim.

Pentru o aprofundare a ideii de „Adam cel global” și a rupturii produse de păcat, vedeți analiza Comunicare online și în lumea reală; probleme și sfaturi, iar despre refacerea unității prin Hristos, citiți Libertatea adevărată: ce este și cum o dobândim în Hristos.

Întruparea lui Dumnezeu – însemnătate

Întruparea lui Dumnezeu este esențială pentru că ne dă posibilitatea refacerii acestei stări naturale, dacă, desigur dorește fiecare dintre noi. Împlinirea persoanei, Raiul, este unitatea deplină, întrepătrunderea deplină, partajarea a toate, deschiderea totală a unuia față de toți prin Dumnezeu. Aici pe pământ suntem o existență în rețea, în timp ce în iad este singurătatea veșnică, total separați de Dumnezeu și de ceilalți pentru că suntem concentrați pe dorințele și temerile proprii, pe egoismul nostru. Ne însingurăm pentru că ne-am obișnuit să avem gânduri rele, de ură față de toți ceilalți care au pornit de la anumite pretexte și care s-au extins precum iedera pe care nu am tăiat-o la timp. Dacă asta se extinde atunci ne strangulează și ne sufocă sufletul care nu se mai poate hrăni cu energia necreată iubitoare și astfel, sufletul moare în abisul urii, pe cât este cu putință unui suflet veșnic.

Ferirea de judecarea semenilor

Pentru a evita asta, să nu uităm că indiferent ce ar face celălalt noi trebuie să judecăm doar fapta în timp ce pe făptaș trebuie totdeauna să-l iubim. Toți oameni suntem. Pentru asta, să nu judecăm pe om. Dacă judecăm fapta ca fiind rea, atunci trebuie să fim smeriți și să spunem că e posibil să greșim, și, pe de altă parte trebuie să-i găsim circumstanțe atenuante pentru făptaș, chiar dacă vom face tot ce ne validează Dumnezeu ca fapta să nu se mai repete. Trebuie să spunem în sinea noastră că toți oamenii sunt buni, însă au diferite probleme; că făptașul poate că a vrut să facă bine și nu a știut, nu a putut, nu i-a ieșit; că a fost învățat altfel, că are traume, că are un trecut diferit de al nostru care îl determină să acționeze altfel.

Porunca iubirii vrăjmașilor și îndemnul de a nu osândi se văd limpede în Sfânta Evanghelie după Luca, capitolul 6, iar pentru lămurirea diferenței dintre judecarea faptelor și osândirea omului, vedeți și Judecata – p. Teologos.

Totdeauna când îi cunoaștem povestea cuiva, începem să-l înțelegem, chiar dacă fapta se judecă. Să vă dau un caz. Într-o gară se urcă într-un tren un tată dimpreună cu fiul său de aproximativ 20 de ani. Merg în compartimentul lor care era destul de plin, iar tânărul se așează la fereastră. Când pleacă trenul, tânărul începe să exclame „Tată, tată, uite, copacii rămân în urmă!”, „Tată, uite norii vin cu noi!”, „Tată, uite cum picăturile de ploaie cad oblic pe geam!”. La toate aceste exclamații, tatăl dădea din cap zâmbind în tăcere. Ceilalți din compartiment încep să se foiască până când, la un moment dat, o doamnă spune „Domnule, ar fi bine să vă duceți copilul la o clinică!”. La care tatăl răspunde zâmbind, „Da, într-adevăr, chiar azi dimineață am fost la clinică pentru că fiul meu a fost orb de mulți, mulți ani din copilărie și astăzi este prima zi când el vede”. Înțelegeți? Întotdeauna, dacă știm povestea respectivului, îl înțelegem.

Totdeauna să punem gândul bun pentru că atunci vom deveni și noi buni și vom avea o viață bună. Să cerem de la Dumnezeu acest dar astfel încât să putem să creștem în bunătate și atunci, vom trăi bine. Asta uneori este ușor, alteori este greu pentru că suntem obișnuiți să fim egoiști și să ținem minte răul cu diferite pretexte și de aici să-i urâm pe ceilalți. Dacă ne transformăm sub acțiunea harului atunci se topește egoismul din noi și vom reuși să-i vedem pe toți buni, fără, însă, a cădea în naivitate.

