Ce i-a dezvăluit Iisus Hristos despre ecrane unei fetițe de 14 ani care a murit

Urmăriți un material uimitor conținând mărturia unei fetițe de 14 ani care a primit o descoperire cutremurătoare de la Domnul Iisus Hristos în legătură cu dependența de ecrane a tinerilor.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Ce i-a dezvăluit Iisus Hristos despre ecrane unei fetițe de 14 ani care a murit

Numele meu este Madison Taylor Brooks, am 14 ani și, pe 17 octombrie, am murit timp de 12 minute, când mașina noastră s-a răsturnat de trei ori pe Autostrada 29.

Eram pe bancheta din spate și derulam pe TikTok, neacordând prea multă atenție mamei, care mă ducea la antrenamentul de volei. Fratele meu mai mic, Tyler, stătea lângă mine și se juca pe Nintendo Switch. Ploaia era atât de puternică, încât mama mă tot ruga să caut indicații de drum, pentru că ea nu putea vedea ieșirea. Îmi amintesc că m-am enervat, pentru că tocmai urmăream un videoclip cu trenduri de dans și nu am căutat.

Apoi s-a întâmplat. Tirul a apărut din senin. Mama a țipat. Tyler și-a scăpat consola. Telefonul mi-a zburat din mâini, în timp ce mașina nostră s-a învârtit peste trei benzi. Îmi amintesc sunetul de metal zdrobit și de geamuri sparte. Apoi, nimic.

Dar apoi… Pluteam deasupra mașinii noastre. Vedeam luminile ambulanței clipind. Oamenii alergau dedesubt. Ploaia continua să cadă, dar nu o simțeam. I-am privit cum mi-au scos trupul din rămășițele mașinii. Șortul meu albastru preferat de volei era rupt. Fața mea era plină de sânge. Mama plângea, susținută de un pompier. Tyler era deja în ambulanță. Am încercat să strig: Mamă, sunt bine! Sunt aici!, dar ea nu mă auzea.

Apoi totul s-a luminat puternic. Ambulanțele, autostrada, mama – toate au dispărut. Simțeam că sunt trasă printr-un fel de tunel de lumină. Nu era înfricoșător. Era cald, ca atunci când stai în lumina soarelui în prima zi de vară.

Atunci L-am văzut. Iisus stătea acolo și nu arăta ca în icoanele din școala duminicală. Era… nu am cuvinte. Lumina izvora din El, dar totuși Îi puteam vedea chipul. Ochii Lui priveau prin mine, de parcă ar fi știut fiecare gând pe care l-am avut vreodată, fiecare mesaj răutăcios pe care l-am trimis, fiecare videoclip de pe TikTok pe care l-am postat. Dar totuși mă iubea cu desăvârșire. Când mi-a zâmbit, am simțit că sunt acasă. Cu adevărat acasă. Nu ca în casa noastră din Oak Ridge, ci ceva mult mai adânc.

– Madison! Mi-a rostit numele, și suna ca o melodie. Glasul Lui nu era puternic, dar umplea totul. Am început să plâng. Nu erau lacrimi de tristețe. Nu știu cum să explic. Simțeam totul deodată: toată dragostea după care tânjisem vreodată și toată pacea de care nu știusem că aveam nevoie.

– Sunt moartă?, L-am întrebat.

– Pentru puțin timp, a zis El. Dar mai întâi am ceva să-ți arăt, ceva important.

Și-a întins mâna, iar când am prins-o, ne-am aflat dintr-o dată în alt loc. Părea o sală imensă, cu mii de ecrane plutind în aer. Pe fiecare ecran vedeam copii de vârsta mea, unii mai mici, alții mai mari, toți privind în jos la telefoane, tablete sau calculatoare.

– Ce este asta?, L-am întrebat. Iisus părea întristat.

– Asta este ceea ce văd zilnic. Aceștia sunt copiii pe care îi iubesc, dar ei nu Mă mai pot auzi.

