Bucuria familiei cu mulți copii – p. Pimen Vlad

Într-o lume care aleargă după confort și succes rapid, bucuria familiei cu mulți copii pare un ecou al unei vieți mai simple și mai profunde. Acest articol ne readuce aminte de ritmul lent al strămoșilor noștri, de dragostea necondiționată din casele pline, de răbdarea care formează caractere și de crucea pe care o poartă părinții ortodocși. Prin povești autentice, vom vedea cum familia numeroasă nu e o povară, ci o cale spre mântuire, spre pace lăuntrică și spre o fericire care nu se uzează cu timpul. Urmăriți până la capăt pentru a regăsi esența vieții creștine.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Înainte omul nu se grăbea

Dimineața, ia-o frumos, fă o rugăciune, ia o gustare și la șase dimineața ia sapa și du-te pe ogor. Stai până la 12 și prășește pe ogor. Dacă vrei ia-ți și o pălărie de paie, desculț frumos și stai cinci ore așa. După aia mănâncă la amiază, cum era pe timpuri, da? Odihnește o oră frumos sub un copac la umbră, nu cu umbrele de soare, nu știu ce, sub un copac acolo, sub o tufă la umbră și prășește iară până seara. Și după aia vin să te întreb cam cum a fost ziua, de lungă sau de scurtă? O mai fost la fel de scurtă cum îți părea când te duci la birou, mai bei o cafea, te mai plimbi cu mașina, te mai duci nu știu unde și aoleu ce-a trecut ziua?
Nu, ziua a rămas la fel. Noi am luat-o un pic de asta. Noi am început să vrem ca într-o zi să facem ce nu făceam înainte într-o săptămână. Vezi că acum într-o zi vrei să ajungi până nu știu unde, să rezolvi nu știu ce, să vii și înapoi. Înainte omul nu se grăbea. Știu cum spunea bunica, când mă trezeam jumătate la 1, adică noaptea la 12 jumătate, îmi luam traista și mă duceam până la Suceava, la oraș la piață, 30 de kilometri. Își rezolva ce avea acolo și după aceea venea înapoi. Ăsta era pasul lor. Și trăiau oameni liniștiți, nu auzeai de boli, de decepții. Boli erau de celelalte, dar boli de astea în care zice: „Doamne, am ajuns în decepție, n-am chef de viața”, toată lumea avea rostul în viață.
Și aveau și câte șapte, zece copii sau câți aveau. Și aveau chef de viață, se trezeau în fiecare dimineață. Seara, făceau o tigaie mare, dacă făceau omletă, o puneau pe masă și toți luau din ea. Nu exista fiecare farfuria, nu e spălată, nu e de marmură, nu e de nu știu ce, luau toți de acolo. Dacă erai mai încet la mână, mai rămâneai flămând. Deci toată lumea se împăca și toți mergeau înainte. Noi tot vrem și acum, ce s-au mai inventat, să ne ușurăm viața, dar de fapt ne-o distrugem.
“Orice ușurătate care ni se pare nouă că ne ușurează viața, de fapt e o greutate în plus”
Avea Cuviosul Paisie Aghioritul o vorbă, zice: orice ușurătate care ni se pare nouă că ne ușurează viața, de fapt e o greutate în plus. Și spui: trebuie să-mi mai iau nu știu ce, ca să-mi fie mai ușor. Dar lucrul ăla care l-ai luat, în afară că ai băgat un ban în el, după aceea necesită întreținere. Hai să luăm o mașină, da? Mașina. Trebuie să-i plătești toate câte nu trebuie să plătești la ea. După aceea să pui benzina, să faci atâta, să-i faci iară tot ce trebuie la ea. Deci ești obligat să ai o sursă de bani ca să o menții. Și noi zicem că, măi, uite, ne trebuie cutare, ne mai trebuie cutare. Înainte, în două camere trăia toată familia. Acum cauți, să faci să fie cameră de zi, cameră de lecții la copil, cameră de nu mai știu ce, și ai doi copii și tot ai făcut șapte-opt camere.