Exemplul Sfântului Maxim Mărturisitorul

Îmi vine în minte acum cazul celebru al Sf. Maxim Mărturisitorul, care cu toate că a fost biciuit, batjocorit și exilat pentru dreapta credință, își iubea prigonitorii și îi scria ucenicului său să se roage pentru cei care îi urăsc pentru că prin ei Dumnezeu îi curățește de mândrie și le dă cununa adevărului. Vă dați seama? În chinuri și aproape de moarte fiind, Sf. Maxim îi mulțumea Domnului că l-a învrednicit să pătimească puțin pentru dragostea Sa, pentru că dragostea adevărată nu fuge de purtarea Crucii. Iubirea deplină nu este sentiment, ci dăruire totală după cum chiar Sf. Maxim a spus.

Pentru repere biografice și contextul mărturisirii credinței, vedeți Maxim Mărturisitorul.

Reușita în viață

Numai așa putem să depășim separarea, limitarea, moartea după cum însuși Hristos ne-a arătat. Nimeni dintre noi nu putea să-și imagineze faptul că prin energia necreată a lui Dumnezeu care apare întâi de toate ca iubire jertfelnică putem să ne depășim absolut toate limitările. Toți oamenii credeau că vor reuși în viață prin forță, viclenie și alte forme de ură – după cum se vede pregnant în istorie la oamenii care au ajuns la putere – însă adevărul este că virtutea este cea care îl eliberează pe om de chingile păcatului și îi descoperă în inima sa, zorii raiului care după moarte se transformă în veșnicia luminii iubitoare a Soarelui dreptății care strălucește ca la amiază.

Pentru asta însă trebuie să ne călcăm în picioare logica, egoul astfel încât să poată Dumnezeu să reclădească omul cel nou, drept și înviat din strâmbările urii. Dacă noi nu Îi dăm dreptul lui Dumnezeu să ne reclădească, voim trăi în bulele noastre cognitive și ne vom chinui. Și bineînțeles, îi vom chinui și pe ceilalți. Fraților, trebuie să acceptăm că suntem strâmbați și că avem nevoie de durere astfel încât să ieșim din mâzga plăcerii în care ne-am afundat ca societate. Această durere nu provine numai din distorsiunea omului interior, ci și din exterior, de la ceilalți care suferă fiecare de distorsiunile lor. Noi trebuie să minimizăm răul, să nu escaladăm ura și din cauza asta dacă cineva ne pălmuiește trebuie să întoarcem și celălalt obraz, astfel încât să stingem răul cu binele și astfel, să ne putem concentra în pace și bună cuviință pe desăvârșirea fiecăruia dintre noi. Desigur că toți înaintăm spre desăvârșire, dar înaintăm ca găina beată și din cauza asta trebuie să-i iertăm celuilalt de 70 de ori câte 7 dacă se pocăiește și încearcă să devină mai bun. Desigur că asta nu înseamnă că validăm fapta, dacă este rea.

Asta este valabil mai ales dacă sunt implicați și alții. Dacă este o faptă nepotrivită la adresa noastră, încercăm să întoarcem și celălalt obraz pentru a stinge răul și pentru a ne plăti plăcerea păcatelor printr-o durere analoagă. Dacă însă sunt implicați și alții adică familia, neamul, prietenii atunci trebuie să ne împotrivim pentru că nu putem să impunem celorlalți crucea pe care ne-am asumat-o.

Iubirea, măsura adevăratei fapte bune

Totdeauna ceea ce validează o faptă este iubirea. Desigur că spunem că în general o faptă este rea sau bună pentru că, statistic vorbind, fapta respectivă îi depărtează sau îi apropie pe oameni de Dumnezeu, însă, ceea ce arată bunătatea este iubirea.

