Credința în Dumnezeu, nu încrederea în sine – p. Teologos

Cel mai greu lucru în adevărata credință este să Îl acceptăm pe Dumnezeu ca Dumnezeu. În acest cuvânt vom vorbi despre credința în Dumnezeu ca temelie a echilibrului sufletesc și despre felul în care încrederea în sine ne închide departe de El. Vom vedea împreună de ce credința supralogică, smerenia și rugăciunea ne scot din hățișul gândurilor, cum crește nădejdea în Dumnezeu și cum ajungem, urcând cu Hristos pe muntele Schimbării la Față, la pacea adâncă și la bucuria stării de rai.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin!

Introducere. Încrederea în sine și credința în Dumnezeu

M-a impresionat ce a spus un fost pastor protestant care a trecut la ortodoxie asumat și a devenit după aceea și preot ortodox: cel mai greu lucru în adevărata credință este acceptarea lui Dumnezeu ca Dumnezeu. De fapt, trebuie să știți că pentru fiecare dintre noi asta este cel mai dificil lucru pentru că suntem căzuți, iar căderea lui Adam înseamnă încercarea de a ne autoîndumnezei de unii singuri prin neascultarea de Dumnezeu și ascultarea de diavol, lucru care pare și absurd, însă e convenabil egoismului nostru.

Noi suntem obișnuiți să fim noi în control, să stăpânim toate și să fim siguri de toate, când de fapt, realitatea este mult mai complexă și evident că nu le putem gestiona pe toate. Diavolul și lumea ne învață însă să avem încredere în noi înșine că vom putea reuși și astfel omul se afundă în labirinturi în care este vânat și prins de răufăcătorii mentali, fie că sunt oameni, fie că sunt demoni. Este foarte important să fim precauți să ne păstrăm legătura cu Dumnezeu, să avem conștiința limitărilor noastre și să nu urâm pe nimeni. Vom reuși atunci când vom avea încredere în Dumnezeu – nu în noi înșine, fraților.

Lupta cu încrederea în sine și cu mândria, piedica de căpătâi în calea credinței în Dumnezeu, am cercetat-o pe larg în materialul nostru Mândria.

Credința în Dumnezeu

Aici apare o mare tensiune în omul care acționează ca un ateu pentru că el știe că nu poate să-și rezolve problemele, însă nu are credință în Dumnezeu. Această tensiune, dacă nu este rezolvată prin credință, crește până când sistemul nervos se rupe și omul se îmbolnăvește. Credința în Dumnezeu este esențială pentru echilibrul sufletesc, pentru că fără Dumnezeu nu există siguranță. Cei care își găsesc siguranța în surogate – adică în forme de putere și avere vor cădea, indiferent de cât de multă avere și putere au. Desigur că uneori și plăcerea dă o senzație de siguranță, însă este una falsă pentru că uiți, de fapt, de situația în care te afli sau te crezi cineva sub influența unei surse mari de plăcere. De multe ori, cineva recurge la forme de drog, de beție ca la un mecanism de scăpare, de gestionare în extremis a unei situații pe care crede că nu o poate rezolva. Acolo este esențială credința în Dumnezeu și nu în propriile gânduri, însă desigur că sunt cazuri când situația este dificilă tocmai datorită faptului că omul, oamenii lui Dumnezeu nu se comportă corespunzător. Singura soluție este credința adevărată.

Să vă dau un caz: o mamă era disperată că fiul ei din clasa a 12-a începe să se comporte din ce în ce mai libertin, să petreacă mai mult cu prietenii, să nu mai vină noaptea acasă și să-și exprime această rebeliune prin vestimentația și muzica de gen metalcore, death metal, black metal și alte genuri foarte grele de heavy metal. Tânărul avea bacalaureatul și trebuia să învețe, însă mama vedea că pierdea mult timp cu lucrurile de mai sus, chit că el fusese crescut de mic în Biserică și era elev al unei școli ortodoxe. Problema era că existau traume în familie care au culminat cu un divorț și mama își creștea singură copiii și pe el îl cam ignora, fiind cel mai mare, pentru că, săraca, socotea că trebuie să ofere cea mai mare parte a atenției celor mai mici, lucru care până la un punct este valid. Atunci el s-a refugiat într-o artă care socotea că rezonează cu starea lui de singurătate și revoltă relativ la injustiția socială și la greșelile celor pe care îi considera, într-un fel, oamenii lui Dumnezeu. Trebuie să știm că totdeauna copiii îi cred pe părinți drept reprezentanții lui Dumnezeu, iar familia – rai. Dacă apare divorțul atunci raiul se destramă și apare iadul. Copilul își asumă divorțul drept înfrângerea sa absolută, indiferent care au fost cauzele reale ale divorțului.

