De ce îngăduie Dumnezeu suferința: Orbul și adevărul – p. Teologos

Într-o lume în care suferința pare adesea nedreaptă și lipsită de sens, întrebarea de ce îngăduie Dumnezeu suferința revine uneori în inimile credincioșilor. Acest cuvânt duhovnicesc pornește de la legătura dintre păcat și necaz, trece prin capcana dependenței de plăcere și prin taina voii lui Dumnezeu, pentru a ajunge la vindecarea orbului din naștere – episodul evanghelic din Ioan 9 care ne descoperă cum Hristos creează ochi din noroi, cum orbul urcă de la ascultare la mărturisire curajoasă, iar fariseii cad prin încrâncenarea mândriei.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Hristos a înviat!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin! 

Introducere. Legătura dintre păcat și suferință

Există o prejudecată larg răspândită cum că cineva suferă un necaz din cauza păcatelor sale. Cu toate că aceasta este principala cauză a suferințelor, nu este și singura. Dincolo de asta, dacă cineva a păcătuit, nu înseamnă că neapărat o să sufere imediat pentru că Dumnezeu este milostiv și așteaptă pocăința omului. Dacă omul care deraiază de la drumul drept nu pune frână și nu bagă în marșarier, adică nu se pocăiește și nu se luptă cu păcatul, atunci în mod necesar o să intre în boscheți și o să-și zgârâie și o să-și boțească mașina, adică sufletul. Desigur că dacă este chemat, Dumnezeu îl ajută în toate aceste faze, însă din păcate noi nu Îl chemăm pentru că suntem atrași de plăcerea păcatului și astfel mintea se îngustează și nu mai știm nimic altceva.

Despre păcatul originar și urmările sale, inclusiv suferința și boala, consultați analiza detaliată din Păcat – OrthodoxWiki; pentru o perspectivă aplicată, vedeți cuvântul nostru Voia lui Dumnezeu – p. Teologos.

Capcana dependenței de plăcere

Astfel, omul își pierde libertatea prin folosirea greșită a acesteia pentru că devine dependent de plăcerea falsă provocată de păcat. Evident că pentru a ieși de acolo este nevoie de o forță cel puțin egală ca valoare și de sens contrar, adică de o durere. Este adevărat că ajută și o plăcere adevărată, adică harul lui Dumnezeu sub diferite forme, însă omul dacă e dependent tot simte o formă de durere când se desparte de emițătorul plăcerii păcătoase. Dacă omul nu are curajul să se desprindă de plăcerea păcătoasă atunci se va chinui și e posibil să se prăbușească la decolarea către plăcerea cerească. Era la un moment dat un frate care venise la monahism cu mai multe bagaje și starețul l-a întrebat ce are acolo. Fratele a răspuns că are mai multe clasoare cu timbre la care starețul a răspuns foarte calm că nu trebuia să le aducă însă acum dacă le-a adus o să le dea de pomană. Fratele s-a oripilat spunând că a cheltuit foarte mult timp, bani și efort pentru a face colecția și nu se poate ca să le dea. 

Pentru o înțelegere profundă a dependenței de plăcere și a consecințelor ei, vedeți discuția patristică din Vindecarea orbului din naștere și materialul nostru Sfinții, minunile și voia lui Dumnezeu – p. Teologos.

Voia proprie

Desigur că acesta este un caz legat de bunuri materiale, însă de multe ori păcatele pe care le facem ni se par atât de normale, încât ne și întrebăm de ce ne chinuim pentru că – vezi Doamne! – nu am făcut nimic. Un caz clasic este atunci când avem gânduri rele despre ceilalți și ni se pare că lucrurile nu merg bine pentru că nu se întâmplă după cum dorim noi și atunci ne stresăm că nu se face voia noastră, putând să ajungem până la boli de nervi din cauza opticii greșite pe care o avem. Dacă avem gânduri rele o să avem viață rea, chiar dacă nu realizăm legătura imediată dintre gânduri și fapte. În Sf. Munte părinții bătrâni întreabă pe frații tineri când fac o pagubă, strică ceva: „Ce gânduri rele ai avut?”.