Pentru o reflecție profundă asupra ritmului lent al vieții ortodoxe și al simplității, consultați discuția Tradiție, duhovnicie, copii – p. Teologos; iar despre rolul primordial al părinților în educație, vedeți analiza de la Ziarul Lumina.

Bucuria familiei cu mulți copii

Și, uite, la mine nouă frați suntem, da? Aveam două camere și o bucătărie. O cameră era de curat. Deci noi locuiam într-o cameră și o bucătărie toți nouă. N-a murit nimeni. Slavă Domnului, toți, chiar sora cea mai mică, care când a murit mama, ea avea 12 ani. O luase Dumnezeu la 57 de ani, mai devreme pe mama. O știut El de ce. Ea are 43 de ani acum și 10 copii. Sora cea mică, da? Păi m-am dus la ei, chiar o întrebam pe sora cea mare, care are 65 de ani, că a fost și o stat vreo două zile la ei, zic: cum a fost? Zice: ca în rai. Și atât e de bine, se împacă între ei… Sunt pe trei echipe, după mărime, cutare.
Și toți veneau, nu știau ce să-mi dea, să aibă grijă de mine. „Mătușă, dar ce ai nevoie? Da’, uite, ia un suc!” , adică crescuți frumos. Pentru că, după cum am zis și sora, fiind cea mai mică, a crescut și ea aproape fără mamă. Era tata că ceilalți frați mai mari… noi plecasem, o rămas așa. A știut ce e greul. Și a crescut și ea copiii în felul ăsta, cu dragoste, cu răbdare, cu toate. Și datorită acestui lucru au ajuns copiii să fie foarte buni, să se respecte între ei și să se ajute. M-am dus la ei și am văzut că și-au aranjat cât de cât pe acolo, că soțul ei e preot. Nu era preot înainte, dar între timp o făcut Teologia și acum e preot. Le-o dat o casă parohială veche de 30 de ani, în care era haos.
S-au dus copiii acolo și au luat-o și au reparat-o. Întâi și-au reparat o cameră și s-au mutat toți acolo. Și-a făcut o baie că n-avea casa aia veche baie. Și când am fost acum, zic: ”Bă, tot baia aceea?”, adică o singură baie la zece copii și cu ei doi, doisprezece? Zice: ”Da, ne descurcăm. Toți au răbdare!”. Deci, doisprezece inși se descurcă cu o baie și asta de atâția ani, nu de o zi, două. Zic:
– Bă, dar trebuia să mai adăugați una afară, măcar să fie!
– Da, ne descurcăm cu asta!

Despre bucuria familiei cu mulți copii în context ortodox, recomandǎm și materialul Dumnezeu și familia: virtuți și păcate – p. Pimen Vlad; pentru perspective clasice asupra creşterii copiilor, consultați Despre creşterea copiilor în frica de Dumnezeu – Părintele Cleopa.