Să vă dau un caz. Un om și-a închis din greșeală fetița de un an într-un SUV dimpreună cu cheile mașinii. Pentru că era o căldură toridă, copilul era în pericol și din această cauză mama și tata au început să se panicheze. Comportamentul lor a atras atenția unor polițiști care păzeau o grupă de deținuți ce lucrau în apropiere. Atunci grupul de condamnați s-a grăbit să sară în ajutorul familiei și folosind un umeraș din sârmă de la un localnic, dimpreună cu abilitățile lor de spărgători au reușit în doar câteva minute să deschidă ușile mașinii și să elibereze fetița. Deci chiar dacă statistic spargerea unei mașini este o faptă rea, când vorbim de dragoste, de iubire, altruism, este foarte bună.

Exemple de bunătate

Crucea este deschiderea către celălalt, îmbrățișarea supremă prin călcarea în picioare a răutății egoismului, a stimei de sine din noi. Să știți că numai această cale duce la înviere. Țin minte că în 2021, Maria Andrejczyk și-a scos la licitație singura ei medalie olimpică câștigată la Tokio pentru a finanța operația pe inimă a unui bebeluș de 8 luni. Licitația a fost câștigată de un lanț de magazine polonez care, însă, a decis ca sportiva să-și păstreze medalia, toată lumea fiind mișcată de noblețea atletei. Să nu uităm că pe Cruce, Hristos a biruit vrăjmașul iar semnul Crucii este pecetea noastră, identitatea noastră că suntem ai lui Hristos – fiecare după măsura lui.

La alte măsuri era un părinte la care, datorită mărinimiei sale, a căutat adăpost ucigașului propriului său frate fără că acesta să știe că părintele era frate cu cel pe care îl ucisese. Criminalul era urmărit de poteră și de părinții mortului, însă omul lui Dumnezeu când a aflat cine este fugarul, și-a stăpânit din toate puterile durerea omenească și ispita de a se răzbuna. După pilda lui Hristos, care a iertat dușmanilor Săi, rugându-se pentru cei care-L prigoneau, a mers către ucigaș cu milă, l-a mângâiat, l-a îndemnat la pocăință și l-a ascuns într-o chilie îndepărtată. Când urmăritorii au ajuns la mănăstire și au dat groaznica veste sfântului, acesta s-a prefăcut că nu știe nimic și a încercat să le domolească furia și dorința lor de răzbunare prin cuvinte de pace. Odată ce aceștia s-au îndepărtat, l-a scos afară pe ucigaș, care era înmărmurit de spaimă și de uimire dinaintea acestei pilde de iertare mai presus de fire și i-a dat drumul ca să lucreze la mântuirea sufletului său, după ce i-a dăruit merinde și bani pentru drum. Evident că prin această Cruce care, de fapt, s-a extins în toată viața sa, părintele Dionisie s-a sfințit și astăzi este unul dintre Sfinții mari făcători de minuni, cunoscut sub numele de Sf. Dionisie al Zakynthoului.

Pentru context și relatarea tradițională a iertării lui, vedeți materialul Sfântul Dionisie din Zakynthos – sfântul iertării.

Să învingem răul cu bine și să ne răstignim ego-ul

Trebuie să avem credință în Dumnezeu și nu în noi înșine și așa vom deveni puternici într-adevăr. Să învingem răul cu bine și nu să ne răzbunăm escaladând răul. Să lăsăm răzbunarea la Dumnezeu pentru știe El mai bine ce este de făcut și o să aranjeze lucrurile așa cum este într-adevăr mai bine pentru toți. Dacă noi nu avem încredere în Dumnezeu, dovedim că avem o mare energie demonică în noi care trebuie scoasă cât de repede pentru că altfel ne chinuim.

