Cât durează să scape cineva de dependența de pornografie?

Urmăriți un material lămuritor al doamnei dr. în neuroștiințe, Trish Leigh, în care aceasta răspunde la această întrebare stringentă pentru mulți: cât durează până când dependența de pornografie dispare? Răspunsul este surprinzător.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Cât durează să scape cineva de dependența de pornografie?

Știți, o întrebare care mi se tot pune tot timpul este: „Cât timp va dura până voi reuși să renunț la pornografie și să mă vindec complet? Cu adevărat, cât timp? Cât timp va trece până mă voi simți din nou normal, până când mă voi întoarce la dorința firească, până când voi înceta să mă mai gândesc la fantazii de genul acesta? Cât va dura până voi înceta să mai simt anxietate, iritare, mânie, toate astea? Cât timp va trece până când voi putea iarăși să mă bucur de intimitatea firească?”

Și înțeleg de ce întreabă oamenii asta. Pentru că, dacă te-ai luptat cu pornografia o vreme și, mai ales, dacă ai hotărât: „Gata, ajunge, am terminat cu asta”, apare de obicei așteptarea ca, odată ce încetezi, totul să revină la normal. Adică: „Grozav, am renunțat. Acum sunt vindecat.” Dar apoi se întâmplă ceva neobișnuit pentru unii. Trec câteva zile, poate chiar câteva săptămâni, și în loc să te simți minunat, așa cum speri, te simțiți rău, lipsit de vlagă, deconectat. Motivația scade brusc, iar libidoul tău dispare, uneori cu totul. S-ar putea să simți mai multă anxietate fără niciun motiv. Sau poate, și acesta este lucrul care îi surprinde pe mulți: renunți la pornografie, dar te simți cumva și mai rău decât înainte.

Acest episod este bazat pe cartea mea publicată de HarperCollins, ”Mintea învinge Materia”. Aflați cum stimularea artificială dereglează creierul și ce puteți face ca să-l readuceți la scopul său firesc, la intimitate și la legătura cu ceilalți. Accesați drtrishleigh.com/book.

Acela este momentul în care cei mai mulți intră în panică. Încep să-și pună întrebări înspăimântătoare: „Ce mi-am făcut?” „Dacă e ceva permanent?” „Dacă mi-a rămas mintea așa?” Dar ceea ce aproape nimeni nu explică este că: vindecarea nu este, de obicei, liniară. Și, mai important, vindecarea nu ține doar de pornografie. Ea ține de cantitatea de dopamină. Iată partea despre care nu vorbește nimeni. Așadar, oamenii vor un termen: 30 de zile, 90 de zile, șase luni, un număr magic la capătul căruia cineva sună din clopoțel și zice: „Felicitări, creierul tău s-a vindecat complet.”

Dar creierul nu funcționează chiar așa. De aceea, acea „resetare de 90 de zile”, deși poate fi de mare folos pentru unii, îi lasă pe alții foarte nedumeriți, pentru că unii se simt mult mai bine în doar câteva săptămâni, iar alții au nevoie de luni întregi. Și există un motiv întemeiat pentru asta. Unii renunță și se simt, de fapt, foarte rău o vreme. Se simt mai rău, înainte de a se simți mai bine. Pentru asta există un motiv. Nu este, de obicei, o problemă de timp. Ci ține de cu totul altceva. Tocmai acest lucru îi neliniștește pe unii, pentru că nimeni nu îi previne că ar putea exista acea perioadă ciudată pe parcursul vindecării, când mintea pare că nu face nimic.

Și asta îmi aduce aminte de un bărbat cu care am lucrat. Îi vom spune Jake. Jake avea în minte un termen de 90 de zile. Acela era țelul său. Citise despre asta pe internet și aflase că asta este important. Văzuse filmulețe despre resetarea în 90 de zile. Auzise oameni spunând că viața li se schimbase cu totul după acele 90 de zile. Și, pe parcurs, cele 90 de zile încetaseră să mai fie un punct de control și deveniseră, în mintea lui, linia de sosire. Ca și cum, dacă ar fi reușit să îndure cu îndârjire până la acel punct, totul ar fi revenit, ca prin minune, la condiția normală. Pentru el, lucrurile au început să meargă spre bine: dormea mai bine, avea mai multă energie și începea să se simtă mai încrezător. Mi-a spus chiar: „Mă simt mai prezent”. Era entuziasmat.