În timp ce mergeam prin încăpere, am putut vedea mai de aproape. Fiecare ecran arăta pe cineva asemenea mie, aplecat, derulând în neștire. Ochii lor păreau goi. Dar lucrul ciudat era că, în jurul fiecărei persoane, se aflau niște umbre. Niște chipuri întunecate care le șopteau lucruri la ureche.

– Ce sunt acelea?, am șoptit, apropiindu-mă de Iisus.

– Slugile vrăjmașului, a zis El. Ele grăiesc minciuni prin ecrane.

M-a dus la un ecran unde o fată cam de vârsta mea plângea în timp ce derula pe Instagram. În jurul gâtului ei era ceva ce părea un lanț greu, iar la capătul lui se afla telefonul. Umbrele adăugau noi zale la lanț cu fiecare alunecare a degetului ei.

– Numele ei este Emma, a zis Iisus. Ea crede că nu valorează nimic, pentru că nu arată ca acele chipuri falsificate pe care le vede. Petrece șase ore în fiecare zi comparându-se cu minciuni.

M-am simțit rău, pentru că și eu făceam la fel. Mi-am amintit cum plângeam în dormitorul meu deoarece Kylie postase poze de la petrecerea de ziua ei, la care eu nu fusesem invitată. Petrecusem trei ore în acea seară derulând prin viețile perfecte ale tuturor, simțindu-mă tot mai rău.

Iisus a atins ecranul și am putut auzi gândurile Emmei: Nimănui nu i-ar păsa dacă eu n-aș mai fi. Uite ce fericiți sunt toți ceilalți.

– Dar nu e adevărat, am zis eu, și oamenilor le-ar păsa.

– Tu înțelegi, a zis Iisus încet, dar ea nu mai poate auzi adevărul. Vocile de la ecranul ei sunt prea puternice.

Ne-am mutat la un alt ecran. Un băiat, poate de 12 ani, juca un joc violent. La fiecare omor din joc, umbrele din jurul lui creșteau. Părea palid, cu cearcăne negre sub ochi.

– Nu a dormit mai mult de 4 ore pe noapte de trei ani, a zis Iisus. Jocurile fuseseră făcute ca să-l țină acolo, ca să-l facă să aibă nevoie de ele. Părinții lui nu știu că se joacă până la ora 3 a.m. în fiecare noapte. Mânia lui crește. Puterea lui de a simți milă scade.

M-am gândit la Tyler și la cum aruncase consola în mine săptămâna trecută, când mama l-a pus să închidă jocul ca să vină la cină.

Iisus mi-a arătat și alte ecrane. Copii care trimiteau mesaje crude colegilor de clasă, râzând. Fete care își făceau poze nepotrivite ca să atragă atenția. Băieți care se uitau la conținut violent și desfrânat, iar umbrele din jurul lor dansau de bucurie. Pretutindeni, telefoanele și tabletele străluceau ca niște mici temnițe.

– Madison, a zis Iisus, întorcându-se către Mine, Știi câte ore ai petrecut uitându-te la un ecran în viața ta?

Am clătinat din cap. El a făcut un semn cu mâna și am văzut ceva ce părea o clepsidră. Dar în loc de nisip, era plină cu clipe din viața mea. Clipe pe care nu le voi mai primi înapoi. M-am văzut stând pe canapea, în timp ce bunica încerca să-mi povestească despre copilăria ei, iar eu mă uitam la YouTube. Am văzut sute de apusuri pe care le-am pierdut, pentru că făceam selfie-uri în loc să le privesc cu adevărat. M-am văzut ignorându-mi fratele când voia să se joace cu mine, pentru că nu puteam opri derularea pe TikTok.

– 8.422 de ore, a spus Iisus încet. Atât din viața ta ai dăruit unui ecran.

Am socotit în gând: era mai mult de un an din viața mea pierdut.

– Dar toată lumea face la fel, am șoptit, simțindu-mă rușinată.