Dacă, însă din păcate noi ne-am obișnuit atât de mult cu distorsiunea din noi că ajungem până la răstignirea lui Hristos, atunci ne vom chinui și pe noi și pe ceilalți și asta numai ca să menținem în picioare idolul din inima noastră. Fiți siguri că dacă Hristos ar fi venit din nou, L-am fi răstignit din nou, după cum o și facem, de fapt, în fiecare zi prin gândurile și faptele noastre. Păcat însă că nu avem conștiința acestei drame mari cât toată existența noastră. Pentru a rezolva această distorsiune esențială trebuie și noi să ne răstingnim, să fim pe cât posibil încontinuu în stare de jertfă iubitoare, în stare de îmbrățișare răstignită, deschiși în fața voii lui Hristos, oricare ar fi aceasta, pentru că numai așa vom învia dimpreună cu El.

Dumnezeu – sursa existenței și a păcii lăuntrice

Trebuie să înțelegem că Dumnezeu care a devenit om perfect în persoana lui Hristos este dătătorul existenței – omul nu are din sine sursa existenței sale ci de la Dumnezeu. Acesta este generatorul existenței pentru întreaga Creație. Dumnezeu are două lucrări: 1. cea de Creator – adică aduce în existență toate entitățile create și 2. Cea de Proniator – adică Dumnezeu se îngrijește și menține în existență aceste entități care ar dispărea imediat dacă Dumnezeu nu le-ar menține în existență. Deci faptul că eu exist acum, asta se datorează lui Dumnezeu Care îmi dă chiar în clipa asta harul să exist.

Deci dacă omul se opune voii lui Dumnezeu, atunci el se depărtează de existență pe cât îi este cu putință unui suflet veșnic și astfel omul se chinuie. Dacă omul este în voia lui Dumnezeu, poate să aibă mari chinuri în afara sa, precum au avut Sfinții români din închisori, însă în inima sa el este liniștit, trăind o pace adâncă, chiar dacă uneori un necaz poate să tulbure suprafața existenței sale după cum o piatră aruncată în apă face cercuri la suprafață înainte să dispară în adânc.

Diavolul știe că în această liniște omul are experiența din ce în ce mai adâncă și intensă a harului lui Dumnezeu, experiență care îl umple de curaj și de putere pentru că omul știe că a dobândit adevărul și adevărul îl va face liber și, din cauza asta, luptă acerb ca să-l scoată pe om din această stare. Nu este întâmplător faptul că Scriptura spune că cei care doresc să trăiască evlavios vor fi prigoniți. Din cauza asta să știm că dacă am făcut o faptă bună și nu avem ispită, atunci înseamnă că nu am făcut fapta cum trebuie.

Calea cea strâmtă

Vedem că pe Hristos L-au răstignit, cu atât mai mult îi vor răstigni pe cei care Îl vor urma. Din păcate, însă, nu există altă cale care duce la viață fără numai calea cea strâmtă și cu nevoi pentru că plăcerile sunt cele care ne întunecă mintea și ne atrag în jos, înspre animalic, unde omul se pierde, dizolvându-se în irațional.

Cineva m-a întrebat foarte înfricat dacă nu cumva preotul poate să-i facă rău. Mirat de întrebare, i-am răspuns că preotul nu face rău, însă l-am întrebat și eu de ce întreabă acest lucru. După mai multe răspunsuri pe care i le-am extras cu greu, s-a dovedit că avea o frică animalică să nu piardă afacerea sa și banii săi care erau ceva de foarte mare preț pentru el și se temea ca cineva să nu îi facă vrăji sau blesteme și îl vedea pe preot ca un fel de mediator pentru asta. I-am spus că trebuie să meargă la preot pentru a-i face bine, pentru a se spovedi și a se proteja pentru că de aceste atacuri demonice cineva se poate proteja numai prin Sf. Spovedanie și Sf. Împărtășanie. Când a auzit asta, îl vedeai cât este de reticent să pornească pe calea strâmtă a eliberării de frici și de chin pentru că asta presupunea renunțarea la plăcerile știute și neștiute care îl înrobeau.