Cum au apărut necazul, boala…

De fapt, boala și suferința nu existau în creația inițială, ci sunt consecințe ale căderii: moartea, degradarea trupului, dezechilibrul interior nu au existat și asta pentru că odată cu depărtarea de Dumnezeu, omul a început să se descompună. Starea naturală a omului este starea de unire cu Dumnezeu și prin Acesta cu ceilalți deci cu cât mai mult se depărtează omul de Dumnezeu cu atât mai mult se chinuie, stare care poate apărea și pe plan trupesc. Alteori chinul și necazul apar la destul timp după comiterea păcatelor – de exemplu dacă cineva în tinerețe are un comportament nepotrivit și nu ajunge să se căsătorească pentru că nu găsește pe cineva care să stea cu el, mai încolo va suferi de singurătate. Dar principala cauză este el însuși. 

De ce îngăduie Dumnezeu suferința uneori

Uneori însă Domnul îngăduie un necaz sau o boală chiar dacă omul nu are un păcat concret care să genereze acest lucru pentru că omul a greșit în voința sa – a luat-o pe un drum greșit sau dorește un lucru neconform cu voia lui Dumnezeu. În acest caz oamenii nu trebuie să încerce să spargă clanța ușii pe care Dumnezeu o închide pentru că o să se rănească și o să le pară rău după aceea.

Despre lucrarea pocăinței ca drum de ieșire din dependența de plăcere, recomandăm cuvântul Pocăința: Definiție, practică – părintele Teologos.

Voia lui Dumnezeu. Exemple

Acum o să mă întrebați cum e posibil ca un lucru să nu fie în voia lui Dumnezeu fără să fie un păcat. Unul dintre cele mai întâlnite cazuri este cel al cuplurilor care nu pot să aibă copii. Cuplurile și, mai ales, doamnele nu trebuie să absolutizeze această dorință pentru că asta le generează anxietate care face lucrurile mai rele și nu mai bune. Fiecare dintre noi trebuie să ne concentrăm pe prezent și să încercăm să fim în voia lui Dumnezeu acum și aici și dacă în continuu vom fi cea mai bună variantă a noastră atunci și în veșnicie vom fi astfel. Să ne concentrăm pe Dumnezeu și cu ajutorul Lui să încercăm să ne îmbunătățim și atunci vom fi pregătiți să facem voia lui Dumnezeu oricând, fie că va fi aceeași, fie că se va schimba. Explicând cazul de mai sus, dacă Dumnezeu nu dă un copil, știe El de ce se întâmplă asta. 

Vedeți că în cazul lui Avraam, acesta nu a avut copii și la bătrânețe l-a vizitat Dumnezeu și i-a profețit că o să aibă un copil în pofida legilor firii și că acest copil o să fie foarte binecuvântat. Într-adevăr se naște Isaac și este așa cum l-a profețit Dumnezeu: un copil cu totul extraordinar, un tânăr la superlativ. Când Isaac este în floarea vârstei, Dumnezeu îi zice lui Avraam să îl ia pe copilul pe care îl iubește și să-l jertfească Lui. Într-un moment emoționant, Avraam îl ia pe Isaac și îl duce pe muntele Moria unde face un jertfelnic ca să-l jertfească lui Dumnezeu. În momentul în care Avraam e gata să bage cuțitul în copilul său, intervine Dumnezeu și îi spune să nu se atingă de tânăr și să jertfească un berbec care se afla cu coarnele încurcate într-un tufiș din apropiere. 

De ce a îngăduit Dumnezeu tot acest episod? Sfinții Părinți spun că sunt două cauzele. Întâi de toate este vorba de încercarea credinței lui Avraam. După cum vedem, o altă cauză a necazurilor sunt avansul duhovnicesc pentru că atunci când aurul este încercat în topitoare se curățește. La fel și cărbunele întunecat și casant, când este supus presiunii devine diamant cristalin, foarte tare și de mare preț. Cea de-a doua cauză a încercării lui Avraam ne este descoperită chiar de Dumnezeu când îi spune lui Avraam că Isaac este singurul său fiu, este fiul pe care îl iubește. Ce s-a întâmplat? Avraam a dezvoltat o dragoste exagerată, pătimașă față de Isaac; începuse să-l idolatrizeze și astfel mergeau cu toți în groapă.

