Iartă-mă, Maica Domnului! – Călătoria unui protestant spre Ortodoxie

Urmăriți un dialog cu un creștin ortodox american care istorisește drumul minunat care l-a adus la Ortodoxie din protestantism și modul în care a descoperit-o pe Maica Domnului.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Iartă-mă, Maica Domnului – Călătoria unui protestant spre Ortodoxie

– Bună ziua tuturor. Astăzi suntem aici cu Serafim și cu fiul său Macarie. De unde sunteți?

– Suntem din Valea Centrală a Californiei, din zona Porterville-Fresno.

– Foarte bine. D-nule Serafim, care a fost formarea voastră duhovnicească înainte? Ce v-a adus la Ortodoxie? Ce s-a întâmplat?

– Eram protestant. Bineînțeles că există multe forme de protestantism. Am crescut în mediul penticostal, apoi părinții mei au trecut la baptiști și, în cele din urmă, am ajuns într-o biserică non-denominațională. Așadar, mi-am petrecut practic toată viața ca protestant. Cu cât căutam mai mult adevărul, mai ales în legătură cu pocăința, nimeni nu părea să aibă un răspuns adevărat la ce este pocăința. Ei spuneau doar că este o „schimbare a minții”, iar credința protestantă despre ispășirea de păcate prin substituție – pentru că Hristos a murit pentru păcatele noastre – nu se potrivea nici ea, pentru că atunci când cauți în Vechiul Testament și la slujbele din templu, vezi că țapul ispășitor nu a fost niciodată înjunghiat, ci era mereu alungat în pustiu.

Aceste lucruri nu se potriveau și nu aveau sens, așa că am început să caut ce este, de fapt, pocăința. Acesta a fost primul lucru care m-a frământat și singurul loc unde am găsit un răspuns a fost căutând în istoria Bisericii. Aceasta a fost prima mea experiență, iar apoi am descoperit conceptul de îndumnezeire (theosis) și Rugăciunea lui Iisus și am început să postesc. Am făcut asta cam un an sau doi, iar aceasta mi-a adus o viață de rugăciune mult mai adâncă. Și într-o zi, eram în „odaia de rugăciune” – de fapt, o mică încăpere în care mă rugam ca să fie liniște – și, deodată, un cuvânt mi-a apărut în minte, nu în afară, ci înăuntru, și scria „Clinton”, cu litere mari și groase. Nu știam ce înseamnă, așa că l-am notat. Peste o săptămână sau două s-a întâmplat iarăși și a apărut un alt nume. Nu înțelegeam ce înseamnă, dar după ce am căutat cele două cuvinte, am aflat că erau numele unor intersecții. Și, ca să fie și mai miraculos, acolo unde locuiam noi la vremea aceea, erau doar două parohii ortodoxe pe o rază de 300 de mile deci nu aveam multe opțiuni. Cele două cuvinte erau exact intersecția unde se afla singura parohie ortodoxă din raza de 150 de mile în care locuiam. Nu intrasem niciodată într-una, dar pentru mine a fost de ajuns.

La acel moment aveam un metanier, foloseam Rugăciunea lui Iisus și citeam literatura patristică ortodoxă, dar nu eram încă ortodox și nici catehumen. În seara aceea m-am urcat în mașină și am plecat spre acea biserică. Am simțit cred că cea mai puternică dorință pe care am avut-o vreodată de a intra acolo. Era sâmbătă seara. A doua zi m-am uitat pe site-ul lor și am aflat ce este Sfânta Liturghie și ce este Utrenia. Am mers a doua zi dimineață. Când am intrat în biserică și am văzut icoana Maicii Domnului, a Panaghiei, inima mi s-a frânt și am început să plâng. Eram chiar în pronaos (narthex). De fapt, îmi ceream scuze de la toți, pentru că simțeam că fac o scenă, dar nu mă puteam opri din plâns. Eu nu am mamă. Ceva s-a întâmplat cu mama mea când eram mai mic. Așa că, pentru mine, am un fel de gol suplimentar în inima mea. unde am tânjit mereu după o mamă și să îi văd icoana și să știu că eu ca și protestant, am necinstit-o și am nesocotit-o toată viața, asta pur și simplu mi-a frânt inima. E greu, iartă-mă. E greu… Doamne, Dumnezeule…