Să ne gândim bine ce ne aduce fericirea

Și vezi că de multe ori sunt doi trei în familie și se ceartă că n-au loc la baie. Au două băi și tot se grăbesc unul peste altul. Asta înseamnă să nu ne mai îngăduim unii pe alții, să nu mai fim buni unii cu alții, să nu ne așteptăm unii pe alții. Nu! E, în momentul în care înțelegi lucrul ăsta, că toate trebuie să fie la timpul lor, toate devin frumoase. De asta să ne gândim bine ce ne aduce fericirea. Toți alergăm după fericire și poate spui: ”A, dacă o să am mașină nu știu de care, o să fiu fericit. Dacă o să am nu încă două camere pe acasă sau nu știu ce salon special, o să fiu fericit”. Și în timp le faci pe acelea. Anii trec și le faci și vezi că ești tot neîmplinit, tot nefericit.
Dar tot îți adaugi și cumva ajungi la un moment dat pe la vreo cincizeci de ani, că te dor toate pentru că ai alergat continuu fiindcă ai vrut să-ți împlinești toate dorințele ca să fii mulțumit. Și vezi că ești nemulțumit și trebuie să te mai duci și pe la doctori, să mai repari ce ai stricat când n-ai fost atent. Și până la urmă te gândești: De ce mi-au trebuit toate celea, de ce nu mi-am pus un program așa, potrivit? Atâtea ore de muncă, atâtea ore timp împreună cu familia… Deci, să nu uităm un lucru: sunteți în lume, căsătoriți, aveți copii. Spune clar un lucru la Sfânta Scriptură: femeia se va mântui prin naștere de copii, naștere de prunci. Deci, ăsta-i scopul ei pe pământ.

Pentru o perspectivă duhovnicească asupra fericirii adevărate în familie, vedeți și Criza familiei ortodoxe azi – Danion Vasile, p. Teologos; iar despre bucuria familiei creștine ca regăsire a paradisului, consultați Bucuria familiei creștine – CrestinOrtodox.ro.

Orice copil vi-l dă Dumnezeu, face parte din Cruce

Bineînțeles, scopul e mântuirea. Dar Dumnezeu a îngăduit căsătoria, ca să se ajute unul pe altul, iar ei i-o lăsat că se va mântui prin naștere de copii câți copii îți dă Dumnezeu. Dumnezeu știe că ți-o da cinci, dar tu, când te prezinți cu doi la El, zice:
– Dar unde-s ceilalți?
– Păi, na, mi s-o părut și mie că e cam greu…
Asta face parte din Cruce. Și dacă soțul cumva nu că o forțează, dar insistă mult că ”Dă-l arară că nu ne mai trebuie”, are același păcat și el în fața lui Dumnezeu, aceeași răspundere. Adică, pedepsită e ea, pedepsit e și el. Deci, aveți mare grijă că orice copil vi-l dă Dumnezeu, face parte din Cruce. Și nu-i suficient că l-ai născut, contează cum îl crești. Prima dată e exemplul pe care îl dai copilului tău. La mamă începe de când e în burtă, transmite starea ei copilului. Dacă e nervoasă, dacă fumează, bea, face… pe toate i le transmite copilului și are copilul urmări mai târziu. Deci, creșterea trebuie să fie frumoasă de la început, în liniște, în pace. Voi, ca bărbați, atenție cu ele, mai ales când sunt însărcinate, pentru că atunci toate-s sus-jos, se dă tot organismul peste cap și au nevoie de mai multă îngăduință.

Cei șapte ani de acasă sunt temelia copilului

Mai faci tu, mai speli tu un vas, mai faci ceva, o lași mai liniștită atunci. Să facă ea ce poate și ce ține de ea ca să-i fie bine și copilul pentru că după aia ai urmări toată viața cu copilul și de unde se trag? Pentru că n-ai fost atunci alături cum o trebuit. Și după ce s-a născut copilul trebuie dus la biserică, împărtășit de mic, îl botezi cât de devreme. Nu-l lași cu anii că trebuie să vină nașul din America sau de nu știu de unde și după aceea alergi după copil prin curte să-l iei să-l botezi și până atunci l-ai privat de Sfânta Împărtășanie, care îl întărea ca să fie sănătos și trupește și sufletește. Atunci copilul, dacă îl crești frumos, ajungem la ceea ce s-o spus, cei șapte ani de acasă.
Deci, are o temelie, atunci se formează temelia copilului, cei șapte ani de acasă. După aceea se duce la școală, dar el o văzut lucruri bune acasă, o învățat lucruri bune. Și atunci și la școală e un pic atent cu colegii și cu toți, că el a văzut că așa trebuie să fie. Și îl ajută în viitor, permanent o să se gândească cu drag la casă, cât de bine o fost, cât de frumos o fost, la căldura familiei, la dragoste. Să nu vă fie rușine să le spuneți la copii că îi iubiți, la soție că o iubiți, îmbrățișați-i. Mulți zic: ”A, dar de ce trebuie să-i arăt lucrurile astea?”. Arată-i-le! Pentru că altfel crește cu o suferință, cu o rană… Am întâlnit situații în care spuneau: ”Mă atât de mult îmi doream să mă îmbrățișeze, să-mi spună că mă iubește și nu mi-a spus!”.