Trebuie să avem curaj să ne suim pe Cruce pentru că numai așa vom sta verticali. Este singurul stâlp care mai ține Cerul ca să nu cadă pe noi. Să nu uităm că lumea este divizată în răstigniți și răstignitori pentru că Domnul a spus că cine nu este pentru noi este împotriva noastră. Tertium non datur – deci trebuie să alegem de care parte suntem. Să nu ne fie frică de ispite și de ocară, pentru că dacă Dumnezeu este cu noi, cine este împotriva noastră? Este adevărat că logica noastră căzută ajutată de diavol ne poate provoca frică, însă Dumnezeu este credincios și nu va lăsa să fim ispitiți peste ceea ce putem duce, ci o să pregătească odată cu ispita și ieșirea din ea, după cum spune Sf. Ap. Pavel.

Dumnezeu nu dorește să ne distrugă pentru că dacă ar dori asta, atunci ar provoca niște inundații ca cele din China din 1931 când au murit 4 milioane de oameni sau ar îngădui o boală ca ciuma neagră din secolul 14 care a ucis între 75 și 200 de milioane de oameni. Sau mai simplu, ar îngădui un stop cardiac. Sau și mai simplu ne-ar dispărea într-o clipită pentru că evident că poate să facă și asta. De fapt, Dumnezeu îngăduie necazul ca să ne dea cununa unei experiențe duhovnicești mai înalte, ca să avansăm către perfecțiunea Lui și nu ca să ne piardă.

Purtarea Crucii este cale spre smerenie, credință și Înviere

Dincolo de eliberarea de noroiul plăcut al păcatelor și posibilitatea avansării către Dumnezeu cel preaînalt, Crucea mai are și rolul de a ne arăta drumul și în sens pozitiv, indicator prin puterea exemplului, având pe cei care au avut o cruce mare, pe Sfinți, ca exemple vrednice de urmat pe drumul către înviere, precum și în sens preventiv, de baraj către un drum greșit pe care omul înaintează. În clipa în care avem o forță majoră care se impune, adică în clipa în care Dumnezeu ne închide ușa, să nu spargem clanța pentru că o să ne pară rău după aceea. Să nu dăm cu capul în zid precum caprele pentru că ne vom traumatiza. Totul este sănătatea, curăția sufletului nostru și nu împlinirea voilor noastre egoiste.

Pentru o sinteză aplicată despre cum trecem prin Cruce către Viață, vedeți cuvântul Crucea vieții – p. Teologos.

Legat de asta, Crucea ne ajută și pentru a ne smeri și a ne crește credința. Ne smerim pentru că ne vedem limitele, lucru care este absolut esențial pentru a ne crește capacitatea de iubire și deci pentru a-i înțelege pe ceilalți și pentru a ne uni cu ceilalți. Ne creștem credința pentru că Îl vedem pe Dumnezeu cum acționează concret în cotidian mai presus de puterile noastre și astfel ne ridicăm de pe Cruce în starea de Înviere. Dacă ne coborâm, atunci murim, înecați în patimile noastre, chiar dacă logica iubirii de sine spune altceva.

Puterea credinței în Dumnezeu

Credința înseamnă să ascultăm de vocea lui Dumnezeu care ne spune prin conștiință că avionul zonei de confort se va prăbuși și că trebuie să sărim în gol în direcția indicată pentru că ne va prinde Domnul în brațele Sale. Dacă noi nu ne aruncăm în nebunia Crucii atunci vom pieri în focul provocat de prăbușirea noastră. Dacă însă avem această credință în pofida logicii noastre, atunci vom sări și chiar dacă vom vedea că ne vom prăbuși, va veni ajutorul nesperat al lui Dumnezeu chiar în clipa în care suntem siguri de moartea noastră și ne va dărui viața, ridicându-ne din slavă în slavă până în Cerul libertății și al împlinirii veșnice.

Totdeauna, diavolul ne va spune că nu vom reuși pentru că patimile sunt mai mari decât noi și sunt de neînvins. Într-adevăr, noi nu putem să învingem patimile, însă Dumnezeu este atotputernic și dacă avem credință să ne deschidem în fața Lui, atunci Împăratul va intra cu puterea luminii Sale iubitoare și îi va alunga pe vrăjmași din inima noastră.