M-a frânt în două și cu toată ființa mea am vrut, pur și simplu, să-mi cer iertare de la ea și să-i spun că îmi pare rău. N-am auzit nimic cu urechile, dar în duhul meu, în toată ființa mea, am auzit: „E în ordine.” Și am mers la Sfânta Liturghie și am vorbit cu părintele Jim, care este preotul slujitor acolo, și i-am spus: „Nu știu ce este asta, dar trebuie să fiu aici.” Și în ziua aceea, când am văzut Sfânta Împărtășanie și am văzut Sfântul Potir, toată ființa mea striga: „Trebuie să am și eu ceea ce este acolo.” Și nu știam nimic despre asta. Nici măcar nu știam ce este Sfânta Liturghia.

– Este minunat, Serafim. Cum te-a ajutat Ortodoxia în viața de zi cu zi, cu familia, cu gândurile, cu afacerile, cu tine însuți?

– În toate felurile pe care ți le poți închipui. Viața mea… Nu mai semăn deloc cu cel care eram acum trei-patru ani. Viața mea este cu totul alta. Dacă intri în casa noastră, cea mai mare cameră din casă are un iconostas, iar pereții sunt acoperiți cu icoane. În acea cameră nu este nimic altceva decât o canapea pentru oameni să stea și icoanele și un altar de rugăciune. Întreaga noastră viață se învârte în jurul rugăciunii și a pravilei de rugăciune și a citirii Psaltirii pentru cei care au nevoie. Aceasta este viața adevărată. Tot restul este de plastic. Când m-am botezat, parcă întreaga lume s-a prefăcut în plastic. Totul și-a pierdut sensul. Și singurul lucru care a mai contat a fost citirea Psaltirii, a trăi pentru Hristos, a trăi pentru frații și surorile mele. Nu i-am privit niciodată cu adevărat pe frații și surorile mele întru Hristos ca pe niște frați și surori adevărați. Dar acum, după ce m-am botezat în Biserica Ortodoxă, îi văd cu adevărat astfel. Îi tratez ca pe rude de sânge și preocuparea mea pentru ei este reală. Stau treaz noaptea târziu și mă rog pentru ei și pentru nevoile lor, pentru că Hristos îmi dă harul și mila să fac asta. Iar sfântul meu ocrotitor, Sf. Serafim de Sarov, se roagă pentru mine. El se roagă ca rugăciunile mele să poată fi primite.

– Serafim, cum vezi acum icoanele, cum le înțelegi acum când te rogi înaintea lor?

– Sfinții Părinți vorbesc despre aceste daruri de ajutor, nu-i așa? Tămâia sfințită, sfintele icoane, lumânările, metanierul, apa sfințită. Să știm că am putea pierde ceva dacă nu cinstim și nu onorăm icoanele. Dacă Hristos este chipul Dumnezeului celui nevăzut, icoana – “eikona”, cuvântul grecesc pentru „icoană”, adică chipul, cinstirea și slava se îndreaptă către prototip. Protestanții cred că dacă noi cinstim o icoană ne închinăm la un idol, dar se înșală. Ei sunt copiii lui Dumnezeu. Dumnezeu nu este gelos pe copiii Săi, iar slava Sa lucrează prin ei. Așadar, atunci când cinstim și onorăm, aceasta este o fereastră către cer și primim har. Harul vine prin icoană. Am cinci copii, iar cel mai mic se numește Brody, iar numele lui de botez este Maxim, după Sfântul Maxim Mărturisitorul. Înainte să poată face ceva, arăta spre icoane și făcea cu mâna. Nimeni nu l-a învățat să facă cu mâna. Nimeni nu l-a învățat să arate cu degetul. Nu poți să-l ții lângă o icoană fără ca el să vrea să o atingă.