Să îi facem responsabili pe copii

Acum fiind mare îi spunea: ”Păi te iubeam, dar nu ți-am spus-o”. Păi, da’ ce-i, militărie?”. E copilul tău, trebuie să-i arăți dragostea, dar să-l înveți să crească frumos, nu un răsfățat în sensul că orice rău face să-l aplauzi, că după aia ai urmări mai târziu, nu! Să-l înveți responsabil. De mic să-l înveți cu ale casei. Dacă e fetiță, mama s-o ia: ”Hai cu mine să facem mâncare”. Las-o să-și bage și ea degetele acolo chiar dacă se mai murdărește, dar învață.
Am fost la o familie, fetița avea 13 ani și pentru că o învățat-o mama ei să facă mâncare, toată masa a făcut-o ea. Știa că vin și așa o vrut, făcuse trei feluri de mâncare fetița la 13 ani. Și era emoționată dacă îmi place. Deci, mâncare super reușită la 13 ani pentru că ea de la 6 ani o stat cu mama în bucătărie și o învățat. Băieții la fel, pe lângă tata, să învețe una-alta, orice ce faci tu, că ești mecanic, repari ceva prin casă: ”Hai să vezi și tu că poate vreodată nu-s acasă, poate-s plecat, tu crești, trebuie să înveți lucrurile astea!”. Totdeauna să fii exemplu bun și faceți-vă timp să stați de vorbă cu copiii! Seara lăsați televizorul mai închis un pic, mai lăsați telefonul deoparte, ia adună-i pe toți laolaltă și stai de vorbă cu ei.

Să fim un exemplu de urmat pentru copiii noștri

Lasă-i să spună tot ce au făcut ei în ziua aceea, ce probleme au avut, dar nu cu scandal și cu ceartă, ci cu drag: ”Hai, spune ce-ai făcut? Cu cine te-ai bătut? Care-i problema, cine e nemulțumit? Ce nelămuriri ai la ceea ce vezi?”. Să îți faci timp de așa ceva pentru copii și atunci copilul ușor ușor se bucură că poate să se deschidă și-ți le spune pe toate. Și atunci tu cu experiența vieții, că indiferent cât e de simplu ești, ai experiența vieții, poți să-i spui: ”Măi, uite, și eu am făcut ce vrei tu să faci și uite ce rezultate o dat! Nu o fost bine! Ai grijă, nu face asta, nu repeta asta, evită asta”.
Sunt o grămadă de lucruri pe care puteți să-i învățați pe copiii voștri, deoarece copiii întotdeauna îi privesc pe părinți ca pe ceva titanic. Ei zic: „Bă, a zis tata! A zis mama!”. Dar dacă el îl vede pe tata că vine în patru labe acasă, mai rău ca porcul se târâie și nu știe ce-i cu el, mama și ea înjură ca la ușa cortului și sunt în casă scandaluri, își pierde încrederea. Ajunge la un moment dat să-i fie rușine cu tata: ”Dacă vine tata și mă face de râs la școală. Mama, dacă nu știe ce zice…”. Nu trebuie să ajungă acolo. Ei trebuie să rămână permanent: ”Măi, a zis tata, a zis mama!”, adică, are valoare lucrul acela. Ei când zic, apoi știu ce înseamnă lucrul ăsta!

