O fântână de har – Sfântul Ioan de Rila

Urmăriți un foarte frumos documentar artistic despre viața unuia dintre cei mai iubiți sfinți din apropierea țării noastre – Sfântul Ioan de Rila,

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

O fântână de har – Sf. Ioan de Rila

Așezată în mijlocul peisajului bogat al mărețului Munte Rila, sub piscuri semețe, lacuri limpezi și stânci înalte, adânc așezată în versanții împăduriți ai Văii Rilska, se înalță Mănăstirea Rila, înconjurată de ziduri de piatră impunătoare și ocrotită de păduri străvechi și dese. Simbol trainic al credinței ortodoxe în Bulgaria de peste unsprezece veacuri, mănăstirea poartă o bogată și însemnată istorie duhovnicească și rămâne o mărturie vie a vieții și a moștenirii sfântului smerit care a întemeiat-o.

Sfântul Ioan de Rila, primul făcător de minuni și pustnic al Bulgariei, s-a născut în jurul anului 876 d.Hr. în Skrino, în Bulgaria de astăzi. A fost binecuvântat cu părinți profund credincioși, a căror dragoste de Dumnezeu i-a fost Sfântului lumină călăuzitoare. Încă din copilărie, tânărul Ioan a arătat o dragoste deosebită față de Hristos și o curăție deosebită a sufletului. În timp ce copiii de-o seamă cu el se jucau, el își afla pacea și bucuria în biserica din sat, unde stătea nemișcat, ascultând cu luare-aminte cuvintele sfinte și cântările tainice. Inima sa era atrasă de rugăciune și singurătate, și adesea rătăcea singur prin pustietățile din jurul satului său, postind și rugându-se.

Rămas orfan de mic, Ioan a început să lucreze ca văcar ca să se întrețină, îmbrățișând totodată o viață singuratică și plină de rugăciune. Dar, într-o zi, pe când păzea turma în pășunile verzi și bogate, o vacă și vițelul ei s-au rătăcit prin dealurile învecinate. Stăpânul pentru care lucra Ioan, mâniat de cele întâmplate, l-a certat și l-a bătut fără milă.

Foarte tulburat și cuprins de deznădejde, Ioan a găsit un loc retras unde și-a vărsat sufletul înaintea lui Dumnezeu. A plâns și a cerut cu stăruință milostivirea și ajutorul lui Dumnezeu, iar după un timp a pornit prin munți în căutarea animalelor pierdute.

Căutarea l-a dus pe malul râului Struma, unde, pe celălalt mal, a văzut vaca și vițelul. Apa curgea vijelios, valurile sale înspumate și zgomotoase umplând văzduhul cu un vuiet asurzitor. Cu credință puternică, Ioan și-a scos mantia sa uzată și, rugându-se cu ardoare, a făcut semnul Sfintei Cruci peste râu. Apoi și-a așezat mantia pe suprafața apei și a pășit pe ea ca pe uscat. Ajungând la vițel, l-a luat în brațe și l-a purtat înapoi pe malul celălalt, în timp ce vaca îl urma cu credincioșie. Stăpânul, care privea de departe, fără să fie văzut, s-a înspăimântat văzând cele ce se petreceau. I-a dat băiatului îndată o răsplată generoasă și l-a slobozit din slujba sa.

În vremea aceea, Ioan a hotărât să-și împartă toate bunurile săracilor și să îmbrățișeze pe deplin viața monahală. A intrat în Mănăstirea Sfântul Dimitrie de lângă Skrino, unde a fost tuns în monahism. S-a adâncit cu totul în viața monahală, luând parte cu râvnă la toate slujbele, așa cum făcea încă din copilărie. Cântările și rugăciunile i-au umplut din nou inima. În acea perioadă petrecută în mănăstire, Ioan a învățat să citească și să scrie. Și-a adâncit și mai mult viața duhovnicească prin studiul cu osârdie al Sfintei Evanghelii.