Să nu uităm că părinții, în principal bărbatul care este capul familiei, cu o mână se ține de Dumnezeu și este atent la Acesta, iar cu cealaltă mână își ține în îmbrățișare familia. Așa trebuie să fie bărbatul și trebuie să se tragă ca împreună cu familia să iasă din groapa păcatului în care ne-a rostogolit Adam. Dacă, însă, dintr-o dragoste exagerată, bărbatul dă drumul lui Dumnezeu și își îmbrățișează familia sau – mai rău – cariera ori alte lucruri pământești cu ambele mâini, atunci bărbatul se rostogolește în genune dimpreună cu cei îmbrățișați. 

Este foarte important să nu uităm niciodată de Dumnezeu pentru că dacă uităm o să avem ispite. Să nu presăm pe Dumnezeu ca să ne ridice barierele pentru că atunci o să ne lovească trenul.

Pentru reflecție asupra voii lui Dumnezeu în necazuri, consultați cuvântul ortodox din O minune care deschide ochii și o investigație care orbește și discuția noastră Întrebări și răspunsuri despre voia lui Dumnezeu.

Alte cauze ale necazurilor

Dincolo de ispitele de baraj și de încercările prin care avansăm dacă le gestionăm corect, necazurile mai pot fi și pentru arătarea atletului care le suportă ca far călăuzitor, ca exemplu pentru noi, cei mici. Așa au fost Avraam, Iov, sfinții mucenici și orbul din Evanghelia după Ioan. Dincolo de aceștia sunt cei care suferă necazuri pentru alții ca și participare la Crucea celorlalți prin iubire. Dacă o persoană trebuie să sufere conform legii duhovnicești atunci o altă persoană care are har cu mila lui Dumnezeu poate să o ajute, oferindu-i har sau/și luându-și asupra sa suferința primei persoane. Desigur că aici modelul de referință este Hristos, însă și duhovnicii, conducătorii duhovnicești și chiar părinții se pot ruga pentru cei pe care doresc să-i protejeze și să ia din durerea celorlalți asupra lor.

Totul este drept la Dumnezeu și dacă am vedea lucrurile global și în veșnicie totul ar apărea armonios. La sfârșitul veacurilor nimeni nu va putea să-L acuze pe Dumnezeu de nedreptate – ba, din contră, când vor vedea oamenii cum a orchestrat Dumnezeu opera simfonică de mântuire a oamenilor toți vor izbucni în aplauze. 

Cum să privim nedreptatea

Dacă ni se pare nedrept Dumnezeu înseamnă că gândim greșit. Să vă dau un caz: la un moment dat, un ascet din pustia Egiptului și-a trimis ucenicul la oraș ca să vândă lucrul de mână și când a ajuns acolo a fost întâmpinat de o înmormântare fastuoasă. Când ucenicul a întrebat a cui este înmormântarea, ii s-a spus că a cutăruia bogătaș care avusese o viață foarte păcătoasă. Mirat de acest lucru, și-a îndeplinit ascultarea și s-a întors acasă în deșert. Când a ajuns, și-a văzut starețul mâncat de un leu. Atunci ucenicul a zis că mai bine se întoarce în lume pentru că dacă avva lui a ajuns după atâția ani de asceză să aibă o moarte tragică, în timp cel păcătosul din oraș a avut o așa moarte fastuoasă, înseamnă că e cu mult mai bine ca cineva să păcătuiască în oraș. În clipa respectivă i-a apărut un înger în față, cu rugăciunile părintelui său și i-a spus: „Gândești greșit, pentru că păcătosul din lume, datorită faptelor lui urma să se ducă în iad, însă pentru că a făcut totuși puțin bine la viața lui, Dumnezeu i-a dat o moarte mângâietoare și o înmormântare fastuoasă. Pe de altă parte, ascetul din pustie avea o viață foarte virtuoasă, însă a mai greșit și el, ca om și din această cauză Dumnezeu a îngăduit o moarte violentă pentru că moartea violentă curăță păcate datorită marii dureri pe care aceasta o implică și astfel ascetul respectiv va străluci ca soarele în împărăția drepților.”