Amintiri din copilărie

Hai, că mi-am amintit acum un lucru. Aveam vreo 12 ani, era pe timpul comuniștilor când eram la colectiv. Noi aveam ultima casă, era în câmp așa. Și na, atunci munceai toată vara și îți dădea un sac la urmă, era o perioadă destul de grea. Noi aveam două loturi la colectiv și munceam dublu fiind mai mulți copii, ca să putem cât de cât să ne întreținem pe iarnă. Atunci nu era cu planuri făcute dinainte, doar se uita tata toamna: ”Avem ce ne trebuie în beci și în pod? Bun, o scoatem iarna asta! La primăvară muncim din nou!”. Asta era! Și era un inginer acolo foarte dur. De multe ori la colectiv cum era înainte, aveau toată puterea cine era inginer, cine era cutare.
Acolo era o tarla de grâu și odată o combină Gloria plină, s-o defectat la o sută de metri în fața casei noastre. Eu cu un verișor ne jucam în drum: ”Bă, s-o defectat Gloria!” și atât ne-o dus mintea: ”Hai să luăm câte o găleată, să luăm niște grâu la găini!”, că atunci la grâu n-aveai acces, era foarte greu. La 200 de metri în stânga era cântarul cu geam mare unde erau inginerii, se uitau ca la televizor la noi, dar atât ne-a dus mintea. Am luat câte o găleată, dă-i, aleargă la glorie, ne-am cocoțat până sus unde era capacul, am pus jumătate de găleată și viteză acasă. Ăia s-au uitat de acolo cum ne-am dus acasă. Inginerul ăla, era unul la vreo 30 de ani, legat așa bine, tânăr, o venit cu bicicleta și a început să urle la poartă. A ieșit tata:
– Ce e?
– Să iasă băiatul că a furat grâu!

Dragoste de tată

Când am auzit, am ieșit, n-am mai stat să mă cheme. Când m-o văzut s-o repezit și mi-o tras o palmă de m-o lipit de poartă. El era mare, dar eu, cât eram eu la 12 ani? Tata era un omuleț atâta, avea 1,60 m. Atunci mi-am dat seama de dragostea lor. Noi fiind atâția copii, nu era ca acum, vai, toată ziua în brațe, n-aveau timp să o arate, că tot timpul era altul, el lucra și la o topitorie, venea seara terminat, noi mergea la prășit, deci, nu era timp. În momentul ăla când m-a lipit de poartă, eu cumva am fost mai în spate și am văzut faza, tata s-a înnegrit la față, și-a pus mâinile așa, capul în jos și când s-o repezit cu toată viteza în burtă la ăla, l-o aruncat vreo trei metri prin aer și a căzut jos în mijlocul drumului.
Și după aia s-o dus la el și i-o zis: ”Întâi să-ți faci tu copii și după aceea să-i bați!”. Deci, n-o mai ținut cont de nimic. Ăla a început să tremure, om la 1,85 m, tânăr la 30 de ani și tata, un omuleț atâta, cât avea el atunci, 55-60 de ani, nici nu știu cât avea la timpul acela. Bineînțeles, după aia ăla a început să amenințe: ”Gata, te bag în pușcărie! S-a terminat! Te distrug!” pentru că a văzut că n-avea cu cine să se pună. Adică, o intrat frica în el, ditamai omul pentru că și-a dat seama de ce e în stare un om pentru copilul lui. Și cât era el plin de mușchi, și-a dat seama că n-are nicio șansă pentru că omul ăsta-și apăra copilul. Și bineînțeles, a venit președintele de atunci: ”Ce s-a întâmplat aici?”.

