A petrecut 70 de ani în Sfântul Munte – Cuviosul Ioan Guțu

Urmăriți un foarte frumos documentar despre unul dintre marii părinți athoniți români din perioada contemporană – cuviosul Ioan Guțu, care a petrecut 70 de ani în Sfântul Munte.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

A petrecut 70 de ani în Sfântul Munte – Cuviosul Ioan Guțu

Acesta este Sfântul Munte. De 1.345 de ani, a fost locuința a nenumărați monahi creștini. Iar în cele 20 de mănăstiri ale sale, se află nenumărate sfinte moaște și odoare de tot felul.

Cu mai bine de 100 de ani în urmă, un tânăr de 19 ani, elev de liceu, a pășit aici și nu a mai plecat. Dar cine este el? Și ce a văzut de l-a făcut să rămână?

Anul 1926. O corabie se apropie de țărmul Sfântului Munte Athos. La bord se află un tânăr român de 19 ani, din Basarabia. A călătorit din țara sa ca să răspundă chemării monahismului, simțind în adâncul inimii că acesta este locul pe care îl căuta.

Tânărul este călugărit și intră în viața monahală cu numele de Ioan, mergând la Schitul Românesc Lacu. Pentru o vreme, Ioan viețuiește alături de bătrânii duhovnicești ai Schitului Lacu, dedicându-se unei vieți de asceză și de liniștire.

Aici își află un părinte duhovnicesc, pe Părintele Ilie, a cărui călăuzire îi va marca pentru totdeauna viața tânărului monah. Încearcă să mori aici, îi spune bătrânul. Însă, cu trecerea vremii, toți bătrânii Schitului Lacu se săvârșesc, lăsându-l pe Ioan să viețuiască ca sihastrul schitului timp de 20 de ani.

Ce îți vine în minte când te gândești la un atlet? Un om care, prin disciplină și rigoare, ajunge stăpân pe trupul său, întărindu-l ca să poată săvârși lucruri de neînchipuit pentru omul obișnuit. Înalt, musculos, puternic. Grecii din vechime numeau acest efort ascezǎ.

Această disciplină, de a stăpâni trupul, presupune înfrânarea dorințelor și lepădarea de plăceri, pentru a dobândi putere trupească. Stoicii din Antichitatea greacă au luat acest cuvânt și l-au folosit pentru înfrânarea patimilor, ca să ajungă la adevărata virtute. Patimile, după ei, erau orice dorințe neînfrânate: lăcomia pântecelui, desfătările simțurilor, desfrânarea, ca să numim doar câteva.

Dar cum ar fi putut omul să biruiască aceste patimi? Cum ar fi putut un simplu muritor să ajungă la adevărata virtute? Stoicii nu au înțeles ceva: Harul dumnezeiesc. Cum ar fi putut omul să-și stăpânească patimile fără o legătură cu Dumnezeul cel iubitor?

Creștinismul a desăvârșit apoi asceza, punând accent pe harul mântuitor al lui Hristos. Asceza creștină, prin post, curăție, priveghere și rugăciune, potolește patimile și golește omul de sine, ca să ajungă la adevărata îndumnezeire. O unire cu Dumnezeu. După cum ne-a arătat Însuși Domnul nostru în pustiu, timp de patruzeci de zile.

De altfel, mulți nevoitori au venit înaintea noastră, ca să ne arate calea. Precum Sfântul Antonie, un ostaș duhovnicesc, încercat în arșița pustiei Egiptului. Sfântul Pahomie, cel care a întemeiat viața de obște, și chinoviile unde acești nevoitori sporesc în asprime. Și Sfântul Vasile, care a alcătuit rânduielile monahale folosite și astăzi de nevoitori.

Pustiul singurătății devine un loc de nevoință pentru oricine caută viața ascetică. Cu toate acestea, în singurătatea sa, părintele Ioan nu deznădăjduiește. Dimpotrivă, își petrece anii în adâncă cugetare și rugăciune, citind Psaltirea în chilia sa.

Monahii și pelerinii care veneau să-l vadă pe părintele Ioan, în vremea aceea, vorbeau adesea despre adânca sa smerenie, răbdare și dăruire față de nevoință. Părintele Ioan aparține acelei categorii de oameni care nu sunt luați în seamă de cei mulți, dar sunt bine cunoscuți înaintea lui Dumnezeu. Avea o față luminoasă, iar când te uitai în ochii săi, simțeai ca și cum priveai un ocean.

În timpul vieții sale monahale, a fost hirotonit preot și, mai apoi, a primit schima mare, mutându-se la schitul Colciu. Păstrând, totuși, același mod de viață ascetic, la Colciu, bătrânul Ioan se întâlnea adesea cu prietenul său, bătrânul Dionisie, ca să pescuiască și să se roage împreună.