De fapt, nimeni dintre muritori nu poate să cuprindă complexitatea judecăților lui Dumnezeu în sfericitatea lor. La un moment dat, Sf. Antonie cel Mare l-a întrebat pe Dumnezeu cum de unii duc o viață în bogății și trăiesc mult chiar dacă sunt foarte păcătoși, iar alții trăiesc puțin și în sărăcie chiar dacă sunt virtuoși. În loc ca Dumnezeu să-i explice toate cazurile, lucru care ar fi depășit cu mult capacitatea de înțelegere și interconectare a Sf. Antonie, chiar dacă era Sfânt, Dumnezeu i-a zis: „Antonie, vezi-ți de păcatele tale, pentru că nu îți este de folos să cunoști adâncul judecăților lui Dumnezeu”.

Cauzele orbirii celui din parabolă

În acest context, este evident de ce apostolii nu puteau înțelege cum de a putut Dumnezeu cel milostiv să îngăduie ca cineva să fie orb din naștere, adică să se nască fără ochi. Domnul, însă, le spune că malformația lui nu este rezultatul unui păcat ci este pentru arătarea lucrărilor lui Dumnezeu și avansul duhovnicesc al tuturor celor care vor să le primească și în deosebi pentru avansul orbului în cauză, lucru care s-a și întâmplat.

Vedeți că Domnul se descoperă ca lumina lumii, însă nu ca o lumină materială cât una înțelegătoare, care ne arată calea jertfei față de ceilalți și slăvirii lui Dumnezeu ca modalitate de obținere a libertății, a puterii și a înțelepciunii iubitoare în Dumnezeu. Ca să arate concret acest lucru și că El este, de fapt, Dumnezeu care L-a creat pe om, Hristos îi face orbului ochi din noroi după cum pe Adam tot din pământ l-a făcut. Domnul face noroiul folosindu-Și saliva și nu o sursă de apă externă – cu alte cuvinte Dumnezeu dă din Sine, dă din harul Său atunci când îl creează pe om.

Este esențial faptul că Dumnezeu nu acționează unilateral, ci îl respectă pe orb pentru că îi dă ascultare, îi dă responsabilitatea să aleagă: dacă vrea să vadă atunci trebuie să meargă să se spele la scăldătoarea Siloam, care se tâlcuiește Trimis după cum ne spune Evanghelistul ca să ne arate clar că este vorba de ascultare. 

Desigur că Domnul cere angajamentul ascultării credinței de la cine poate și până unde poate. Orbul din naștere a fost un vas mare pentru că nu era un lucru minor să meargă, orb fiind, până la scăldătoarea Siloamului ca să se spele. Domnul cel atotștiitor i-a dat și această încercare astfel încât să-i dea un har și mai mare, dincolo de deschiderea ochilor trupești.

Desigur că pe alt plan, spălarea în scăldătoarea Trimisului reprezintă puterea curățitoare a tainelor lui Hristos, care și El a fost trimis de Tatăl. Desigur că aici, întâi de toate, este vorba de puterea botezului însă și a botezului după botez, adică a lacrimilor de pocăință. De fapt, orbul din naștere ne reprezintă pe noi toți care suntem orbi, lipsiți de har după căderea lui Adam. Care dintre noi avem determinarea să facem ascultare ne vom vindeca și care vom avea după aceea demnitatea smereniei de a-L mărturisi pe Hristos în fața gândurilor și a oamenilor care doresc să ne facă să ne dezicem, să ne depărtăm de Hristos, aceia vor ajunge să-L cunoască pe Domnul cu adevărat și să i se închine Lui întru bucuria libertății inimii. 

Mărturisirea lui Hristos în contemporaneitate

Nu trebuie nimeni să uite acest lucru, mai ales românii din diaspora care se află într-un mediu neortodox. Dacă nu mărturisesc pe Hristos, atunci în mod necesar vor cădea în smoala patimilor și se vor dezintegra ca personalități ajungând să fie doar mână de lucru pentru bani, a căror viață se învârte între muncă, trafic și somn. Li se promite banul și li se ia sufletul. Trebuie să fim foarte atenți pentru că doar prin Hristos putem să ajungem la fericire iar pentru a ajunge la Hristos cel mai presus de lume, trebuie să ne lepădăm de cugetul lumesc și de plăcerea, averea și puterea lumii. Dacă vom ajunge la Hristos vom fi fericiți și îi vom încreștina și pe cei din jur la lumina lui Hristos din noi. Dacă nu, atunci vedeți că omenirea stă pe culmile disperării și merge din rău în mai rău pentru că, din cauza depărtării de Hristos, nu mai există pic de virtute, ci numai brutalitate, nerușinare, viclenie și haos pentru că răul este nesustenabil. E nevoie să credem că Hristos cel răstignit și înviat este singura cale către lumină pentru că dacă nu credem, ne vom chinui în întuneric și îi vom chinui și pe cei din jurul nostru.