În cazul de față mama trebuia să-i dea mai multă atenție tânărului, să conlucreze cu el și să-l valideze în fața fraților lui. Trebuia să se comporte corespunzător și în funcție de ce muzică ascultă, pentru că aceasta este un indicator semnificativ al stării interioare, mai ales dacă nu dorește să discute cu mama sa. Dacă melodiile sunt triste, descurajante trebuie să-i dea dragoste, mângâiere și curaj în Dumnezeu. Neapărat trebuie să creștem credința în Domnul pentru că altfel nu vom putea rezista pe termen lung. Să-i ajutăm pe copii să disocieze între Dumnezeu cel perfect iubitor și oamenii păcătoși care generează chin pentru că Dumnezeu respectă libertatea tuturor până la un punct. Dacă omul se desprinde de Dumnezeu, se desprinde de siguranță, sens, dragoste, bucurie și pace și atunci rămâne cu războiul, ura, tristețea, întunericul. Dacă melodiile provoacă excitare, veselie, distracție păcătoase atunci trebuie adus cu picioarele pe pământ, amintindu-i-se că are responsabilități și că plăcerea păcătoasă poate fi mult mai periculoasă decât formele de durere, dacă, desigur, acestea din urmă nu ajung la tendințe de deznădejde sau – Doamne ferește! – suicid. În orice caz trebuie să știm că oricine se distruge dacă exagerează în orice parte și este nevoie de credința și deschiderea în Dumnezeu pentru ca omul să-și mențină echilibrul.

Cei care își caută siguranța în avere sau în plăcere descoperă că adevărata pace vine numai din credința în Dumnezeu, temă pe care o dezvolt în Fericirea adevărată este în Hristos; despre felul în care credința vindecă frica și ne dă siguranță, găsiți un cuvânt limpede pe crestinortodox.ro.

De ce apar gândurile când ne lipsește credința în Dumnezeu

Cel care a auzit de credință și nu are o viață duhovnicească sau are o viață duhonvicească insuficientă, tot se chinuie, însă dacă este atent se străduiește să creadă că Dumnezeu îl va ajuta. Din păcate oamenii sunt învățați să se comporte ca niște atei în viața de zi cu zi chiar dacă se consideră credincioși. Cu alte cuvinte, iau hotărârile singuri și se văd singuri în fața încercărilor vieții. Astfel, fiind singuri, neavând pe cine să întrebe și la cine să facă referință, diavolul le trimite gânduri care, dacă sunt primite și omul discută cu ele, îl împing în extreme: sau într-un paradis imaginar cu scenarii feerice sau într-un iad al minții, cu scenarii de groază. Orice extremă este de la diavol.

Din cauza asta omul nu trebuie să intre în negocieri cu diavolul, ci să se refugieze în rugăciune. Nu trebuie să se expună, pe cât posibil, centrilor care provoacă multe gânduri pentru că atunci diavolul se prezintă diplomat cu soluții viclene și atrăgătoare. Trebuie să avem credință în Dumnezeu, însă nu credința sublogică, specifică Islamului care a zis „Crede și nu cerceta!”, ci credința supralogică, luminată, care provine din cunoașterea din ce în ce mai exactă a lui Dumnezeu supralogic și a realității pe care Acesta a creat-o, o menține și o reconfigurează zilnic pentru noi. Să nu uităm că energia necreată a lui Dumnezeu în fațetele ei cele mai pregnante nu este logică, rațională: dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea nu sunt logice, ci supralogice, ținând de frumosul indescriptibil a lui Dumnezeu. Dacă dăm o importanță exagerată raționalității atunci ne închidem departe de Dumnezeu în cadrele foarte strâmte ale viziunii noastre căzute.

Cunoașterea științifică este dovedită științific că este limitată, incompletă. Cunoașterea adevărată conține supralogicul legat de sens, iubire, bunătate, persoanele Sfintei Treimi și cele umane care nu sunt limitate de logică. Dacă vedem că Dumnezeu ne ajută în cele logice atunci avem credință că ne va ajuta și mai presus de logică.