Piedica egoismului

Acest lucru a ajuns să fie foarte greu din cauza faptului că ne-am obișnuit să fim distorsionați, concentrați pe noi înșine. Este asemănător cu un om care nu are o postură corectă și ajunge în timp să fie cocoșat, să nu mai vadă Cerul, chiar dacă se chinuie în această postură. Acest om trebuie să urmeze o terapie, să facă exerciții astfel încât să redevină drept. La fel și noi: trebuie să facem exerciții de ascultare, de transformare a voii noastre din voie egoistă, iubitoare de sine în voie iubitoare de frați și de Dumnezeu. Pentru aceasta este nevoie de timp, de spovedanie și de atenție la noi înșine astfel încât să învățăm să ne tăiem voia în fața celorlați pe care îi validează Dumnezeu în fața noastră, chiar dacă noi avem alte planuri și credem că altceva este bine. Să nu uităm că binele suprem este Dumnezeu care dorește ca să ne iubim unii pe alții și să lăsăm unii de la alții pentru că iubirea este jertfa până la crucificare pentru celălalt.

Desigur că datorită căderii noastre nu putem să facem asta și din această cauză Dumnezeu ne-a dat timp astfel încât să putem să ne ridicăm la această măsură a deschiderii față de Dumnezeu cel suprarațional și prin Acesta către toți membrii lui Adam cel global și astfel să ajungem la fericirea și unitatea deplină prin Hristos. Dumnezeu ne-ar da fără ezitare toate harismele la maxim dacă noi le-am folosi după voia lui Dumnezeu.

Un frate trăia foarte intens această dorință a lui Dumnezeu de a-i da toate harismele însă el nu era vrednic. Dumnezeu îi dădea o mare iubire și el o distorsiona în iubire pătimașă. Dumnezeu dorea să-i dea clarvederea, însă, dacă ar fi primit acest dar în permanență, atunci i-ar fi judecat pe ceilalți sau ar fi folosit acest dar pentru a fi atacator la adresa celorlalți și pentru a-și crește egoismul. Din cauza asta, darurile maxime se dau numai celor răstigniți, celor care s-au curățat total de egoism, de ură. Harismele vin pe măsura lepădării noastre de egoismul nostru. Prin necazuri și ispite ne cunoaștem cine suntem cu adevărat și nu cine credem că suntem. Fuga de durerea Crucii este o mare greșeală pentru că oricum vom suferi durere și dacă o să suferim durere este esențial să suferim după voia lui Dumnezeu pentru că numai așa putem trece prin durere către înviere. Altfel, durerea de care care oricum nu vom scăpa, ne va duce la pierzanie, dacă nu e după voia lui Dumnezeu, prin plăcerea păcatului care la început este întotdeauna plăcut, după care este foarte dureros.

Ispitele și necazurile

Desigur că diavolul ne spune că e greșit să ne suim pe Cruce și ne aduce necazuri ca să ne oprească dacă dorim să o luăm pe drumul corect care ne apropie de Dumnezeu. De fapt, nimeni nu poate intra în împărăția cerurilor fără ispite pentru că toți suntem sub plăcerea păcatului și avem nevoie de o durere analoagă ca să ieșim. Deci ispitele și necazurile sunt folositoare dacă știm să le gestionăm corect. Din cauza asta, să știm că ispitele și mai ales înmulțirea lor sunt semn că mergem pe calea Domnului, că am pornit pe drumul cel bun. Diavolul nu se luptă cu cei care-i slujesc, ci cu cei care-l părăsesc. Așadar, ispitele și necazurile sunt dovada lucrării harului. Este o strategie clasică a diavolului să ne înfrice, mai ales la început de drum duhovnicesc, exploatând cumplit lipsa noastră de experiență astfel încât să ne împingă în deznădejde. Dacă vede că nu ne poate opri astfel, după un timp ne împinge în cealaltă extremă: că totul e bine, că am reușit, că nu mai avem nevoie de Dumnezeu cel răstignit și deci să ne dedăm plăcerilor, să ne încredem în noi înșine.

