Necredința lui Toma şi apropierea de Dumnezeu – p. Teologos

Explorând necredința lui Toma, dezvăluim cum îndoiala poate deveni o cale spre credința adevărată și apropierea de Dumnezeu, folosind timpul ca dar divin pentru mântuire. Prin exemplul apostolului, se subliniază lupta cu gândurile rele, depășirea egoismului și importanța iubirii de Dumnezeu și aproapele. Cuvântul îndeamnă la pocăință, smerenie și deschidere către experiența hristică, oferind lecții practice pentru o viață duhovnicească autentică, inspirată din tradiția ortodoxă.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Hristos a înviat!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin! 

Introducere

Pentru om este esențială nevoia de a ajunge la Dumnezeu. Fiecare dintre noi avem această dorință, însă în clipa în care vine ceasul, și acum este, să o punem în practică, atunci ne distorsionăm, atrași de diferiți centri de plăcere și amânăm acest lucru. Desigur că amânarea generează în noi o senzație de neîmplinire și de lipsă de timp și asta pentru că persoana se împlinește numai în clipa în care ajunge la perfecțiunea lui Dumnezeu, motiv pentru care ne-a și fost dat timpul. 

Pentru o perspectivă ortodoxă asupra apropierii de Dumnezeu, consultați Apropierea de Dumnezeu; pe site-ul nostru, vedeți cuvântul Necredința omului contemporan și Sf. Ap. Toma – p. Teologos.

Timpul ca dar

Putem să asemuim timpul cu o apă care curge pe lângă noi. Dacă noi nu bem din ea ca să ne astâmpărăm setea, este ca și cum nu am avea-o, chiar dacă apa respectivă curge lângă noi. La fel și cu timpul: dacă noi nu-l folosim spre mântuire este ca și cum n-am avea timp, chiar dacă din punct de vedere fizic el este același.

Trebuie să ne întrebăm în fiecare zi, însă mai ales după marile sărbători: L-am simțit mai intens pe Hristos? M-am apropiat mai mult de Dumnezeu? Sau doar mi-am pierdut timpul cu lucruri trecătoare pe baza diferitelor pretexte? Este trist să vedem că în loc să ne adâncim în sensul duhovnicesc al sărbătorii și în general al vieții, noi rămânem tot pe planul trupesc legat de ce mâncăm și ce bem și ce știri și produse au mai apărut pe piață în ultima vreme. Pentru a fi fericiți trebuie să ne ridicăm mai sus, mai aproape de Dumnezeu și nu să dăm bir cu fugiții din motive de iubire de sine.

Dacă noi nu suntem în foișorul cel de sus, depărtați de lume, chiar închiși de frica iudeilor, adică închiși în inima noastră de frica cugetelor trupești, atunci Iisus cel înviat nu vine să ne arate concret învierea Sa și ne vom chinui în singurătatea noastră și în fricile noastre. Trebuie să ne păzim mintea de expunerea la centri de atracție puternici pentru că altfel vom fi absenți la întâlnirea tainică cu Hristos, întâlnire care este atât de puternică și concretă că are puterea să ne schimbe viața. 

Despre folosirea timpului pentru credință, vedeți analiza Timpul mântuirii – scară spirituală către viaţa veşnică.

Ce înseamnă împlinirea omului

Nimic nu-l împlinește atât pe om ca întâlnirea cu scopul, ajutătorul, Tatăl și iubirea sa cea adevărată – adică cu Hristos. Este singurul scop pe care merită să-l avem în viață. Toate celelalte trebuie să le facem doar dacă ajută la împlinirea acestui scop suprem. Trebuie să înțelegem aici că unirea cu Hristos nu este un eveniment limitativ – dimpotrivă! Este deschiderea totală față de unitatea totală cu toți oamenii superperfecți, cu Sfinții. Unii dintre noi, mai ales tinerii, se gândesc cu jind dacă ar fi omul-păianjen, omul-liliac sau alți supereroi de prin filme sau măcar dacă s-ar întâlni cu aceștia și i-ar avea de partea sa. Adevărul este că realitatea în Hristos bate filmul pentru că acolo omul este cu mult deasupra acestor caricaturi, este atotputernic însă nu în sensul ocult, al bătăilor și al forței mușchiului, ci în sensul dumnezeiesc, al iubirii, al forței inimii și înțelepciunii în comuniune, întrepătrundere duhovnicească interpersonală, desăvârșită cu toți oamenii perfect îndumnezeiți prin energia necreată a lui Dumnezeu.