Pentru a înțelege de ce gândurile ne asaltează când slăbește credința în Dumnezeu și cum se lucrează paza minții, vă stau la îndemână războiul nevăzut al gândului din Războiul de gând și sinteza despre paza minții.

Credința deasupra logicii umane

Noi trebuie să avem credința supralogică în Dumnezeu că dacă noi facem ce putem să fim buni atunci și Dumnezeu va face ce poate ca să fie bine. Să nu uităm însă că bunătatea presupune flexibilitatea și simplitatea smereniei și nu întru crezământul că suntem cunoscători. Asta presupune dispoziția de întrebare și ascultare, de acceptare că am greșit și că trebuie să ne schimbăm în fiecare zi. Dacă dorim să avem gânduri subțiri, savante și să intrăm în dezbateri, o să ajungem să ne însingurăm în părerea de sine. Trebuie să ne vedem ca niște furnici, ca o târâtoare, ca o picătură de apă pe marginea unui gropi abisale, ca niște atomi în fața lui Dumnezeu, ca un copil care se bâlbâie.

În clipa în care noi ne semerim ca un copil, Dumnezeu se comportă ca un Tată protector și astfel o să ne simțim în siguranță după cum copilul se simte în siguranță în brațele unui Tată atotputernic și iubitor. Trebuie să ne deschidem în fața lui Dumnezeu și să vedem toată realitatea prin ochii lui Dumnezeu. Să ne întrebăm: „Oare lui Dumnezeu îi place ce fac acum? Cum ar dori Hristos să mă comport acum? Doamne, ce să fac în situația cutare?” Desigur că oricărei fapte îi precede un gând și, deci, este foarte necesar să avem igiena minții și conștiința faptului că ne vede Dumnezeu. Dacă noi suntem încrezători în noi înșine, ne închidem față de Dumnezeu și în mod necesar vom greși. Pentru a ajunge la adevărata înțelepciune trebuie să ne lepădăm de sistemul de valori distorsionat cu care ne-am învățat. Dacă omul ajunge la această nebunie în ochii lumii atunci într-adevăr devine înțelept, după cum a spus Sf. Ap. Pavel că cel ce socoteşte că este înţelept în lumea aceasta să se facă nebun, ca să ajungă înţelept.

Tensiunea dintre rațiunea îngustă și credința supralogică, cea care ne ridică mai presus de logica umană, o limpezește frumos discuția Experiență, rațiune, Ortodoxie și catolicism.

Legătura dintre gânduri – încrederea în sine – (ne)credință

Dacă ne lepădăm de limitările modului nostru de gândire prin deșertarea de sine în ascultare, prin credința în Dumnezeu atunci omul se umple de preaplinul dragostei dumnezeiești. Dacă omul este plin de sine, atunci energia necreată a lui Dumnezeu nu mai are unde să intre și astfel îl lasă pe om gol de dragoste, bucurie și pace, plin de ură, tristețe și tulburare.

Dacă omul ajunge la măsura credinței atunci el va simți desfătarea dumnezeiască în inima sa cum crește soarele în zorii primăverii și nimic nu ne va împiedica să ajungem la Soarele Hristos, și nu va fi greu să fim răpiți de la cele pământești către cele cerești și să uităm de lumea neputincioasă și de amintirile ce ne leagă de aceasta. Trebuie să ne rugăm fără preget, să cerșim cu căldură și să cerem cu multă sârguință pentru a dobândi credință pentru că numai așa vom ieși din hățișul logicii.

Drumul de la golirea de sine până la măsura la care credința în Dumnezeu se face trăire, prin care omul se umple de preaplinul dragostei dumnezeiești, îl urmăriți treaptă cu treaptă în Stadiile vieții duhovnicești.

Credința potențată de smerenie și rugăciune

De fapt, vedeți că și în cotidian oamenii sunt foarte credincioși – mai bine zis foarte creduli – crezând în ce și cine nu trebuie: în toți postacii anonimi din internet și iau manipulările și știrile false drept lucruri vrednice de crezare. Ei cred în aceste lucruri pentru că sunt împachetate pentru satisfacerea patimilor lor, a dorințelor lor păcătoase și resping adevărul în Hristos pentru că acesta presupune distrugerea idolului din noi, a vițelului de aur al egoismului pe care l-am clădit și căruia ne închinăm de atâta vreme. Nu se poate fără credință pentru că logica nu este destul de puternică pentru a rezolva ecuația umană, însă este destul de puternică pentru a-și da seama de asta. Dacă această tensiune nu este rezolvată prin credința cea adevărată, atunci tensiunea crește până când pleznește sistemul nervos.