În societate să fim oamenii păcii

La inginer îi era rușine să spună că m-o lovit și că l-a pus tata jos în mijlocul drumului și a început să zică că a furat, că nu știu ce. Președintele era un domn de milioane: ”Hai, domnule inginer, las-o baltă! O luat și el trei kile de grâu să dea la găini! Hai, hai la cântar! Hai să plecăm de aici!”. Și îi zice lui tata: ”Hai, bade Vasile, ia grâul și du-te acasă!” și gata, s-a încheiat. De asta și când a fost Revoluția, ca să facem o diferență între oameni, inginerul, săracul, a trebuit să fugă să nu-l jupoaie de viu femeile la câți copii o bătut, pe când președintele o rămas liniștit în sat, toată lumea își scotea pălăria, și-o deschis o mică afacere după ’90, toți îl respectau pentru că a fost om. Indiferent cum era sistemul, el totdeauna era cu pace.
Toată lumea îl saluta, omul ăla aducea liniște. Chiar de intra într-un conflict unde se băteau doi, el aducea liniște acolo, știa imediat ce să spună, ”Hai, las-o baltă! Pentru asta?…”, imediat găseau o cale. Așa trebuie să fim noi în societate, să fim oamenii păcii, pentru că întotdeauna o să existe și din ceilalți. Noi să fim cu dragoste! Am făcut paranteza asta cu tata ca să vedeți ce înseamnă un tată, o mamă pentru copii. Deci, eu atunci pe omulețul ăla pe care îl știam că muncea toată ziua, pe tata l-am văzut ca pe un uriaș. Când l-am văzut pe ditamai omul ăla uriaș că tremura în fața lui, mi-am dat seama cine-i tata când își apără copilul. Ei, asta trebuie să fiți voi pentru copiii voștri, ăia de care copiii să zică: ”Băi, dacă a zis tata, a zis mama!…”, adică nu ei nu mint.
Să fim întotdeauna sinceri cu copiii.
Dacă mi-a spus el că dacă fac treaba asta mă duce acolo, păi mă duce. Adică, trebuie să fiți sinceri cu copiii: ”Măi copile, uite, du-te și fă treaba asta, că mâine e sâmbătă, e duminică, te duc undeva!”. Fii corect cu el! Și atunci copilul întotdeauna o să facă cu drag, pentru că știe că nu-l duci cu zăhărelul, cum se zice: „Fă, că lasă că ți-oi da eu, lasă că ți-oi face”. Adică, să fiți cu ei întotdeauna așa cum trebuie. Și asta o să vă ajute foarte mult în viitor după ce cresc pentru că ei rămân cu încrederea în părinți. Și oriunde s-ar duce, dacă au o problemă: ”Mă, ia să-l sun pe tata, pe mama, să vedem ei ce zic aici”. Rămân cu lucrul ăsta care nu se pierde niciodată. De asta fiți cum trebuie în familie și față de soție!
Întotdeauna: ați intrat în casă, indiferent dacă poate nu-i gata mâncarea, ia-o, îmbrățișeaz-o și spune-i c-o iubești. Dacă ea zice: ”Dar n-am făcut mâncarea!”, tu zi-i: ”Nu-i nimic, hai că o facem împreună!”, depășiți frumos lucrurile astea! De ce să iasă scandal în casă și să fie afectați și copiii pentru niște lucruri fără rost, că am întâlnit cazuri?

De multe ori, nu vrem să depășim traumele copilăriei

M-am dus la o familie minunată, soț și soție, aveau o fetiță și atât de mult mi-a plăcut în casă la ei. Dar mă duc după cinci ani și parcă era în renovare casa, dezastru, haos, unul într-o parte, deja de câteva luni unul dormea la etaj, unul la parter, de la niște prostii. Și le-am spus: ”Hai să dăm anii înapoi să vedem de unde au pornit problemele”!. Bineînțeles, că soțul nu mai voia pentru că el o luase oleacă pe arătură, o luase cu băutura și acum zicea:
– Nu, că ea e de vină!
– Dați înapoi până când nu erau probleme și continuați de acolo!
– A, nu! Că doar acum fac asta!
Dar tocmai ceea ce făcea i-a adus problemele în familie. Și nu voia să renunțe și plângea: ”Că eu am rămas traumatizat că m-a părăsit tata la trei ani”. Deci, tu acum la cincizeci de ani te plângi că te-a părăsit tata la trei ani și îți distrugi familia, fetița de șapte ani tremura și i-am spus:
– Dar tu nu te uiți că îți distrugi fetița?
– Nu, că tata m-a părăsit și nu mai vreau să trec prin asta!
– Dar tu gândește-te la fetița ta, că tu îi faci același lucru pe care ți l-a făcut tatăl tău!