Să știți că doar așa vom scăpa într-adevăr de singurătate pentru că în cotidian oricât de strâns ne-ar îmbrățișa cineva tot este limitat și tot este în afara noastră. Doar Dumnezeu și oamenii care trăiesc în El ne pot îmbrățișa pe dinăuntru. 

Era la un moment dat o persoană care nu-l văzuse niciodată pe părintele cu care coresponda și se întreba dacă acesta chiar e concret. La un moment dat, din mila Domnului, persoana respectivă a simțit cum părintele o îmbrățișează în duh, pe dinăuntru cu o îmbrățișare a cărei dulceață întrecea tot ceea ce simțise până atunci.

Dacă ne luptăm duhovnicește, atunci aceste stări vor crește și ca intensitate și ca și frecvență până când se vor permanentiza. Însă dacă noi ne concentrăm pe iubirea de sine, pe mofturi, pe cugete trupești și pe facerea voii proprii atunci aceste stări vor dispărea și ne vom chinui în singurătatea noastră. Totdeauna trebuie să ne întrebăm: Care este adevăratul meu folos duhovnicesc în veșnicie?

Pentru împlinirea prin Hristos, vedeți pe site-ul nostru Izvorul tămăduirii și Săptămâna Luminată – părintele Pimen.

Planul uman comun

Este adevărat că de multe ori cugetul trupesc ne învăluie foarte perfid, fie prin nevoia de distracție, fie prin nevoia de supraviețuire. Uneori mă întreabă oamenii dacă este rău să meargă să se distreze cu prietenii, întrebare la care răspunsul este simplu de dat, însă dificil de spus pentru că nu știi cât poate să ducă celălalt. Trebuie să fim atenți ca în fiecare zi să devenim puțin mai buni, mai duhovnicești și mai aproape de Dumnezeu. Din cauza asta, rugăciunea zilnică, sfătuirea duhovnicească și paza minții sunt esențiale pentru avansul nostru spiritual.

În extrema cealaltă, sunt oameni care mă întreabă despre cum să facă bani sau cum să facă site-uri și altele asemenea. Da, ok, avem nevoie și de acestea, însă pe primul plan este înduhovnicirea noastră pentru că dacă nu-L vedem pe Hristos aici pe pământ în inima noastră, nu-L vom vedea nici după moarte peste tot în interiorul și exteriorul nostru. Da fraților, aici, pe pământ, trebuie să Îl vedem întâi de toate în inimă. Pentru că Împărăția Cerurilor înăuntrul nostru este. 

Lupta cu gândurile. Curățirea inimii

Trebuie să ne luptăm în fiecare zi ca să ne schimbăm gândurile, acțiunile și sistemul de valori de la unul centrat pe noi la unul centrat pe Dumnezeu și prin Acesta pe ceilalți, pentru că numai prin iubirea de Dumnezeu și de aproapele vom fi fericiți. Toate necazurile și chinurile vin din faptul că gândim rău despre realitate și despre ceilalți și ne credem gândurilor, mergând până la idolatrizarea acestora.

Să fim foarte atenți să nu primim gânduri rele pentru că acestea ne fac viața rea. Să-L rugăm pe bunul Dumnezeu ca să ne dea gânduri bune, să-l vedem pe om cu ochii lui Dumnezeu și nu cu ochii diavolului. Să-l vedem pe celălalt așa cum l-a creat Dumnezeu și nu cum credem noi că l-a distorsionat păcatul. 

Să nu uităm niciodată că păcatul este boală sufletească. Atunci putem să facem o paralelă cu modul milos în care ne comportăm față de cineva care are boli trupești, știind că și noi avem la rândul nostru boli sufletești și trupești, ba chiar mai multe decât aproapele nostru. Da, să spunem și să credem asta, chiar dacă iubirea de sine și concentrarea pe paiul din ochiul celuilalt nu ne lasă să vedem bârna din ochiul nostru. Haideți să ne concentrăm întâi de toate pe scoaterea bârnei din ochiul sufletului nostru adică scoaterea marilor păcate din mintea noastră și din existența noastră și atunci, dacă ne validează Dumnezeu, să încercăm să scoatem și paiul din ochiul fratelui nostru. 