Din cauza asta este esențial să avem credință în Dumnezeu pentru că credința este o cunoaștere supralogică venită la început din auzire sau din simțuri, după care vine din vederea înțelegătoare și într-un final se transformă în trăire duhovnicească. La început este mai degrabă nevoința tăierii voii, care desigur că ne va însoți toată viața, însă la început se face cu durere și luptă atentă în pâcla patimilor, în timp ce mai apoi tăierea voii din iubire devine firea omului răstignit și înviat și omul înțelege mecanismele duhovnicești, scopul, cauzele și efectele acestor fenomene. La final totul devine o trăire iubitoare, dincolo de limitările noțiunilor, într-o contemplare fără margini în norul supraluminos al transfigurării taborice.

Aici este esențial să avem răbdare și să urmăm chemarea Domnului care vine la vremea ei. Este foarte periculos să dorim nesăbuit să avem vedenii și stări mai presus de fire atunci când în noi există starea împotriva firii, adică atunci când suntem plini de patimi. Trebuie să urmăm calea bătătorită de Biserică și să fim conduși de Hristos după cum și Hristos i-a condus pe cei 3 apostoli pe muntele Tabor. Dacă Domnul nu ne cheamă pe muntele Schimbării la Față, să nu ne întristăm, să nu cârtim, ci să ne pregătim cu râvnă pentru această schimbare care trebuie să înceapă din interior. Nu este întâmplător că Domnul i-a luat pe Petru, pe Iacov și pe Ioan pentru că aceștia sunt modelele de credință, de nădejde și de dragoste.

De asemenea, nu este întâmplător că sunt pomeniți în această ordine. La început este credința prin care ieșim din cadrele strâmte ale viziunii noastre, din cușca de aur a opticii noastre și ne ridicăm pe un plan superior, mai apropiat de Dumnezeu, chiar dacă suntem plini de întrebări, cârtiri și împotriviri din partea omului vechi și dur din noi. Atunci trebuie să ascultăm de ceea ce ne spun cei mai apropiați de Dumnezeu, chiar dacă logica noastră căzută ne spune altfel. Dincolo de asta, să ne rugăm și să studiem legea lui Dumnezeu, să citim Biblia și pe Sfinții Părinți și atunci vom vedea lumina mijind în față.

Fiindcă rugăciunea hrănește credința în Dumnezeu și ne smerește ca pe niște prunci, vă recomand cu căldură Puterea rugăciunii, alături de cuvântul Despre puterea rugăciunii.

Pocăința, credința și eliberarea din patimi

Dacă avansăm, vom vedea că dispar nedumeririle, multele întrebări și contradicțiile pentru că sufletul vede într-un mod neașteptat că această nouă viață mai presus de logică este pricinuitoare de o împlinire, o bucurie, o pace și o dragoste – trăiri pe care el nici măcar nu și le închipuia că pot fi astfel. Omul vede că are folos din acest nou mod de viață, mod care implică întâi de toate desprinderea de modul vechi de a fi. Este adevărat însă că noi dorim să ne întoarcem la omul cel vechi, trupesc și atunci amintirea cerului duhovnicesc, senin dispare din inima noastră. Din acest motiv Dumnezeu în milostivirea Sa ne-a dat marele dar al pocăinței, al ieșirii din distorsiune, al părerii de rău. Să nu ne încrâncenăm pe poziția noastră dacă știm că este greșită, ci să ne cerem iertare și să ne îndreptăm de 70 de ori câte 7 și să avem credință că Dumnezeu ne va ierta și ne va da izbăvirea.

Este adevărat că diavolul ne spune că nu vom scăpa de patimile, de adicțiile care ne stăpânesc și acest lucru ar fi adevărat, dacă nu ar fi Dumnezeu cel atotputernic de partea noastră. Neapărat trebuie să avem această credință pentru că altfel nu vom reuși. Logica noastră căzută ajutată de vrăjmașul diavol ne spune că oricât ne-am lupta nu vom putea să scăpăm de probleme și să reușim în viață – lucru care, dacă am fi singuri și depărtați de Dumnezeu, ar fi adevărat – motiv pentru care cei care suferă de singurătatea ruptă de Dumnezeu ajung în timp să sufere și de boli de nervi.