Minunea vindecării orbului

Vedeți că lumea nu credea că cineva putea să vindece un orb din naștere, să-i creeze ochi funcționali într-un minut unui om fără ochi – lucru care desigur că este de așteptat. Greșeala lumii este gestionarea acestei probleme – mai exact lipsa de credință în fața evidenței, lipsa flexibilității smereniei și agresivitatea împotriva unei persoane care nu intră în tiparele modului lumesc de gândire. Este esențial aici ca ieșirea din lume să se facă întru Hristos pentru că dacă nu se face prin Cel înviat, omul va cădea în mod necesar în același haos al păcatului, ba uneori chiar mai rău, în cotloane mai întunecate al acestui labirint lumesc. 

Sunt destui rebeli depărtați de Dumnezeu, mai ales în domeniul artistic, care se revoltă împotriva nedreptății din lume, însă nu pot să ofere soluția, pentru că soluția este Hristos și atunci acești artiști cad în patimi grele – în mânie, destrăbălare, depresie și altele asemenea și atunci în loc să rezolve problemele lumii, le cresc, adăugându-le și pe ale lor.

De fapt, mai orbi sunt cei ce văd și nu cred, decât cei ce nu vedeau și au crezut pentru că realitatea este întâi de toate supralogică, duhovnicească și abia pe plan secund este materială, senzorială. Din cauza asta este esențială Biserica exprimată prin consensul Sfinților Părinți și a oamenilor duhovnicești ca stâlp și temelie a adevărului pentru că Biserica ne vindecă organele de simț sufletești și începem să percepem lumea cea nevăzută, duhovnicească și supralogică a lui Dumnezeu.

Supralogica lui Dumnezeu vs. logica fariseilor

De fapt, lucrurile care au legătură strânsă cu Dumnezeu sunt într-adevăr supralogice: minunea, binele, frumosul, iubirea. Este bine să dai flori frumoase persoanei iubite. Nu se poate explica logic de ce este bine, de ce florile sunt frumoase și de ce iubești pe cineva, dacă într-adevăr iubești persoana însăși și nu există interes egoist la mijloc.

Vedeți că fariseii se chinuiau încercând să explice logic cum de i-a făcut Hristos ochi funcționali din noroi și din cauza asta îl întrebau repetat. Să întrebi o dată, e omenesc. Să întrebi de două ori, n-ai înțeles. Să întrebi în continuu același lucru e război psihologic demonic. Desigur că fariseii, care erau foarte versați în litera legii, au găsit pretextul că Mântuitorul lucra sâmbăta ca să-și valideze ura, invidia față de El, chiar dacă și ei își scoteau animalul dacă era în primejdie în zi de sâmbătă. Era evident distorsionat modul de gândire al Fariseilor pentru că sâmbăta a fost creată pentru om ca să-L slăvească pe Dumnezeu și nu omul a fost creat pentru sâmbătă. 

Astăzi nu lucrăm duminica pentru că duminica este mult mai mult har decât sâmbătă pentru că duminica a înviat Domnul și S-a pogorât Duhul Sfânt și, deci, duminica putem să ne hrănim mult mai bine duhovnicește. Dacă, însă, e nevoie să facem o faptă bună care ne aduce har atunci desigur că o vom face duminica. Să avem, însă, grijă să nu fim și noi farisei pentru că Dumnezeu nu se batjocorește.

Vedeți că fariseii i-au chemat și pe părinții orbului să se convingă că nu e vorba de o altă persoană. Este semnificativ faptul că părinții lui au recunoscut fără probleme că este vorba despre fiul lor care s-a născut orb, însă au accentuat faptul că nu știu cum el vede acum și să-l întrebe pe el pentru că toți știau că ținta era Hristos. În cazul părinților vedem că intimidarea cu datul afară din sinagogă adică din societate a funcționat – lucru care este valabil până astăzi în structurile de putere care nu doresc aflarea adevărului incomod, ci impunerea narativei oficiale, convenabile lor.