Atunci când a ajuns la 60, 70, de zile ceva s-a schimbat. A început să simtă speranță, ca și cum lucrul acela își pierduse, în sfârșit, puterea asupra lui. Dar când au trecut cele 90 de zile, nu s-a întâmplat nimic spectaculos. Nicio mare eliberare, nicio explozie de bucurie, nici o mișcare magică în creier. De fapt, s-a simțit cumva plat din cauza asta. Iar ceea ce a înrăutățit lucrurile a fost așteptarea, pentru că și-a zis: „Asta trebuia să fie clipa. Asta e ziua în care ar fi trebuit să mă simt mai bine”. În schimb, s-a simțit neliniștit, dezorientat, și cumva dezechilibrat emoțional. Ce nu și-a dat seama atunci este că creierul lui se recalibra, dar procesul era încă în desfășurare. Se așteptase să fie deja vindecat în acea zi, și astfel a interpretat disconfortul ca pe un eșec. Această distincție contează.

O săptămână mai târziu, a avut o zi stresantă la serviciu, s-a certat cu partenera, nu a putut dormi și, deodată, creierul lui a început să se gândească la vechile obiceiuri pentru a se liniști. Nu pentru că cele 90 de zile nu ar fi funcționat, ci pentru că stresul a întâlnit un sistem nervos dereglat, și astfel a recidivat. M-a impresionat ce mi-a zis atunci: „Am crezut că am stricat totul”. Dar, de fapt, a învățat ceva cu adevărat important. Țelul nu fusese niciodată „cele 90 de zile.” Țelul era reglarea. Pentru că recuperarea nu înseamnă „Pot supraviețui suficient timp?”, ci: „Pot zidi un creier care nu mai are nevoie de stimuli artificiali pentru a se calma sau a-mi regla dispoziția?”. Un creier care să se poată controla singur, din interior. Iar atunci când a încetat să mai fie obsedat de numărul de zile, ceva s-a schimbat. A început să vadă întregul tablou: somnul, nivelul de stres, cât timp petrece pe scroll, stimularea din noapte, Instagramul, fantezia, energia, singurătatea, oboseala.

În cele din urmă, a înțeles ceva neplăcut, dar, odată înțeles, a fost eliberator: pornografia nu era singura sursă de dopamină care îl ținea legat. Abia atunci a început cu adevărat recuperarea. Cred că, la nivel cultural, punem întrebarea în mod greșit. Toată lumea vrea să știe: „Este pornografia problema?”. Dar poate că o întrebare mai potrivită ar fi: „Ce se întâmplă cu un creier care nu mai are timp să se plictisească?”. Gândiți-vă la viața modernă și cât de ciudată este. Bunicul tău trebuia să iasă din casă ca să meargă la jocuri de noroc. Acum cineva poate pierde 500 de dolari din pat, în timp ce urmărește Netflix. Mai demult trebuia să aștepți o săptămână întreagă pentru a te distra: desenele animate de sâmbătă dimineața. Acum ai videoclipuri nesfârșite, scroll nesfârșit, pariuri sportive nelimitate, stimuli la orice oră. La două noaptea poți avea deschide șase ferestre deodată uitându-te la rezumate, verificând scoruri, căutând pe Instagram, privind la fețe atrăgătoare, ascultând o jumătate de podcast, comandând mâncare, răspunzând la mesaje, în timp ce sistemul tău nervos strigă neîncetat: „Mai mult, mai mult, mai mult”.

Și apoi ne întrebăm de ce viața “normală” pare monotonă. De ce motivația se prăbușește și intimitatea devine mai grea ca oricând? De ce concentrarea dispare și a sta liniștit este atât de neplăcut? Las Vegas era odinioară o destinație. „Ce se întâmpla în Vegas, rămânea în Vegas”. Acum nu mai e așa. Acum e pretutindeni. Acum cazinoul stă în buzunarul tău. Și nu e doar despre jocuri de noroc. Totul a devenit o mare mașinărie de dopamină. Rețelele de socializare au învățat să te țină scrollând. Pariurile sportive au învățat să te țină în așteptare continuă. Pornografia a învățat să facă noutatea nesfârșită. Chiar și YouTube, dacă suntem sinceri, știe exact cum să te țină să dai clic.