Să cerem de la Dumnezeu luminare și atunci, la lumina iubirii lui Dumnezeu, vom vedea mizeria din camera noastră și vom crede că este cea mai murdară din lume. În acest punct să avem grijă să nu stingem lumina, ci să ne apucăm cu hotărâre și zel să facem curat prin camera sufletului nostru și să nu ne gândim oare cum or fi camerele celorlalți pentru că indiferent cum sunt, a noastră tot trebuie curățită și dacă ne ocupăm de camerele altora fără ca să ne valideze Dumnezeu, nu ne-o mai curățăm pe a noastră.

Despre lupta cu gândurile, vedeți Vindecați de necredință prin îndoiala lui Toma.

Fariseismul din noi

Să avem mare grijă pentru că omul pseudoreligios de tip fariseic îi alungă pe mulți departe de Dumnezeu. Să avem grijă să nu spunem „Există răutate pentru că l-am văzut pe Cutărescu!”, ci să spunem „Există răutate pentru că m-am văzut pe mine!”. Este foarte important să ne cercetăm pe noi înșine și să vedem care sunt falsitățile și superficialitățile din noi și care este cauza pentru care am lipsit ca Toma în clipa în care S-a arătat Domnul cel înviat apostolilor închiși de frica iudeilor. Să nu spunem că nouă nu ni se arată Dumnezeu. Pentru că trebuie să nu uităm că Sf. Petru a spus la Cincizecime că s-a împlinit profeția lui Ioil care spune că Duhul Sfânt se revarsă peste tot trupul și că toți o să aibă semnele harului, inclusiv vise și vedenii de la Dumnezeu. Noi acum trebuie să ne întrebăm de ce nu vedem semnele harului – adică dragostea, bucuria și pacea – și de ce trebuie să ne ferim de atacurile demonice care vin în principal prin vise și vedenii. 

Noi în loc să fim deschiși față de energia necreată a lui Dumnezeu suntem deschiși mai degrabă față de energia demonică. În fiecare clipă să fim treji și cu mintea ancorată în prezent sub lumina iubitoare a lui Dumnezeu. Să ne întrebăm: „Acum ce trebuie să fac ca să fiu plăcut lui Hristos? Cum trebuie să gândesc? Ce ar dori Dumnezeu de la mine?”. Aici ne ajută mult întrebarea persoanelor validate de Dumnezeu și atenția la conștiința noastră. Să nu socotim drept sigur faptul că facem lucrurile bine. Să ne rugăm regulat să ne lumineze Dumnezeu inclusiv pe parcursul zilei și mai ales înainte de deciziile importante. Noi ne credem credincioși însă de multe ori acționăm ca niște atei. Adică luăm deciziile singuri fără să întrebăm pe Dumnezeu și să încercăm să aflăm voia lui Dumnezeu într-o anumită temă. 

De asemenea, trebuie să ne întrebăm în fiecare seară ce am făcut bine și ce am făcut rău în ziua respectivă. Pentru ce am făcut bine, să-i mulțumim cu smerenie lui Dumnezeu, pentru că numai așa o să păstrăm harul, iar pentru ce am făcut rău, să ne pocăim și să ne cerem iertare de la Dumnezeu și de la cei pe care i-am rănit și dacă lucrul e mai mare și/sau se repetă, e nevoie de spovedanie.

Dacă am ratat întâlnirea de azi cu Domnul să încercăm să n-o ratăm pe cea de mâine. Pentru asta e nevoie de credință în ceea ce ne învață cei care au o experiență mai mare a lui Dumnezeu decât noi.

Pentru fariseism și cercetare de sine, vedeți pe site-ul nostru Maica Domnului: minuni și povestiri – p. Ioan Meiu, p. Teologos.