Povestind despre acele vremuri, bătrânul Dionisie spunea: Petreceam împreună toate sărbătorile mari și mici. Părintele Ioan era un monah bun, foarte râvnitor și foarte aspru în viața monahală. Alți monahi încercau să se alăture lui, dar nu puteau să rabde. Era doar preot, nu și duhovnic. Iar când a murit ultimul duhovnic din schit, el nu a mai slujit nici măcar o dată, din smerenie. Era un om bun.

De-a lungul îndelungatei sale vieți, bătrânul s-a ținut cu strășnicie de post, mâncând rar și dormind doar câteva ore pe noapte. Se spunea că vorbea puțin și evita să primească vizitatori, ca să se poată dedica cu totul rugăciunii și tăcerii. Totuși, atunci când veneau la el vizitatori, îi primea cu dragoste și ospitalitate.

Dar, chiar și când anii au trecut și a ajuns la bătrânețe, bătrânul Ioan primea durerile și neputințele cu smerenie, făcând multe metanii în timp ce se ruga, chiar și atunci când picioarele îi sângerau.

Felul de viață al bătrânului Ioan poate fi poate, rezumat în cuvintele sale: Trebuie să începem cu frica de Dumnezeu și să continuăm cu dragostea față de El. Să adăugăm între acestea multă smerenie și rugăciune, și vom ajunge în Împărăția Cerurilor.

Viața Părintelui Ioan Guțu, scrisă de Brodie Plummer. Muntele Athos. America. Icoane Ortodoxe cu foiță de aur.

În ajunul sărbătorii Sfântului Ioan Botezătorul, un grup de călugări vin la Bătrânul Ioan. Frații sunt nemulțumiți. După multe ore de aruncat năvoadele, nu au prins nimic și nu vor putea pregăti nimic pentru sărbătoare.

Bătrânul le răspunde: Duceți-vă la lacul de lângă coastă și aduceți peștele acela uriaș. Răspunsul nu-i mulțumește pe părinți, deoarece mai încercaseră cu năvoadele în acel loc, dar, fără tragere de inimă, se duc și fac precum le-a poruncit bătrânul.

Ajungând la lac, călugării privesc și, spre surprinderea lor, văd lângă țărm un pește mare, îndeajuns de mare ca să-i hrănească două zile. Cu mâinile goale, călugării întind mâna și scot peștele din apă fără nici o sforțare și, mulțumind pentru această minune, aduc laudă lui Dumnezeu.

Cu altă ocazie, spre sfârșitul vieții Bătrânului Ioan, unul dintre ucenicii săi, un călugăr pe nume Augustin, vine la el și, în glumă, îi spune: Roagă-te lui Dumnezeu, Preacuvioase Părinte, deoarece ai dobândit bunăvoința Lui, ca să trimită un izvor mai aproape de schitul nostru, ca să nu mai ducem apă din vale.

Bătrânul Ioan rămâne tăcut și timpul trece până când și Augustin uită de glumă. Dar într-o zi, un izvor nou apare lângă schitul călugărilor.

Prin atenția sa evlavioasă și prin asceza sa, și prin concentrarea pe a trăi o viață cu adevărat creștină, Bătrânul Ioan este binecuvântat cu daruri duhovnicești. Se spune despre bătrân că știa lucruri care nu se întâmplaseră încă și că putea prezice anumite evenimente.

Este toamna anului 1996, la 70 de ani de la începutul vieții monahale a Bătrânului Ioan. Iese printre frații de la Schitul Colciu și Schitul Sfântul Gheorghe și, fiind cu călugării, Bătrânul Ioan își rânduște treburile, cere iertare de la fiecare și primește împărtășania de la prietenul său, părintele Dionisie. Două luni mai târziu, pe 5 decembrie, Bătrânul Ioan adoarme întru Domnul.

Unsprezece ani mai tarziu, anul 2007. Un pelerin singuratic merge pe drumul care duce la Schitul Colciu. Este un preot român, care vizitează Sfântul Munte. Ajungând la Colciu, începe să caute un mormânt, chiar mormântul Bătrânului Ioan. Pentru că preotul are o profundă evlavie față de răposatul bătrân, a venit să se închine înaintea lui, să-i ceară rugăciunile.

Și în cele din urmă, preotul găsește mormântul, dar când ajunge la el, observă un călugăr mic de statură, cu înfățișare smerită, stând lângă el. Cine sunteți? Îl întreabă preotul. Eu sunt, Ioan Guțu, la al cărui mormânt ați venit.

Uimit de răspunsul călugărului, preotul îl întreabă: Cum se poate, Preacuvioșia Voastră, să mai fiți în viață? Toți spun că ai murit de mult și ești pomenit la slujbele de pomenire. La care călugărul răspunde: Chiar dacă am murit, să știi că sunt încă viu.

Uimit de aceste cuvinte, preotul cere binecuvântare, sărută mâna bătrânului și pleacă, plin de o bucurie nespusă de slava lui Dumnezeu și a sfinților Săi.

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!