Dacă însă cineva se luptă cu ajutorul lui Dumnezeu, adică cu rugăciune, răbdare, spovedanie și simplitatea nădejdii, atunci Dumnezeu îl va ajuta în clipa în care el a făcut tot ce a putut și a văzut clar în inima sa că este învins. Dacă omul face ce poate, atunci și Dumnezeu cel atotputernic face ce poate pentru că Domnul își limitează atotputernicia la limitele libertății noastre.

Dacă noi nu dovedim concret faptul că dorim eliberarea de patimi, de adicții, atunci Dumnezeu nu ne invadează alegerea, chiar dacă alegerea noastră greșită constituie sursa chinului nostru. Dacă noi nu ne luptăm cu determinare, eroism jertfelnic, lepădare de sine și smerenie și mai păstrăm destul din iubirea de sine, atunci Dumnezeu nu ne ajută frontal pentru că dacă Dumnezeu ne-ar ajuta semnificativ în timp ce noi avem părere de sine, atunci ne-am atribui reușita nouă și astfel în loc să ne folosim, ne vom distruge. Din cauza asta trebuie să ne smerim precum pruncii și să disprețuim multele idei și arabescurile intelectuale.

Marele dar al pocăinței, prin care credința în Dumnezeu ne scoate din robia patimilor și a adicțiilor, este așezat practic în Pocăința, definiție și practică și în lămurirea despre Taina Pocăinței.

Pregătirea pentru trăirea veacului viitor prin credința în Dumnezeu

Scopul nostru este să învățăm să trăim veacul viitor și nu veacul acesta aflat în umbra morții trupești. Mintea trebuie să se extragă din simțuri și nu se se întoarcă precum câinele la vărsătura sa. Este adevărat că este nevoie de timp pentru asta, motiv pentru care l-a și creat Dumnezeu. Dacă noi ne luptăm după voia lui Dumnezeu și punem pe primul plan legătura cu El, fără să cădem în cele lumești, atunci lupta noastră este ca o sinusoidă crescătoare – ca un sin(x)+x și atunci încet-încet vom decola chiar dacă vom mai atinge cu trenul de aterizare pista de decolare. Trebuie însă să fim atenți să nu ne tragă grijile și patimile în jos, chiar și cele care sunt legate de cotidianul nostru. Unul dintre lucrurile care sunt cele mai fine și unde diavolul atacă des este despărțirea minții de Dumnezeu prin munca în timpul orelor de rugăciune. De exemplu, ne uităm pe telefon, vorbim fără să fie nevoie sau facem alte lucruri în timpul slujbelor. În monahism asta este o ispită curentă pentru că slujbele sunt lungi și munca este multă, dacă nu suntem atenți să o balansăm. Trebuie totdeauna să știm că rugăciunea este vorbirea minții cu Dumnezeu și deci slujbele sunt prima prioritate pentru că prin acestea ne vine luminarea dumnezeiască.

Desigur că și ascultarea este esențială ca formă concretă a dragostei față de aproapele, însă să avem grijă să nu ne depărtăm de Dumnezeu zicând că fac ascultare în timpul slujbei când se poate și în afara ei. Dacă noi nu rămânem în comuniune cu Dumnezeu și prin Acesta cu aproapele atunci vom deraia în mod necesar în diferite direcții.

Desigur că cei care nu au experiența energiei rugăciunii nu știu ce pierd și li se par exagerări aceste lucruri. Dacă însă fac răbdare în credința lucrătoare care îi depărtează de lume, atunci vor trăi la momentul potrivit marea milă a Domnului. De fapt, ultimul stadiu al credinței este chiar credința ca stare de rai în care omul se simte ca un copil mic în brațele Tatălui celui ceresc și atotputernic având mintea complet deschisă către norul luminos al Duhului Sfânt cel iubitor.

Despre cum mintea se desprinde de simțuri și decolează către cer atunci când credința în Dumnezeu devine prioritate, am vorbit în Internet, slava deșartă și decolarea către cer; iar rugăciunea minții, vorbirea inimii cu Dumnezeu, o descrie sintetic Rugăciunea lui Iisus.