Avem nevoie și de alții ca să credem

Vedeți că erau 10 apostoli și ceilalți creștini pe care Sf. Toma îi cunoștea foarte bine și ar fi trebuit să aibă încredere în ei când aceștia i-au spus toți la unison că L-au văzut pe Domnul și mai ales când i-au dat detalii menite să învedereze concretețea celor spuse. Vedeți că nici apostolii nu le credeau pe mironosițe, motiv pentru care i-a mustrat Domnul. 

Cu toate acestea Iisus cel milostiv se coboară la neputința lor, care este oarecum de înțeles pentru că niciodată nu s-a mai văzut ca un om să se învie singur, mai ales după o moarte atât de brutală ca cea suferită de Hristos. Dincolo de asta, trupul înviat al lui Hristos a depășit moartea, a depășit orice, inclusiv continuumul spațiu-timp și orice barieră energetică și deci putea să treacă prin ușile încuiate și să apară pur și simplu în fața ucenicilor. Pentru că apostolii nu credeau realitatea, ci credeau că văd o nălucă, o fantomă, Mântuitorul a început să mănânce în fața lor miere și pește adică o mâncare vâscoasă, care curge, și una solidă, astfel încât să arate că trupul lui este concret, din carne și oase și nu este un duh cum credeau cei prezenți. Este foarte important aici că erau mai mulți de față pentru că în căderea noastră avem nevoie de multe ori de mărturia a mai mulți oameni ca să intre în inima noastră un lucru pe care logica îl respinge la început. Este și limitarea noastră ca oameni căzuți și este, pe de altă parte, voia lui Dumnezeu ca să ne facă să depindem unii de alții și să ne smerim.

Chiar mie de multe ori mi s-a întâmplat să fiu de toate cele 3 laturi ale problemei: să-mi explice cineva și să nu înțeleg cu inima după care să vină altcineva să-mi spună și să mă luminez, să explic eu altora și să-mi zică „Slavă lui Dumnezeu, părinte! De multe ori mi-au zis alții și n-am înțeles și acum am priceput!” sau să-i spun de multe ori unei persoane și să nu priceapă și când aude de la altcineva sau citește o carte să intre în inima sa ceea ce spusesem eu mai înainte. Zice „da, părinte, acum am înțeles”. 

Cu toate că mărturiile celor mulți păreau imbatabile, Sf. Ap. Toma – pe care eu îl iubesc foarte mult – se încrâncenează la maxim și zice că n-o să creadă că Domnul a înviat dacă nu o să vadă în mâinile Lui semnul cuielor și dacă nu pune degetul în semnul cuielor și dacă nu pune mâna lui în coasta Domnului. Foarte tare! În mod normal ar fi crezut sau în ultimă înstanță ar fi zis – nu zic că e bine: „Măi, băieți, eu nu prea cred! Poate că așa o fi. Mai există și alte dovezi? Mai vedem.” Toma însă s-a încrâncenat la maxim pe poziția sa – având un comportament tipic pentru un tânăr care are încredere numai în sine. Asta desigur că îl împinge în chin și în limitare pentru că un om singur este sortit eșecului.

Despre nevoia de comunitate în credință, consultați Necredința lui Toma este de mare folos pentru credința noastră.

Geamănul dinlăuntru. Mândria, îndoiala și însingurarea omului

Aici apare paradoxul distorsiunii mândriei: omul se însingurează pentru că este sigur de sine și crede că poate să biruiască astfel, însă în scurt timp descoperă cât de neputincios este pentru că realitatea e complexă și mereu schimbătoare și atunci este pradă gândurilor care îl macină cu ajutorul diavolului. 

Astfel, prin neascultare și îndoiala față de Biserică, față de consensul oamenilor duhovnicești, în om apar două sau mai multe personalități care se contrazic sau cel puțin generează tensiune înăuntrul său, între ele și în raport cu realitatea lui Dumnezeu. De fapt, vedeți că Sf. Ioan Teologul spune că pe cel care nu a ascultat de consensul apostolilor îl cheamă Thomas – Toma, în românește – care se tâlcuiește Geamănul. Nu există niciun indiciu în toată istoria Bisericii sau în viața sa în original din Sinaxar că Sf. Ap. Toma ar fi avut un frate geamăn. Există însă destui Sfinți Părinți care spun că celălalt geamăn nu era în afară, ci înăuntru, deci Toma era foarte schimbător ca și cum ar fi fost doi într-unul. Desigur că aceasta este o problemă serioasă și omul se chinuie dacă este astfel, putând să ajungă până la boli de nervi.