Și aici cred că mulți bărbați devin nedumeriți, pentru că renunță la un lucru, dar rămân în același stil de viață plin de stimuli. Și apoi se întreabă de ce mintea lor se simte tot epuizată. Pentru că, dacă sistemul tău nervos a trăit la un volum de peste 11 pe o scară de la 1 la 10, viața obișnuită nu se află la același nivel de volum. Este mai jos și pare stricată, dar poate că nu e stricată. Poate e doar mai liniștită. Iar acea liniște este ceva ce mulți nu mai pot suporta.

Dar iată ce e fascinant. Cei mai mulți cred că problema este plăcerea. Nu este. Creierul se activează puternic prin anticipare. Andrew Huberman vorbește mult despre faptul că anticiparea este, de fapt, moneda dopaminei. Acel „Poate”. Cling-cling. Următorul clic, cling-cling. Următorul video, cling-cling. Următoarea glisare, cling-cling. Acea clipă de „poate acesta”, acolo lucrează dopamina. Și asta contează, pentru că dopamina nu este cu adevărat substanța plăcerii, așa cum se spune. Este mai degrabă substanța motivației, a căutării, a anticipării. Ea impulsionează căutarea. Iar în timp, dacă mintea ta se obișnuiește cu stimuli de intensitate mare, în mod constant, viața obișnuită poate începe să pară lipsită de gust. Și nu e vorba doar de pornografie.

Aici devine incomod. Pentru că pornografia rareori există singură. De obicei e însoțită de: scroll, sesiuni lungi de jocuri, pariuri sportive, vizionări nesfârșite pe YouTube, fete provocatoare online, fantezii repetitive, stimulare continuă, supra-stimulare. Este ca și cum sistemul nervos nu mai ajunge niciodată să se oprească. Și aici oamenii se sabotează singuri, fără să-și dea seama. Ei se sabotează singuri, pentru că renunță la pornografie, dar o înlocuiesc cu alte șapte surse de dopamină. Acum pariază pe sport în fiecare seară, dau scroll până la unu noaptea, se uită la reels trei ore, caută imagini provocatoare pe Instagram și trăiesc în fantezie toată ziua. Și apoi se întreabă de ce se simt atât de dezechilibrați. Pentru că circuitele creierului sunt încă hrănite, doar că cu alte „linguri”.

Și aici cred că înțelegerea vindecării este greșită. Oamenii cred că vindecarea înseamnă: „Am încetat să mă uit la pornografie”. Dar gândește-te la o întrebare mai potrivită. Întrebarea reală este: „Și-a reînvățat mintea rânduiala?” Pentru că cele două lucruri nu sunt același lucru. Poți opri comportamentul și totuși să ai un sistem nervos prins în aceeași buclă. În continuare supra-stimulat, căutând recompense, evitând emoțiile, încă rupt de viața reală. Și, sincer, aici oamenii devin frustați cu procesul de vindecare. Pentru că există etape. Nimănui nu-i plac etapele. Toți vor o încheiere rapidă. Dar să vorbim despre faze.

Prima fază, de obicei în primele săptămâni, este cea în care apar poftele. Neliniște, schimbări de dispoziție, creierul tău face un fel de criză pentru că s-a obișnuit cu o sursă foarte previzibilă de stimulare, iar acum a dispărut. Ai îndepărtat-o. Aceasta este o parte foarte inconfortabilă. Apoi vine faza mijlocie ciudată. Sincer, aici dereglarea lovește cel mai tare în timpul recalibrării creierului, pentru că viața pare cu adevărat plictisitoare și plictiseala devine insuportabilă. Asta îmi amintește de fapt de un alt om cu care am vorbit, o poveste diferită de cea a lui Jake. A spus ceva care mi-a rămas cu adevărat în minte. El a zis: „Nu mi-am dat seama cât de rău era până când m-am așezat să mă relaxez.” I-am răspuns: „Ce vrei să spui?” El a continuat: „Am încercat să mă uit la un meci de fotbal și mi-am dat seama că nu puteam sta pur și simplu acolo și să-l urmăresc.” Felul în care a descris-o ar părea amuzant pentru mulți, dar mie mi s-a părut foarte îngrijorător și cu atât mai îngrijorător cu cât lucrurile acestea au devenit atât de obișnuite. Avea meciul pornit, telefonul în mână, verifica statisticile din fantasy, derula Instagram în pauze, se uita la grafice de pariuri sportive, asculta pe jumătate un podcast, trimitea mesaje la o mulțime de oameni, deschidea la întâmplare YouTube, comanda mâncare prin livrare într-o altă filă, și apoi s-a oprit.