După ce a petrecut mai mulți ani în mănăstire în ascultare desăvârșită, și-a dat seama că venise vremea să împlinească adevărata sa chemare și să slujească Domnului dincolo de zidurile mănăstirii. Această arzătoare dorință din inima sa, această puternică însetare după sihăstrie, l-a îndemnat să pornească spre necunoscut, spre întinderile și tăcerea munților ce-l înconjurau, unde nădăjduia să afle liniștea. Luând cu sine doar o haină veche de piele, Ioan a plecat spre Munții Rila. Dealurile și piscurile Rilei răspândeau o simțire covârșitoare a prezenței lui Dumnezeu și îl uneau adânc cu Ziditorul nostru. A început să rătăcească prin păduri adânci și verzi, trecând pe lângă lacuri limpezi și albastre. Pădurile de brazi erau dese, iar vietățile multe.

După ce a mers zile întregi prin ținuturi aspre și păduri dese, urcând poteci și stânci abrupte, s-a aflat departe de orice așezare omenească. Și-a început viața sihăstrească într-o mică colibă din nuiele, pe care și-a ridicat-o pe un deal înalt și sterp, de unde privea întinderea de sub el. Se hrănea cu plante sălbatice și își petrecea zilele în rugăciune adâncă și liniște. Hrana sa era decât ierburi și verdețuri, cele ce cresc de fapt pentru vite. Abia după apusul soarelui mânca puțin din aceste ierburi, dar cât să se sature, și bea doar atât cât să-și potolească setea din izvoarele ce curgeau din munte. În toate îl urma pe Înainte-mergătorul, Ioan Botezătorul.

Dar pacea și liniștea sa nu au ținut mult. Într-o noapte, pe când dormea în sărăcăciosul său adăpost, un grup de tâlhari i-au sfărâmat coliba, l-au scos afară și l-au bătut fără milă. Tâlharii, văzând că Sfântul nu avea bunuri lumești și nimic de valoare pentru ei, s-au mâniat și l-au alungat, blestemându-l.

Rătăcind din nou prin pustietatea cea mare și neumblată, Ioan a dat peste o peșteră întunecată, ascunsă sub o stâncă ieșită în afară. Peștera era învăluită în întuneric și tăcere, și a hotărât să-și facă acolo locuința. În fiecare zi se îndeletnicea cu rugăciunea și cu liniștea, mâncând doar puține rădăcini sau ierburi pe care le aduna.

Într-o zi, pe când era în genunchi la rugăciune în tăcerea pustiei, Ioan a auzit un foșnet îndepărtat. Sfântul, obișnuit cu izolarea și cu singurătatea locurilor, a socotit la început că sunetul ar putea fi o înșelăciune a celui rău. Dar, pe măsură ce o siluetă se apropia, a recunoscut o față cunoscută. Era Luca, nepotul său, fiul fratelui său. Sfântul Ioan s-a ridicat să-l întâmpine pe tânăr și l-a întrebat de ce venise atât de departe, până la sihăstria sa. Luca, care fugise de acasă fără știrea nimănui ca să-l întâlnească, s-a aruncat la pământ înaintea Sfântului și și-a mărturisit dorul de a părăsi tulburarea lumii și de a se cufunda în sihăstrie, slujind Domnului prin rugăciune și pocăință. Sfântul l-a primit îndată pe tânăr și a început să-l învețe rânduielile vieții ascetice.

Dar cel rău, care totdeauna caută să împiedice sfințirea oamenilor, a otrăvit mintea tatălui lui Luca cu invidie și cu gânduri întunecate, arătându-i unde plecase Luca și unde se afla sihăstria bătrânului. Curând după aceea, plin de ură și mânie, a năvălit în sihăstria Sfântului, aruncând cu amărăciune acuzații împotriva fratelui său. Satana îi ațâța și mai mult mânia, iar într-un acces de furie, l-a lovit pe Sfânt cu un toiag greu și cu pietre, bătându-l cu violență și căutând să-l omoare. Sfântul Ioan însă a rămas neclintit, cu inima plină de milostivire, rugându-se cu dragoste pentru fratele său. Înfuriat de această purtare a Sfântului Ioan, fratele său l-a luat pe Luca și l-a dus cu el, lăsându-l pe Sfânt singur și îndurerat.