Norul cunoașterii. Împărăția cerurilor

Nu este deloc întâmplător că apostolii au intrat în nor la Schimbarea la Față pentru că acest nor reprezintă pe Duhul Sfânt care dă cunoașterea unitară și minunată, mai presus de separația noțiunilor. Desigur că este o cunoaștere străină lumii acesteia și mai presus de ea, motiv pentru care s-au temut apostolii să intre în nor, neavând credința și experiența harului necesară pentru a face acest pas cu avântul cu care îl face fiul care își cunoaște Tatăl. Deci pentru noi, o cunoaștere străină ne provoacă frică oarecum, dar trebuie să avem credință în Dumnezeu, fraților. Pentru asta este nevoie să ne depărtăm de duhul lumesc în care învățăm mândria și să ne ridicăm pe muntele înalt conduși de Hristos cel blând și smerit cu inima.

Este foarte important să înțelegem că sistemul de valori al raiului, al dragostei adevărate, al bucuriei reale și al păcii adevărate este total contrar cu sistemul de valori lumesc pentru că lumea în cel rău zace și, deci, să nu creadă cineva că poate să fie și lumesc și duhovnicesc. Duhul lumesc este concentrat pe egoism și pe trup în timp ce duhul adevărului este concentrat pe Dumnezeu și prin Acesta pe ceilalți și pe duhovnicie – nu pe trup. Desigur că pentru asta este nevoie de efortul urcării pe muntele cel înalt al Schimbării la Față, adică este nevoie de osteneala faptelor bune care nu sunt un scop în sine, ci trepte pentru ajungerea la curăția vieții pe care o vedem la copii și la înțelepciunea minții pe care o vedem la bătrâni. Deci curățirea vieții nu presupune lipsa de înțelepciune specifică copiilor. Presupune depărtarea de păcat. La minte, nu trebuie să fim copii, trebuie să fim înțelepți ca bătrânii.

De fapt, Împărăția Cerurilor este vederea duhovnicească, contemplația iubitoare a frumuseții lui Dumnezeu cel perfect și asta nu poate fi atins prin speculații și idei, ci numai prin trăire duhovnicească. Vedeți că apostolii care nu au avut această trăire au căzut la pământ în clipa în care Domnul și-a arătat slava Sa pe muntele Tabor atât cât li se putea – omul nepregătit nu rezistă la slava descoperită a lui Dumnezeu. De fapt, din cauza asta Domnul i-a luat doar pe primii 3 dintre apostoli. Vedem că Moise și Ilie stăteau în picioare, au rezistat pentru că aveau o stare duhovnicească mult mai înaltă și deci erau mult mai pregătiți pentru harul intens al acestei experiențe. Desigur că apostolii după pogorârea Duhului Sfânt s-au ridicat la înălțimi foarte mari.

Norul de pe Tabor și lumina energiei necreate, pe care numai credința supralogică o poate primi, le veți pătrunde mai adânc citind Sf. Grigorie Palama și lumina necreată și articolul despre energiile necreate în opera Sfântului Grigorie Palama.

Nădejdea. Credința

Noi trebuie să ne pregătim prin creșterea credinței spre nădejde și asta vine prin ascultare pentru că ascultarea ne scoate din zona de confort, din egoismul nostru și ne centrează pe Dumnezeu și pe oamenii validați de El. Dacă nu facem ascultare, în mod necesar ne concentrăm pe noi înșine și vom imploda precum o gaură neagră. Dacă însă ne rugăm, suntem atenți la cum ne vorbește Dumnezeu prin ceilalți și în inima noastră, atunci ne dăm seama cât suntem de limitați și cât ne ajută Dumnezeu dacă dobândim flexibilitatea smereniei. Atunci ne deschidem față de Dumnezeu și înaintăm către Acesta.

Nădejdea este o formă de concretizare a credinței prin relația directă cu cel despre care credem că poate să facă ceva. De exemplu, eu cred că statul român poate să ajute obștea noastră, însă nu am această nădejde în timp ce în cazul lui Dumnezeu și al Maicii Domnului cred că Domnul ne poate ajuta cu mijlocirile Maicii Domnului și am și nădejde că o să ne ajute pe noi cei pierduți în pustia Athonului. Am nădejdea asta pentru că am văzut în trecut cum ne-a ajutat de multe ori și am auzit de la alții și din istorie despre acest ajutor.

Nădejdea în Dumnezeu, această concretizare a credinței prin care ne sprijinim cu totul pe Domnul și pe mijlocirile Maicii Sale, capătă contur viu în De ce trebuie să ne împotrivim deznădejdii.