Și a avut acel moment ciudat. Nu știu dacă ați trăit vreodată ceva asemănător. Este aproape o epifanie. S-a gândit în sinea lui: „Stai puțin, ce fac? Nu mai pot nici măcar să stau aici și să fac un singur lucru care îmi place, doar un singur lucru odată?” Sincer, acea întrebare l-a lovit mai tare decât renunțarea la pornografie, pentru că și-a dat seama că pornografia nu era singurul lucru care îi răpea atenția. Întregul său sistem nervos fusese antrenat să aștepte stimulare continuă, noutate continuă și mai ales anticipare continuă. Iar când a încercat să stea liniștit sau doar să se uite la televizor sau pur și simplu să se relaxeze, creierul său interpreta liniștea ca pe un disconfort.

Și aceasta este partea pe care nimeni nu o explică îndeajuns de bine. Când oamenii spun că viața pare plictisitoare după renunțare, uneori ceea ce vor să spună de fapt este că sistemul lor nervos a uitat cum să suporte cantități normale, sănătoase, de concentrare și relaxare. Deodată realizezi câtă stimulare foloseai și emoțiile încep să apară: stres, singurătate, dezamăgire, rușine, probleme în relații, lucruri pe care poate nu le simțeai înainte pentru că erai amorțit sau, cel puțin, nu le simțeai pe deplin.

Ceea ce este fascinant este că mulți oameni realizează ceva destul de inconfotabil în acest punct și chiar vreau să te gândești la asta: Pornografia s-ar putea să nu fie problema principală pentru tine. Este probabil doar strategia de a face față. Aceasta este o realizare grea. Știu asta, pentru că odată ce realizezi asta întrebarea devine: „Bine, ce evit de fapt?” De gândit, prietene. Dar cu conștientizare și timp, lucrurile încep să se regleze. Nu peste noapte, ci treptat. Odată ce ți-ai reantrenat creierul, muzica sună din nou mai bine, atracția firească revine, motivația pare mai naturală, conversațiile devin captivante. S-ar putea chiar să începi să observi din nou clipe pe care le savurezi: lumina soarelui, un antrenament bun, un râs adevărat din toată inima, o legătură adevărată.

Iar în vremuri de încercare, și vor fi astfel de vremuri, poți rămâne statornic. Băieții mei sunt acum în Japonia. Vin acasă mâine. Și eu tocmai am primit un mesaj că fiul meu cel mai mic a trebuit să fie dus de urgență la spitalul japonez cu ambulanța, pentru că trecea printr-o problemă de sănătate. La început am simțit acea panică în piept. Dar repede, prin efortul conștient pe care l-am depus, am reușit să mă liniștesc, dinăuntru. Am izbutit să mă reglez. Declan, fiul meu cel mai mare, pe care l-ați cunoscut pe acest canal, este cu el și este foarte binecuvântat să aibă un frate atât de matur sufletește, care să-l ajute într-o țară străină, într-o încercare grea de sănătate. Declan este liniștit și poate să-i ajute pe alții, rămânând prezent în clipa de față.