Este adevărat că milostivul Dumnezeu se coboară la nivelul lui și dacă omul este deschis, sincer și are în inima sa o urmă de smerenie, atunci Dumnezeu îl ajută. Omul poate să aibă o anumită hotărâre plină de simplitate fără viclenie conform căreia dorește încredințarea sigură, fără nicio îndoială. Dincolo de asta, Dumnezeu a folosit în mod cuvios caracterul lui Toma, fără să-i strivească libertatea, pentru a-l avea pe Apostol ca și dovadă sigură pentru noi toți că într-adevăr Domnul a înviat. Hristos a făcut asta pentru că și noi suntem foarte îndoielnici datorită păcatului care ne corupe și a diavolului care ne întunecă mintea și ne-o umple de gânduri.

Dacă însă omul se încrâncenează pe dorința sa din mândrie și nu este validat de Dumnezeu ca Sf. Toma, atunci lucrurile sunt foarte dificile. E foarte dificil de cucerit fortăreața respectivă și orice încercare seamănă cu un asalt al unor oameni simpli către Marele Zid Chinezesc. Nu te poți înțelege cu el, pentru că la orice îi zici are răspuns și chiar dacă răspunsul este o formă de „Da, fac cum ziceți!” el tot o să facă cum vrea el. De obicei, însă, aduce argumente de dragul păstrării poziției sale și nu pentru a afla adevărul, lucru care provine din iubirea de sine. 

Acest demon al egoismului este atât de mare și de periculos că este mult mai preferabil ca să ne tăiem voia de dragul zdrobirii lui și a unității în Hristos decât să încercăm să ne impunem pentru că socotim că avem dreptate din punct de vedere științific, rațional. Astăzi trăim o adevărată pandemie a singurătății și a bolilor de nervi din cauza asta. Anxietatea a devenit un mare flagel pentru că egoismul duce la autoîndumnezeire care duce la anxietate pentru că omul își dă seama că, de fapt, nu este Dumnezeu pe pământ ci – din contră – este foarte limitat, incapabil să gestioneze complexitatea acestei lumi și are nevoie de Dumnezeu pentru a-și rezolva problemele.

Pentru mândrie și îndoială, vedeți Credincioasa necredinta ta, Toma…; pe site-ul nostru, analiza Sinteza săptămânii… și adevărul despre Sfântul Mormânt și Sfânta Lumină – p. Ioan Meiu.

Idolul din inimă și adevărul Învierii

Scopul nostru este să ne deschidem continuu către Dumnezeu și să acceptăm că toate plăcerile acestei lumi sunt himere, sunt reacții chimice are nu pot împlini persoana. Doar energia necreată a lui Dumnezeu, doar harul lui Dumnezeu poate să împlinească o acțiune umană. Un gest care pare iubitor poate să împlinească la maxim pe celălalt dacă este iubire adevărată, interpersonală, plină de smerenia harului dumnezeiesc sau poate să traumatizeze enorm dacă este o iubire falsă, egoistă, un interes trupesc care dorește să exploateze cealaltă persoană pentru împlinirea voilor proprii și exacerbarea idolului din noi, chiar dacă la prima vedere pare un gest de dragoste față de cealaltă persoană.

Sf. Ap. Toma a fost sincer și din cauza aceasta Domnul nu a respins îndrăzneala lui Toma, nici nu l-a rușinat, ci i-a îngăduit ceea ce cerea, arătându-i că trupul Său este același care a pătimit, astfel încât să fie un apostol mai de crezare decât toți ceilalți în încredințarea învierii concrete a lui Hristos.

Vedeți că suntem influențați de diavol pentru că, pe de-o parte, suntem foarte creduli în tot ceea ce se vehiculează pe internet, toate manipulările fără nicio verificare, iar pe de altă parte, când vine vorba despre ceva într-adevăr mântuitor, legat de Dumnezeu cel adevărat, atunci nu credem chiar dacă avem stive întregi de dovezi din cărți de încredere și de la oameni care încă trăiesc. Noi nu credem pentru că diavolul ne luptă și pentru că nu este convenabil egoismului nostru. Dacă credem că Iisus a înviat, a depășit moartea, înseamnă că jertfa, smerenia, blândețea și toate celelalte pe care le-a spus Domnul sunt rețeta de succes – lucru care este distructiv pentru stima de sine, pentru idolul pe care l-am clădit în inima noastră și de care suntem atât de mândri, cu toate că acest idol este sursa chinului nostru.