– Da, a zis Iisus, și tocmai de aceea îți arăt aceasta. Vrăjmașul a găsit o cale să intre în fiecare casă, în fiecare dormitor, în fiecare minte, fără ca nimeni să observe. Părinții le dau copiilor aceste dispozitive fără să înțeleagă că le oferă otravă în doze mici care creează dependență.

Apoi Iisus mi-a arătat ceva ce mi-a zdrobit inima. Mi-a arătat sute de clipe în care a încercat să-mi vorbească, când eram singură în cameră, sau mergeam spre școală, sau stăteam culcată noaptea în pat. Momente în care prezența Lui era acolo, când voia să mă mângâie sau să mă îndrume. Dar de fiecare dată întindeam mâna după telefon și alegeam zgomotul în locul glasului Său.

Cea mai mare înșelăciune, a spus Iisus, este să-i facă pe toți să creadă că sunt conectați unii cu alții, când de fapt sunt mai singuri ca oricând.

Lacrimile îmi curgeau pe față.

– Iartă-mă, am zis. Nu știam.

Iisus și-a pus brațul în jurul meu.

– De aceea vezi acestea, Madison, pentru ca și alții să afle.

Apoi mi-a arătat încă o scenă. Era sufrageria noastră, dar altfel. Familia mea juca un joc de societate, fără niciun telefon prin preajmă. Toți râdeau. Afară ploua, la fel ca în ziua accidentului, dar în casă era cald și luminos. Aproape că simțeam mirosul prăjiturilor mamei la cuptor.

– Aceasta ar fi putut fi seara de azi, a zis Iisus cu blândețe, dacă telefoanele ar fi fost puse deoparte.

Inima mea simțea că se rupe. Nu înțelesesem niciodată cât pierdusem privind la un ecran.

– Madison, a spus Iisus, Timpul tău aici nu s-a sfârșit. Ai un mesaj important de dat mai departe.

– Dar nu vreau să mă întorc, am zis, și o spuneam cu toată inima. A fi lângă El era atât de bine, atât de drept. Vreau să rămân cu Tine.

El a zâmbit cu acel zâmbet care mă făcea să mă simt cu totul iubită.

– Eu sunt mereu cu tine, Madison, dar familia ta are nevoie de tine și alții trebuie să audă cele ce ai văzut.

– Oare vor asculta?, am întrebat.

– Unii vor asculta, a zis El, și aceasta este de ajuns ca lucrurile să înceapă să se schimbe.

Mi-a atins fruntea și deodată am simțit că sunt trasă înapoi, departe de lumina Lui, prin tunel, din nou, din ce în ce mai repede. Apoi durere, durere mare, aparate care țiuie, lumini puternice de spital, cineva strigând: S-a întors! Avem puls! Am tras aer în piept, cu o arsură de parcă înghițisem foc. Tot trupul mă durea. Nu puteam mișca piciorul stâng. Aveam un tub în gât.

Doctorii au numit-o minune. Au spus că inima mea se oprise douăsprezece minute. Au zis că ar fi trebuit să am leziuni cerebrale, dar toate analizele au ieșit normale. Nu puteau explica.

Mama a plâns trei zile în șir. Tata, care fusese plecat într-o călătorie de afaceri, a refuzat să mai plece din salonul meu de spital după ce a sosit. Tyler mi-a făcut un desen pe care scria: Cea mai bună soră, deși fusesem cam rea cu el în ultima vreme.

Când, în cele din urmă, mi-au scos tubul de respirație, primul lucru pe care l-am spus a fost:

– Unde e telefonul meu?

Mama a părut surprinsă.

– Dragă, s-a stricat în accident.

Și am început să plâng, nu pentru că îmi era dor de telefon, ci pentru că eram ușurată că dispăruse.

Au trecut săptămâni până să le pot povesti tot ce văzusem. La început mi-era teamă că nu vor crede, dar ceva se schimbase în mine și ei puteau vedea. În prima seară după ce m-am întors acasă din spital, i-am rugat pe toți să-și pună telefoanele într-un coș. Apoi le-am vorbit despre Iisus, despre ecrane, despre umbre, despre momentele pe care le-am pierdut. Le-am spus cum dispozitivele, despre care credem că ne țin uniți, de fapt ne despart.