Starea de rai

În clipa în care vedem că Dumnezeu ne iubește mai întâi pe noi cei care păcătuim în fiecare zi, trebuie să fim recunoscători pentru că așa se cuvine și așa securizăm și creștem darul pe care l-am primit. Astfel crește dragostea care este mai mare decât toate și este, de fapt, ținta noastră. Să nu uităm că Dumnezeu cel atotputernic este dragoste, este modul corect de a fi, este modelul nostru și ținta noastră. Când ajungem în această stare suntem deplin împliniți și nu mai simțim lipsa a nimic, ba din contră, dorim să dăruim totul și să îmbrățișăm pe toți după cum a făcut și Sf. Ap. Petru pe Tabor când a zis că „Doamne, bine ne este nouă să fim aici!”, uitând de tot ceea ce avea în gând, toate grijile, și după aceea nu s-a oprit la această exclamație, ci a propus Domnului ca facă 3 colibe – pentru Hristos, pentru Moise și pentru Ilie, semn că el, Petru, era pe deplin împlinit, pentru că nu se gândea deloc la sine, cum că i-ar lipsi și lui ceva, chiar și o colibă care acolo pe munte era un lucru necesar dacă ar fi rămas pe Muntele Tabor.

Această împlinire este starea de Rai, însă vedem că în Rai lucrurile nu sunt statice pentru că Petru chiar dacă era deplin împlinit nu înseamnă că a ajuns la un maxim de netrecut, adică a ajuns „să dea cu capul de tavan”. Desăvârșirea nu este stagnarea, înghețarea. Desăvârșirea nu este moartea ci – din contră! – este viața, dinamismul, însă un dinamism fără simțirea lipsei și fără trăirea așteptării. În Rai toate vasele vor fi pline, după cum a fost plin și vasul Sf. Petru pe muntele Schimbării la Față, însă toate aceste vase cresc în capacitate la nesfârșit în Rai sub acțiunea luminătoare a harului Duhului Sfânt primind noi și noi înțelesuri, noi și noi fericiri care sunt imposibil de înțeles pentru noi în starea căzută de acum.

Această înflorire, această transformare continuă din vierme în fluture, din boboc în floare și mai apoi în rod începe încă de aici de pe pământ și este posibilă doar dacă ne lepădăm de ajutorul lumesc și de nădejdea lumească în oameni și urmăm cu credință pe Hristos cel răstignit și înviat.

Astfel vine lumina energiei necreate și topește gheața din inima noastră și dacă devenim lichizi și transparenți ca lacrima, atunci Dumnezeu ne poate modela după mare mila Sa și omul se desfătează de noutatea continuă care vine din curgerea harului. Astfel, omul este atât de bucuros în starea sa de prunc cu răutatea și nu cu mintea încât trece cu multă ușurință, aproape fără să le ia în seamă, peste multe întâmplări care adeseori sunt pline de primejdii. Harul care se comportă ca o mamă le alungă de la el pentru că omul folosește această putere pentru a-și crește împlinirea sa altruistă în Dumnezeu și a se uni cu ceilalți prin Domnul. De fapt, în clipa în care omul face voia iubitoare a Creatorului atunci toată creația ajută și împlinește, însă dacă omul iese din voia Ziditorului atunci toată zidirea îi stă împotrivă.

Dacă însă omul rămâne încrâncenat în duritatea lipsei sale de credință, încercând să controleze el lucrurile ca un mic dumnezeu și să-și impună sistemul de valori lumesc, egoist, material, atunci se va chinui și dacă îl prinde moartea în starea aceasta atunci starea se va exacerba la maxim, iar omul se va stabiliza pe această direcție, lucru ce va constitui iadul său. Dacă nu ne vom lepăda de omul cel vechi care ne ține lipiți de pământ ne vom prăbuși la decolare.

Fraților, să avem flexibilitatea smereniei și să avem credința că doar prin urcarea cu Hristos pe muntele transformării noastre putem să ajungem la fericirea veșnică pe care să o facă Domnul să o dobândim cu toții!

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Vă mulțumesc că ați stat cu mine până acum!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin!

Starea de rai, această împlinire care înflorește din credința în Dumnezeu și din flexibilitatea smereniei, o veți gusta și în Învierea și fericirea, iar despre smerenia care ne deschide raiul găsiți un cuvânt ales în Smerenia.

Întrebări frecvente

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!