Despre adevărul Învierii, vedeți „Toma necredinciosul”?….

Experiența hristică

Vedeți că Hristos a înviat depășind moartea, făcându-și trupul perfect și incoruptibil. Cu toate acestea și-a păstrat rănile cuielor și rana din coastă astfel încât să ne arate concret că El este cel care a înviat și nu este o înșelătorie. De asemenea, Și-a păstrat rănile ca să ne arate cât de mult ne iubește și ca prin rănile Sale să vindece rana necredinței noastre. De fapt, coasta pipăită de Toma a vindecat rana îndoielii din inima lui. Prin rana trupească, Domnul ne-a vindecat rana sufletească. Vedem că Toma face un urcuș duhovnicesc formidabil de la pipăirea trupească la cea mai înaltă contemplare teologică atunci când zice „Domnul meu și Dumnezeul meu!” Vedeți că atingerea de Hristos îl duce pe om la mărturisirea dumnezeirii Acestuia pentru că experiența, atingerea lui Hristos nu este niciodată numai trupească.

În experiența Hristică totdeauna pe primul plan este trăirea duhovnicească extraordinară care ne schimbă viața și transformă tot răul în bine, tot cugetul trupesc în cuget duhovnicesc, dacă omul este deschis și dornic de această transformare. De fapt, vedeți că Sf. Ap. Toma a fost primul apostol care L-a mărturisit pe Hristos ca Dumnezeu după înviere. Necredința lui Toma sa ne-a fost mult mai de folos decât credința tuturor celorlalți apostoli, pentru că sunt mulți dintre noi care avem nevoie de concretețea trupului pentru a ne încredința de o anumită realitate. 

După cum vedem, nu trebuie să ne închidem în fața lui Dumnezeu nici dacă ne credem nevrednici de El și nici dacă ne credem cineva, nimic fiind. Dacă ne credem cineva, sigur suntem în greșeală și atunci trebuie să ne rugăm să ne lumineze Dumnezeu să ne vedem limitele și să ne ajute să fim smeriți și să le depășim prin iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele. Vedeți că omul ajunge la credința adevărată numai când „atinge” prin pocăință inima lui Hristos, deschisă prin rana pricinuită de noi.

Pentru experiența hristică, vedeți Necredinţa lui Toma, „necredinţa cea bună” – Omilie la Duminica Tomei.

Pedagogia față de necredința lui Toma

Domnul a îngăduit acest drum pentru Toma ca să-l vindece de această disociere de personalități, de îndoială și, prin el, pe noi pentru că Hristos știa că Sf. Ap. Toma o să meargă până la capăt, adică până la a se atinge de Dumnezeu. Hristos însuși l-a chemat pe Toma, fără să-i strivească libertatea, ca să se atingă de ceea ce până atunci fusese de neatins: adică de Dumnezeu. Este esențial faptul că Dumnezeu validează dorința sinceră și smerită de cunoaștere și, din iubire, Se coboară la nivelul nostru. Chiar El a spus să cercetăm Scripturile. Este total diferit în comparație cu ocultismul sau cu islamul unde există „Crede și nu cerceta!” ca principiu de bază.

De fapt, asta se vede în toată istoria creștinismului care a generat libertate și ascultare ca efect al iubirii, în timp ce islamul a generat sclavie, supunere și ascultare ca efect al fricii, al forței. De fapt, cuvântul islam înseamnă chiar „supunere”. Până astăzi diavolul și organele lui încearcă să ne conducă prin frică, în timp ce Dumnezeu încearcă să ne facă să fim liberi cu adevărat, liberi de cea mai cruntă tiranie, care este tirania patimilor noastre egoiste. Trebuie să știți că El niciodată nu calcă în picioare libertatea umană. Cu toate că nu era necesar pentru Hristos, El însuși ne-a dat exemplu de smerenie, de lepădare totală de egoism, de ascultare, cu toate că nu s-a aflat urmă de mândrie în Hristos. 