Și de fiecare dată când îl ducem la Sf. Liturghie, părinții spun mereu: „N-am mai văzut un copil ca acesta”. A fost înconjurat de icoane. Are icoane în pătuțul lui. Avem icoane în fiecare cameră. Așadar, să avem un copil crescut de la naștere, spălat și botezat prin rugăciune încă din pântecele mamei sale și înconjurat de icoane, chiar și frații lui spun că este altfel. Este cu totul altfel. Nu că ceilalți nu sunt copii buni – sunt niște copii minunați –, dar el este atât de atras de cele ale lui Dumnezeu. Îl duci în biserică și pur și simplu iubește biserica. O iubește. Așadar, icoanele sunt atât de importante, atât de hotărâtoare. Cum altfel am avea o fereastră către cer? Nu este nimic împotriva acestui lucru. Și arată-mi un singur părinte duhovnicesc sau un Sfânt Părinte care să nu fi crezut în icoane – nu ai să găsești.

– Cinstirea se îndreaptă către prototip. Exact cum ai spus. Makarios, hai să trecem la tine, frate. Ai doar 16 ani, nu-i așa? Ai aici un tată puternic în credință, este o mare binecuvântare pentru tine. Cum te-a ajutat mentalitatea ortodoxă la școală, în visurile tale?

– Eram un elev cu note de 4, nu-mi făceam temele, eram foarte lipsit de motivație în viață. Voiam ceva mai adânc, ceva cu sens, și când am descoperit Biserica Ortodoxă – pentru că, așa cum a spus, eram mai înainte neoprotestanți –, m-a ajutat în toate privințele. Am început să-mi fac temele, am devenit motivat și viața a căpătat sens după ce am găsit Biserica.

– Da, acum are aproape numai note de 9 și 10. Înainte avea 5, 4 și 3. Așadar, ca elev, s-a schimbat complet.

– Este minunat. Este un început foarte frumos. Makarios, mulți tineri de vârsta ta, la 15, 20, 25, 30 de ani, Îl caută acum pe Dumnezeu. Ce le-ai spune?

– La început poate fi greu, dar merită întotdeauna.

– Care a fost cea mai mare greutate pentru tine? Programul rugăciunii, postul?

– Le-am luat pe toate ușor. Nu a fost nicio parte prea grea pentru mine.

– Minunat, frate. Este minunat. Mergi înainte. Ai lângă tine pe un părinte minunat. Serafim, o ultimă întrebare pentru tine. Ce le-ai spune tinerilor care Îl caută pe Dumnezeu? Pentru că ei au atât de mult stres, nu știu exact cine este El și ezită să facă primul pas ca să vină la Biserică.

– Da, e o întrebare foarte bună. Cred că cel mai bun lucru pe care îl pot spune este: „Trebuie să vii și să vezi”. Găsește o biserică ortodoxă aproape de tine. Dacă nu ai o biserică ortodoxă aproape, ia-ți o carte de rugăciuni ortodoxă. New Rome Press scoate cărți foarte bune. Multe dintre tipografiile mănăstirești sunt excelente. Sunt foarte multe resurse și online. De acolo am început și eu, cu Orthodoxy Online. Oamenii caută adevărul pentru că Dumnezeu își revarsă harul și îi trezește. Așa cum spune și Sf. Teofan Zăvorâtul În cartea sa „Întoarcerea inimii către Dumnezeu”, el vorbește despre cum păcătosul adoarme în păcat, iar prin lucrarea harului dumnezeiesc, Dumnezeu îl trezește. Și tocmai asta văd pretutindeni pe unde merg – oamenii sunt treziți. Acum sunt treji și caută, dar trebuie să meargă mai departe. Dacă stăm doar și privim fără să ne mișcăm, rămânem pe loc. De aceea trebuie să meargă cu credință, să pornească. Și trebuie să trăiască aceasta, trebuie să fie în prezența lui Hristos, trebuie să poată vedea Liturghia credincioșilor, trebuie să vadă, să cunoască, să guste și să audă. Așadar, ceea ce aș spune este: mergeți la cea mai apropiată biserică ortodoxă. Aș conduce mai bine de trei ore, și trei mii de ore, dacă ar fi nevoie. Să fii despărțit de aceasta, să nu fi văzut niciodată Sfânta Epicleză, înseamnă să trăiești o viață care este exact opusul a ceea ce Dumnezeu a voit pentru noi.