De ce avem nevoie de purtarea Crucii

Să nu spunem că n-avem nevoie de Cruce pentru că dacă ar fi fost așa atunci Hristos nu s-ar fi răstignit. Domnul S-a rugat în grădina Ghetsimani pentru umanitate ca să evite Crucea și fruntașii apostolilor dormeau din neputința firii căzute, chit că Sf. Petru se lăudase cu 5 minute înainte că merge până la moarte cu Domnul. Trebuie să vedem și noi că suntem incapabili și asta pentru a ne smeri; trebuie să avem și noi durere pentru a ne elibera din imperiul plăcerii, unde cea mai mare plăcere este mândria, egoismul. Vedeți că și Sf. Ap. Pavel spune că i s-a dat un ghimpe în trup ca să nu se mândrească cu măreția descoperirilor. Dacă Sf. Ap. Pavel a avut nevoie de așa ceva, cu atât mai mult noi avem nevoie de propteala Crucii pentru a nu cădea.

Din cauza asta în clipa în care vedeți pe cineva într-o poziție care poate să provoace multă plăcere – slavă, avere, plăceri trupești, confort și altele și omul rezistă smerit, cu capul pe umeri într-o astfel de poziție, să știți că în spate se află multă durere pe care omul o duce cu harul lui Dumnezeu. O cruce mare adică. Dincolo de traume din trecut, pot să existe și necazuri care vin din caracterul fiecăruia. De exemplu, un creator vrea să creeze ceva, să compună ceva și nu poate. Un părinte vrea să-și învețe copiii sau ucenicii și aceștia nu răspund cum el și-ar dori și atunci trebuie să se smerească și să aibă răbdare.

Asemenea și învățăceii au crucea lor pe care trebuie să și-o poarte cu nădejde și constanță. Desigur că cea mai mare cruce este atunci când cineva dorește să iubească și să fie iubit însă nu știe cum. Asta se vindecă în timp prin ascultare, smerenie, rugăciune și atenție la noi înșine. E nevoie de timp și constanță pe acest drum al vindecării dureroase, însă altă cale nu este.

Dacă omul rămâne prins în plăcerile păcătoase în clipa morții, atunci se va chinui în veșnicie pentru că ne vom stabiliza în iadul care este suma dorințelor împinse la maximum, dorințe care nu mai pot fi împlinite niciodată. Doar crucea este scara către Cer care ne scapă de cleiul adicțiilor. Să nu uităm că iadul este alegerea noastră greșită și nu pedeapsa lui Dumnezeu. Iadul și raiul sunt realități mult mai intense decât ceea ce trăim aici pe pământ, chiar dacă mulți dintre noi nu au experiența acestor realități așa cum ar trebui.

La un moment dat o stareță a avut o viziune: era într-o văgăună adâncă și întunecoasă plină de mărăcini. În fața ei se deschidea o cărare îngustă care ducea sus, afară din prăpastie, într-o lumină strălucitoare unde o așteptau Avraam, Isaac și Iacov spunându-i să vină la ei. Atunci maica stareță i-a întrebat pe unde poate să iasă din hățiș. Sfinții i-au arătat poteca foarte îngustă din fața ei la care ea le-a spus că o să-și sfâșie toate hainele. La asta Sfinții i-au răspuns „Altă cale nu există!”.

Trebuie să înțelegem că de vreme ce am căzut prin plăcerea voii proprii avem nevoie de durerea Crucii pentru a ne recăpăta libertatea veșnică pe care o să o primim, de fapt, în dar. Totul este să ne asumăm și să facem și noi ceva. Haideți să pornim chiar acum!

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Vă mulțumesc că ați făcut osteneala de a sta cu mine până acum!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin!

Întrebări frecvente

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!