Când te liniștești mai întâi, lucrurile mici încep iar să-ți aducă bucurie, iar cele mari nu te mai copleșesc. Acesta poate fi unul dintre cele mai mari semne ale tămăduirii. Exact acesta. Când viața adevărată începe din nou, în toată slava ei, să-ți atragă iarăși atenția, mai presus de orice stimulare artificială. Dar vreau să spun ceva important aici. Dacă înfruntarea patimii pare mai înceată decât te așteptai, asta nu înseamnă neapărat că greșești ceva. Uneori sistemul tău nervos doar încearcă să-și aducă aminte cum să funcționeze fără acele extreme, iar acest lucru poate dura, mai ales dacă acel obicei a durat ani de-a rândul, mai ales dacă mai sunt și alte forme de tulburare: somn prost, stres, testosteron scăzut, neliniște, deznădejde, răni sufletești, supraîncărcare continuă din toate aspectele vieții.

Căci, iarăși, nu este doar despre pornografie. Este despre liniștirea lăuntrică, ceea ce mă duce la un lucru foarte practic. Dacă vrei să te tămăduiești, fă un „audit al dopaminei”. În mod real. Timp de o săptămână, fără osândire, doar cu trezvie. Scrie în jurnalul tău fiecare sursă majoră de stimulare: scrollarea, jocurile, pariurile sportive, Instagramul, fanteziile, cumpărăturile fără măsură, băuturile energizante, pierderea nopților pe internet, scrie-le pe toate. Apoi întreabă-te aceste două lucruri: „Ce mă lasă mai liniștit după aceea?” și „Ce mă lasă cu și mai mare dorință după aceea?” Această a doua întrebare schimbă totul, căci adevărata potolire te lasă mai statornic, iar tulburarea te lasă dorind o nouă doză.

Și uneori cea mai mare izbândă pe care o au oamenii este să înțeleagă: „Nu era doar pornografia. Întregul meu sistem nervos era copleșit de multe lucruri.” Aceasta este o vorbă mult mai plină de nădejde. Și, cu adevărat, îți dă mult mai mult control, pentru că înseamnă că nu ești „stricat”. Mintea ta s-a obișnuit. A fost rătăcită de algoritm. Așa lucrează mintea. Urmează calea celei mai mari și mai ușoare răsplătiri.

Vestea bună este că mintea ta se poate readapta. Poate fi îndreptată în cealaltă direcție, spre viața ta. Aceasta este neuroplasticitatea în toată frumusețea ei, prietene. Dar mintea ta are nevoie de repetare spre lucrul pe care îl dorești. Are nevoie de statornicie. Are nevoie de antrenament și are nevoie de timp. Și de obicei are nevoie și de puțină îngăduință. Oferă-ți îngăduință, pentru că ești în mijlocul acestui proces. Recalibrare, amintește-ți. Pentru că recuperarea nu înseamnă de fapt să devii persoana care erai înainte. Ci să ajungi suficient de reglat încât viața reală, viața pe care ai dorit-o întotdeauna și pe care o meriți, să te facă să te simți din nou bine, chiar dacă este dificilă.

Așadar, dacă te simți blocat, dacă te simți plat, deconectat, ca și cum motivația nu ți s-a mai reactivat sau ca și cum faci totul corect, dar totuși te simți ciudat, uneori ajută să vezi de fapt ce se întâmplă în creierul tău. Pentru că la unii oameni problema nu este voința, la majoritatea de fapt. Există tipare de dereglare cerebrală care se petrec sub suprafață: sisteme de recompensă hiperactive, sisteme de atenție greșit conectate, tipare de stres, suprasolicitare a sistemului nervos.

De aceea cartografierea creierului poate fi atât de puternică. Pentru că, în loc să ghicești, poți înțelege cu adevărat ce se întâmplă în creierul tău și ce fel de sprijin îți trebuie. Apoi, în programul meu „Reglează mai întâi”, folosim tehnologie de vârf pentru a reconecta creierul la sursă. Așadar, dacă vrei să afli mai multe, intră pe drtrishleigh.com și citește despre cartografierea creierului și despre programul meu de neuro-reglare “Reglează mai întâi”. Căci scopul aici nu este doar să renunți la ceva. Ci să-ți aduci înapoi creierul și viața. Ne vedem data viitoare. Până atunci, controlează-ți creierul, sau te va controla el pe tine.

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!). Stripe limitează lungimea textelor și din cauza asta vă rugăm să fiți scurți. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!