Totdeauna trebuie să primeze dragostea în familie

Deci, uneori pentru că avem traume din copilărie și nu putem să le depășim, rămânem blocați acolo și ne distrugem copiii noștri. Permanent căutăm alt vinovat și ajungem și ne distrugem familia. Nu! Totdeauna trebuie să primeze dragostea în familie, orice ar fi, dai totul deoparte! Și asta am spus mereu: familia e ca o cetate. Oricine îți afectează cetatea ta, nu trebuie să-ți intre în familie!

De asta se zicea, măi, s-o căsătorit doi? Așa era înainte, îți dădeau părinții o bucată de pământ, ia și fă-ți o căsuță și locuiește acolo, te apucai de muncă și îți făceai. Dar erai tu cu soția și copiii care urmau să vină pentru că e foarte greu când trăiesc toți împreună. Orice ar fi, permanent ies una sau alta. Sunt rare familiile în care trăiesc laolaltă toți, se căsătoresc, au casă mare și trăiesc vreo trei familii în aceeași casă, dar permanent tot o să iasă probleme. Vedeam încă din timpul vechi cum era soacra cu nurorile sau cutare… Exista permanent ceva. Pentru că totdeauna părinților băiatului o să li se pară că fata nu-i suficient de bună pentru băiatul lor sau părinților fetei permanent o să li se pară că el nu-i suficient de bun, pentru că e firesc. Ei și permanent o să fie ceva!

Familia devine o cetate cu respect față de părinți

Știu la Tesalonic o familie pe care am cunoscut-o din timpurile vechi. Era o fată foarte bine crescută, o făcut medicina. Mai târziu s-o căsătorit și avea câțiva copii, dar mama venea și se băga oleacă în familie. Locuiau părinții într-un alt apartament la 200 de metri, dar maică-sa când venea începea: „Că aia nu-i bine, că ailaltă…” și după ce pleca, ei se certau din cauza ei. Și atunci fata i-a spus așa: ”Mamă, de azi înainte nu mai calci în casă niciodată! Stai la 200 de metri! Mă suni și vin eu la voi și stăm de vorbă cât vrei, dar nu mai vii în casă, că de câte ori pleci tu, eu am ceartă în familie! Sau dacă ai ceva să-mi aduci, mă suni când ești la scara blocului jos și cobor eu frumos, iau lucrurile și mă duc”.
Și asta maică-sa mi-o povestit-o: ”Uite ce mi-o făcut fata! Cam are dreptate!”. Cumva recunoștea, că de câte ori mă duc, na, văd și eu că ăla ba nu face aia, ba nu știu ce, dar ei se înțelegeau bine, aveau copii, erau bine. Ei, maică-sa era oleacă mai băgăcioasă și bună de gură, zicea ce nu-i convenea și provoca. Și chiar fata a pus-o la punct și a spus: ”M-a pus la punct și are dreptate. Vine ea la noi când vrea, stăm de vorbă. Dar a spus: Mamă, tu la noi în casă nu mai vii pentru că întotdeauna iese ceartă!”. Deci, trebuie să ajungi la situațiile astea, dar cu înțelegere, nu cu ceartă. Uite, vin eu la voi când se poate, dar să fie pace în familie. De asta spune că cei doi devin una! Nu spune că devin una și cu părinții, nu!
Cinstește pe tatăl tău și pe maica ta ca să-ți fie ție bine și să trăiești ani mulți pe pământ, deci cinstea trebuie să le-o dai, indiferent cum sunt părinții, asta-i datoria. Dar ce ține de viața ta de familie, trebuie să ai grijă ca aceea să fie familia ta, soția ta și copiii. Că am întâlnit multe cazuri care s-au despărțit, de ce? Păi zice: orice situație aveam în familie, fugea repede la părinți și zicea Taci, că tu ești proastă!” și atunci ea a ajuns la un moment-dat că s-a săturat. Adică, cumva zicea că până la urmă eu am ajuns un fel de slugă în casă. Că dacă au zis părinții ceva, cădea ce am spus eu, nu mai avea valoare. Ei, nu trebuie să se ajungă acolo! Da, respecți părinții, dar trebuie să fie foarte multă atenție și discernământ.
Cu respect față de părinți, dar familia devine o cetate. De asta zice că cei doi devin una și împreună cu copiii se luptă și merg spre Dumnezeu.