Tata a plâns. Nu-l văzusem niciodată plângând.

Au trecut șase luni de atunci. Casa noastră este altfel acum. Avem o cutie pentru telefoane în care punem toate dispozitivele când petrecem timp împreună. Am început să jucăm jocuri de societate în serile de vineri. Mama a șters majoritatea aplicațiilor ei de socializare. Tata nu a mai adus laptopul de la serviciu acasă. Tyler tot se joacă, dar cu cronometru și mai ales jocuri pe care le putem juca împreună.

Cea mai grea parte a fost să mă întorc la școală și să le spun prietenilor. Unii dintre ei au crezut că am devenit ciudată. Unii au încetat să mai petreacă timp cu mine, pentru că nu mai voiam să stau în pauza de prânz derulând pe TikTok. Dar unii m-au ascultat.

Cea mai bună prietenă a mea, Zoe, a șters Snapchat, după ce i-am povestit ce am văzut. Ea mi-a spus că se simțea de ceva vreme mai anxioasă și mai tristă, dar nu înțelegea de ce. Acum doarme mai bine. Mama ei i-a trimis mamei mele un mesaj de mulțumire.

Îmi este și mie încă greu uneori. Aplicațiile acelea sunt făcute să te atragă înapoi. Uneori iau telefonul mamei și mă trezesc derulând fără să-mi dau seama. Obiceiul e puternic, dar acum simt când se întâmplă, ca și cum Iisus mi-ar fi deschis ochii să văd lanțurile.

Dacă te uiți la acest clip, vreau să încerci ceva. Doar o zi, lasă-ți telefonul deoparte. Privește-i pe cei din jurul tău. Privește-i cu adevărat. Ascultă-i când vorbesc. Simte soarele pe față, fără să faci o poză. S-ar putea să te surprindă ce auzi în liniște.

Iisus mi-a spus că vrăjmașul nu poate crea nimic. El doar strâmbă ceea ce a făcut Dumnezeu. A luat nevoia noastră de legătură cu ceilalți și a transformat-o în ceva care ne izolează. Ne-a luat dorința de a fi cunoscuți și iubiți și ne-a convins că like-urile și urmăritorii ar putea umple golul acela. Nu pot. Și nu vor putea niciodată.

Știu că unii nu vor crede povestea mea, și e în regulă. Dar dacă ești părinte și te uiți la acest clip, te rog să mă asculți. Copiii tăi au nevoie să fiți curajoși. Au nevoie să le pui hotare pe care ei singuri nu și le pot pune. Au nevoie să creezi un spațiu în care glasul lui Dumnezeu să fie mai puternic decât al ecranului.

Iar dacă ești de vârsta mea și te uiți la acest clip, să știi că valorezi mai mult decât numărul de urmăritori. Viețile perfecte și filtrate pe care le vezi online nu sunt reale. Umbrele vor să te convingă că pierzi ceva, dar adevărul este că viața, viața adevărată, se petrece chiar acum, în jurul tău. Și Iisus încearcă să-ți capteze atenția. Poate acest clip este unul dintre modurile prin care o face.

Nu am toate răspunsurile. Sunt doar o fată de 14 ani care a murit timp de douăsprezece minute și s-a întors schimbată. Dar știu ce am văzut. Știu ce am simțit. Și știu că nu mai putem continua să trăim așa, cu capetele plecate, cu degetele derulând și cu inimile goale.

Lasă telefonul jos și ridică-ți privirea. El așteaptă să-ți arate ce contează cu adevărat. Pentru că adevărul este: Niciunul dintre noi nu știe cât timp ne-a mai rămas. Și eu nu vreau să mai pierd nici o secundă din viața mea cu umbre și ecrane.

Numele meu este Madison Taylor Brooks. Am murit pe 17 octombrie. Și Iisus m-a trimis înapoi ca să vă spun acestea.

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!