Hristos, balanța dintre adevăr și interes

Pentru că Hristos Dumnezeu este Adevărul, El este balanța prin care vedem dacă ceilalți sunt bine intenționați sau nu. Deci nu trebuie să ne fie frică dacă suntem aproape de Hristos. Să nu uităm că mintea depărtată de Dumnezeu este sau dobitocească sau demonică. Desigur că mintea întunecată poate să aibă o pojghiță de politețe sau o anumită capacitate mentală, un talent într-un anumit domeniu tehnico-ștințific, artistic sau socio-politic, însă ceea ce face diferența este raportarea la Hristos cel adevărat Care este dătătorul modului corect de a fi. Fără Hristos totul cade, pentru că Hristos Cel răstignit este stâlpul care ține Cerul să nu cadă peste noi. Când o să înțelegem asta, o să ni se rezolve toate problemele.

Pentru că fariseii erau contra lui Hristos, erau contra Adevărului și nu se puteau smeri măcar cu smerenia părinților orbului care au zis că „nu știu”. Cineva care este imparțial și care caută Adevărul rămâne cu inima în pace chiar dacă e posibil ca în afară să fie războit. Cel care însă își amestecă interesul personal, se tulbură. Vedem pe farisei că ei doreau de fapt să-L cenzureze pe Hristos. Vedeți că orbului i-au zis să dea slavă lui Dumnezeu și că ei știu că Domnul este păcătos. În limbajul vremii, asta însemna o conjurare, o mare presiune psihologică asupra orbului din partea fariseilor care erau socotiți oficial autoritatea religioasă absolută. Cu toate acestea, orbul cu ajutorul harului rămâne pe poziția mărturisitoare la nivelul său zicând că nu știe dacă Iisus este păcătos – știe doar că acum vede pentru prima dată în viața sa. Lumina harului îl ajută să rămână cu acest curaj iubitor de oameni și îl luminează că cel care Îl mărturisește pe Hristos și îl luminează că Hristos care l-a vindecat este cel puțin prooroc. Desigur că Domnul este cu mult mai mult decât un prooroc, este Dumnezeu adevărat și Om adevărat, însă orbul nu era încă la nivelul duhovnicesc necesar să poată să primească acest adevăr în inima sa.

Adevărul care dezvăluie iadul mândriei

Fariseii nu se lasă și continuă să-l intimideze și să-l preseze din nou cu același lucru la care a mai răspuns. Orbul însă rămâne drept în lumina inteligentă a lui Dumnezeu și descrie concret hilarul situației întrebându-i dacă au auzit ce le-a spus acum. Evident că îi întreabă că de ce vor să audă iarăși. Nu cumva doresc să devină ucenici ai lui Hristos? Desigur că întrebarea este logică, însă asta stârnește furia fariseilor care îl ocărăsc spunându-i că el este ucenicul lui Hristos în timp ce ei sunt ucenicii lui Moise. Vedeți că ocara provine din agresivitate, din cantitatea de ură în primul rând și abia pe plan secundar este mesajul. În acest caz, mesajul este unul bun căci ce poate fi mai înalt ca cineva să fie ucenicul lui Hristos? Însă datorită faptului că fariseii au spus asta cu ură, se socotește ocară. Același lucru este valabil până astăzi când cineva îl ocărăște pe celălalt că este creștin, de exemplu. Ura aceasta provine evident din depărtarea de Dumnezeu pentru că Dumnezeu este singura sursă absolută de iubire din univers. Toți oamenii care iubesc cu adevărat primesc această iubire de la Dumnezeu și o redirecționează mai departe.

De fapt, chiar fariseii mărturisesc că nu știu de unde este Hristos. Asta arată că nu au harul lui Dumnezeu care să-i lumineze și că nu L-au înțeles pe Moise chiar dacă știau că Dumnezeu a vorbit lui Moise.

Orbul cel luminat de harul lui Dumnezeu le dovedește cu curaj mărturisitor într-o logică imbatabilă că ei sunt cei orbi și depărtați de Dumnezeu pentru că Cel care i-a deschis ochii sigur este om virtuos, cinstitor de Dumnezeu și face voia Lui pentru că dacă ar fi fost păcătos nu ar fi putut să facă nimic. În fața acestui raționament de necontestat, fariseii pe care nu-i interesează adevărul și dreptatea, recurg la partea opusă – adică la jigniri lipsite de logică și la forță nedreaptă, spunând că s-a născut în păcate tot, de parcă ei nu ar fi fost la fel și că nu îi permit să-i învețe, semn clar al auto-îndumnezeirii, al mândriei dure de care sufereau și care nu acceptă alt adevăr în afara bulei cognitive în care se aflau.