Dragostea față de Dumnezeu scoate afară frica

Dar cum am spus, în toate trebuie ca dragostea să primeze. Orice am face noi, să fie dragoste. Frumos, cu spovedanie, cu împărtășanie, nelipsiți la Sfânta Liturghie, cu îngăduință și dragoste și uite așa mergem cu toții la Dumnezeu. Nu e atât de greu! Să nu vă gândiți că ortodoxia noastră înseamnă doar legi, nu! Ortodoxia noastră e dragoste! Că de asta și Sfântul Antonie spunea: ”Mie nu mi-e frică de Dumnezeu, pentru că Îl iubesc pe Dumnezeu și dragostea scoate afară frica”. Deci, când Îl iubești pe Dumnezeu, nu ți-e mai frică. Orice ar fi, tu știi că le faci pe toate din dragoste față de Dumnezeu.
Dumnezeu nu ne-a făcut pentru cruciade, cum erau cruciații, gata, cu crucea într-o mână și cu sabia într-o mână, nu! Cu dragostea! De asta și Evanghelia e plină peste tot de momente de astea de dragoste și de asta ne și se spune acolo: ”Și acum rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea, iar mai mare decât toate este dragostea”. Deci, dragostea rămâne deasupra la toate.

Sufletul are valoare în fața lui Dumnezeu!

Și mi-o plăcut foarte mult cuvântul părintelui, Sfântului Iustin Popovici, care spunea așa: ”Pentru canoanele Bisericii sunt în stare să-mi dau viața”, adică pentru ce a stabilit Biserica, ”Dar pentru a salva un suflet sunt în stare să încalc toate canoanele”. De ce? Pentru că sufletul e important în fața lui Dumnezeu pentru că spune acolo: ”Ce ar câștiga omul de ar dobândi lumea întreagă, dar și-ar pierde sufletul său?”. Deci, sufletul are valoare în fața lui Dumnezeu!
De asta vedeam și la Cuviosul Porfirie, care era cu atâta dragoste când l-o scos Dumnezeu din Athos… În Atena spovedea, cu atâta dragoste o lucrat cu oamenii că și-o dat seama că scopul principal e să salvezi omul și după aia toate celelalte. Adică, cu dragostea, dragoste și îngăduință. Ei, asta să faceți și voi in familie! Multă dragoste și îngăduință și o să vedeți cât har primiți și cum vă ajută Dumnezeu în toate! Și să nu uitați niciodată de Maica Domnului, că e Mama noastră a tuturor! Vedeți, v-a adus și în Athos, o îngăduit să fiți aici. Ei, la Ea întotdeauna să vă rugați cu credință, să-i cereți ajutorul ca unei Mame și o să vedeți cât de mult vă ajută! Da?

Bun! Să vă ajute Maica Domnului!

Doamne ajută!

Întrebări frecvente

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!