Despre pedagogia divină, vedeți Fericita necredinţă.

Tema principală a existenței omului: iubirea

De fapt, patima egoistă este distorsiunea unei virtuți naturale pe care Dumnezeu a sădit-o în noi. Dacă ne deschidem în fața Domnului prin iubire ca stare și ascultare ca acțiune, atunci Acesta ne scoate din distorsiune și îndreaptă toată strâmbarea iubirii egoiste în iubirea adevărată de Dumnezeu și prin Acesta de ceilalți. Dacă nu suntem conectați la Dumnezeu prin deschiderea noastră atunci ne chinuim. Dacă însă ne deschidem și Îl punem pe prim-plan atunci toate se îndreaptă, se luminează și capătă sens. Vedeți că Petru a ajuns primul din ultimul pentru că s-a deschis în fața lui Dumnezeu. Toma a ieșit din chinul îndoielii, din iadul relativității însingurate și a crezut cu adevărat pentru că s-a deschis în fața Domnului.

Tema principală a existenței noastre este pe cine iubim: pe Dumnezeu sau pe noi înșine. Asta este diferența dintre Rai și iad. Din cauza asta prima poruncă este să-L iubim pe Dumnezeu cu toată existența noastră și a doua, care e asemenea cu prima, să-L iubim pe aproapele ca și cum am fi noi înșine, o altă celulă din trupul lui Adam cel global. Iubirea de Dumnezeu și de ceilalți ne scoate din chinul de a ne iubi pe noi înșine, redirecționând iubirea în afară și nu înăuntru și astfel nu ne sufocăm sub greutatea iubirii de sine.

De fapt, frica de Dumnezeu înseamnă frica de a nu pierde dragostea lui Dumnezeu Tatăl și nu frica de a fi pedepsiți de un dumnezeu tiranic, care nu are cum să existe. De ce? Pentru că Dumnezeu a creat lumea din iubire. Lui Dumnezeu nu-i lipsește ceva, nu are nevoie de ceva sau de cineva pentru a fi perfect fericit astfel încât să fie nevoit să creeze lumea pentru a-L ajuta în împlinirea lipsei Sale. Singurul motiv al creației este iubirea desăvârșită care Îl face pe Dumnezeu să creeze totul pentru a participa pe deplin la perfecțiunea fericirii Sale.

Dumnezeu din iubirea Sa i-a iertat și pe răstignitorii Săi. Cu atât mai mult l-a primit în coasta Sa pe tânărul Său ucenic care din îndoială și curiozitate a vrut să se convingă în numele întregului Adam cel global de concretețea învierii.

Îndemnuri

Să fim pururea recunoscători și plini de zel în fața delicateței Dumnezeului celui atotputernic. De asemenea, să folosim experiența înaintașilor fără să încercăm să reinventăm roata, pentru că e posibil să o facem pătrată, dincolo de faptul că fericiți sunt cei care nu au văzut și au crezut. Sunt fericiți pentru că stau pe umerii unor giganți și deci au un avantaj în urcușul către fericirea veșnică. Este trist ca pe baza încrederii în noi înșine să pierdem acest avantaj și să o luăm într-o direcție greșită din care cu greu vom ne vom mai întoarce, dacă ne vom mai întoarce. 

Să dorim și noi să-L experiem pe Hristos și să avem asta ca țel în viața noastră, însă pentru a fi fericiți trebuie să ne supunem experienței consensului oamenilor duhovnicești care L-au văzut pe Hristos înaintea noastră.

Totdeauna extremele sunt de la diavol: și băltirea în lipsa de interes și încrâncenarea în dorința de a ajunge la un rezultat numai prin forțe proprii.

Să nu uităm că doar Biserica este stâlpul și temelia adevărului pentru că numai sub lumina consensului experienței oamenilor validați de Dumnezeu putem să ajungem și noi cei mai mici la experiența lui Hristos cel înviat pe care să facă bunul Dumnezeu să o avem cu toții!

Amin!

Hristos a înviat!

Vă mulțumesc că ați stat cu mine până acum!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin! 

Întrebări frecvente

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!