Omul mândru se închide în cadrele foarte strâmte ale egoismului său până când se reduce la un punct – la punctul său de vedere care evident că este distorsionat. Iadul este însingurarea veșnică prin încrâncenarea pe viziunea punctiformă și greșită a fiecărui egoist. Fiecare dintre noi greșim, fiecare dintre noi deraiem și din cauza asta avem nevoie de Hristos și de Biserica văzută ca și consensul Sfinților, al oamenilor duhovnicești astfel încât să ne corectăm constant traiectoria. Ne mântuim numai împreună, doar în iad mergem singuri.

Pentru o analiză detaliată a mândriei și a efectelor ei distructive, vedeți cuvântul Mândria – părintele Teologos, iar despre paralelismul dintre farisei și mândria contemporană, materialul Noi cine suntem? Vameșul sau fariseul? – p. Teologos.

Alungat de lume, găsit de Hristos

Este esențial să înțelegem că în clipa în care omul își menține mărturisirea Adevărului în Hristos este dat afară din adunarea celor lumești și este primit de Hristos cel ceresc. Vedeți că Iisus când a auzit că l-au dat afară, l-a căutat, l-a găsit și l-a întrebat: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?” Este fenomenal să-l caute Dumnezeu pe cineva și să-l găsească, adică omul respectiv să aibă inima deschisă către Dumnezeu, pentru că evident că Dumnezeu este atotprezent și atotputernic și atotștiitor, însă Își limitează puterea și intervenția în viața cuiva la libertatea respectivului. Deci în clipa în care Dumnezeu a găsit pe cineva înseamnă că respectivul a fost deschis în fața lui Dumnezeu. Desigur că în cazul fostului orb, acesta s-a deschis către Dumnezeu prin urcarea treptelor mărturisirii Adevărului Hristos în fața puterii fariseilor adică a ipocriților conducerii acestei lumi.

În clipa în care omul se ține de Hristos Adevărul cel iubitor atunci Acesta îl înalță și îl aduce la cunoștința faptului că Hristos nu este doar un simplu prooroc, ci este însuși Fiul lui Dumnezeu și Dumnezeu. Vedeți că omul când se luptă pentru Hristos nu se luptă singur, chiar dacă așa pare, pentru că însuși Hristos îl ajută. Din cauza asta atunci când suntem sub presiune este esențial să nu păcătuim. Dacă ne menținem în lumina adevărului, vine Domnul la noi și ne întreabă dacă credem în El, în Fiul lui Dumnezeu și tot El ne sugerează răspunsul precum celui care a fost orb din naștere și acum s-a luminat.

Vedeți că orbul era evreu și deci pentru el era foarte clar că există un singur Dumnezeu și cu toate acestea când Hristos îl întreabă dacă crede în Fiul lui Dumnezeu nu se blochează în indignare sau cade într-un servilism orb, ci întreabă cu înțelepciune ca un om liber: „Dar cine este, Doamne, ca să cred în El?”. Desigur că un evreu din vremea respectivă nu putea să aibă o astfel de reacție dacă nu ar fi fost luminat de Dumnezeu. Vedem pe Dumnezeu Însuși cum îi răspunde cu drag că „L-ai și văzut!” adică cu toate că orbul fiind din naștere fără ochi nu a văzut multe în viața lui, însă deja L-a văzut pe Fiul lui Dumnezeu Însuși. După care Domnul, smerit fiind, nu zice că „Eu sunt!”, ci că „Cel care vorbește cu tine, Acela este” și atunci fostul orb s-a închinat pentru că L-a recunoscut în inima sa pe Dumnezeu. Așa trebuie și noi să fim mărturisitori ai adevărului iubitor revelat prin Biserică și vom ajunge și noi să Îl vedem pe Hristos față către față și din multa iubire față de El ne vom închina Lui!

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Hristos a înviat!

Vă mulțumesc că ați stat cu mine până acum!

Întrebări frecvente

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!