– Serafim, o ultimă întrebare. Mulți tineri descoperă Ortodoxia, dar se confruntă cu epuizare la fiecare câteva luni, pentru că nu au rânduială, se roagă prea mult, postesc prea mult și nu au duhovnic. Ce le-ai spune acestor oameni?

– Este o întrebare foarte bună. Părinții, duhovnicii, întotdeauna explică bine faptul că aceasta este un maraton, nu un sprint. Ca să folosesc o expresie cam uzată, există un anumit egoism în asta și mândrie, nu-i așa? Când gândim „trebuie să mă rog mai mult” peste măsura noastră… Statornicia este cheia. Să te rogi ore întregi miercuri și apoi să nu ții pravila de rugăciune în restul săptămânii nu va da roade. Statornicia este cheia. Așadar, trebuie să facem ceea ce Dumnezeu ne-a dat să facem. Trebuie să ținem o pravilă de rugăciune, una care să nu fie exagerată. Trebuie să ne ferim de înșelare și de rătăcire. Nu suntem monahi, nu suntem din tagma monahală. Dacă trăim în lume, avem responsabilități de care trebuie să ne ocupăm. Dacă ești tată, ai copii și soție. Cuvântul lui Dumnezeu spune că dacă cineva nu poartă de grijă de familia sa, a lepădat credința. Așadar, trebuie să rămânem la lucru, trebuie să ne împlinim responsabilitățile, dar asta nu înseamnă să alergăm după Porsche-uri sau conace.

Da, trebuie doar să fim statornici. Este ca și cum ai merge la sală o dată pe lună și ai aștepta o schimbare în fizicul sau în condiția ta fizică. Asta nu se va întâmpla. Când ne rugăm, este o formă de comuniune cu Dumnezeu. Așadar, avem nevoie de suficient timp cu El ca să avem o relație cu Acesta, și de aceea este atât de important. Rugăciunile noastre sunt extrem de importante. În Biblie, când Amos s-a rugat, prin pronia dumnezeiască, Domnul a zis: „Nu va fi așa, Amos. Nu-i voi șterge de pe fața pământului”. Și a făcut aceasta de două ori. Așadar, rugăciunea noastră contează. Dumnezeu are voia Sa, care este imuabilă și neschimbătoare, dar pronia Sa dumnezeiască ne oferă prilejul de a ne sfinți prin îndumnezeire, prin rugăciune, și de a lucra împreună cu Dumnezeu, împreună cu Hristos. Aceasta nu se poate întâmpla dacă nu ținem pravila de rugăciune. La fel și cu postul: să nu trecem dincolo de măsura noastră, Avem o viață întreagă ca să mergem pe calea îndumnezeirii. Vei putea face aceasta și peste doi ani, peste zece ani, peste cincisprezece ani? Și este important să rămânem în spovedanie, să vorbim cu părintele nostru duhovnicesc în mod regulat, pentru că suntem tineri și noi și putem merge în multe direcții și să rătăcim. De aceea trebuie să ne ținem de spovedanie și să facem tot ceea ce se cuvine să facem.

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!). Stripe limitează lungimea textelor și din cauza asta vă rugăm să fiți scurți. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!