Sfântul Ioan, cuprins de durere și de lacrimi, a îngenuncheat și s-a rugat cu stăruință lui Dumnezeu, cerându-I să-l ajute pe tânărul său ucenic, care se afla într-o mare primejdie. Ca un răspuns la rugăciunea sa, o viperă veninoasă a ieșit brusc dintr-un tufiș și l-a mușcat pe tânăr, în timp ce mergea împreună cu tatăl său. Luca a murit repede și fără dureri, iar sufletul său s-a înălțat la Domnul, fiind izbăvit de viața pe care i-ar fi impus-o tatăl său mânios și lipsit de evlavie. Adânc tulburat și cu inima zdrobită, tatăl lui Luca s-a întors la Sfântul Ioan, povestindu-i cele întâmplate și cerându-i iertare și îndrumare. Sfântul Ioan a lăudat pe Dumnezeu și i-a poruncit fratelui său să-l îngroape pe tânăr și să se întoarcă acasă. Înțelegând că cele petrecute fuseseră o lucrare a milei lui Dumnezeu, fratele său continua să ceară iertare și să-L slăvească pe Dumnezeu, în timp ce pleca.

Sfântul Ioan vizita adesea mormântul lui Luca. Acesta era locul său cel mai drag. Aici se odihnea de ostenelile sale îndelungate. Ședea lângă mormânt și cugeta la deșertăciunea vieții acesteia. Apoi vărsa multe lacrimi, rugându-se pentru toți oamenii și pentru nevoile lor lumești.

Sfântul Ioan a petrecut doisprezece ani în această peșteră îndepărtată, care era cu totul lipsită de orice mângâiere și ușurare lumească. În fiecare zi se încredința pe sine cu totul lui Dumnezeu, primind putere și răbdare ca să îndure ispitele, care deveneau tot mai puternice. Diavolul îl pândea neîncetat și nu înceta să-l războiască pe Sfânt, căutând să-l înspăimânte prin arătări și să-l îndepărteze de nevoința sa, dar sufletul luminos al Sfântului Ioan nu a putut fi prins în cursele celui rău. În lungile nopți întunecate, când umbrele se întindeau amenințătoare și răgetele duhurilor celor rele răsunau în pustie, el nu se temea. Își ținea privirea îndreptată spre cer și rămânea întărit în dragostea lui Dumnezeu, strigând din adâncul sufletului după milostivirea Sa.

Dar, într-o zi, tâlharii au sărit asupra Sfântului, l-au bătut și l-au alungat din peștera sa, interzicându-i să se mai întoarcă. Din nou a rătăcit prin pustia neumblată, până când a dat peste un stejar măreț, cu ramuri dese care se întindeau în toate părțile. Trunchiul era scorburos, formând un adăpost firesc, în care Sfântul Ioan s-a așezat, făcându-l loc de închinare și de liniștită rugăciune. Dar pădurea deasă nu era prielnică Sfântului. Nu se găsea aproape nimic de mâncare, iar Ioan căuta cu disperare hrană. Într-o dimineață, când a ieșit afară, a văzut numeroase tufe de năut care nu mai fuseseră acolo înainte și care creșteau lângă stejarul său. Sfântul Ioan își potolea foamea cu ele și era cu totul recunoscător Domnului. Tufele de năut l-au hrănit multă vreme.

Iar pe măsură ce Sfântul Ioan sporea în virtuți, Domnul a îngăduit ca slujitorul Său să fie cunoscut lumii, spre folosul celorlalți. Într-o zi, pe când niște păstori își pășteau turmele prin apropiere, deodată toate oile au început să alerge în aceeași direcție, prin pustie. Păstorii au alergat după ele și, când au ajuns din urmă turma, s-au pomenit în fața Sfântului Ioan, care ședea afară, lângă sihăstria sa ascunsă. L-au întrebat cu curiozitate cine este, de unde este și ce face acolo, iar el le-a răspuns: „După cum zice Apostolul, viața mea este în ceruri, de unde aștept pe Mântuitorul. Patria mea este Noul Ierusalim, cetatea lui Dumnezeu. Țara mea de obârșie și cetatea în care am crescut nu aveți nevoie să le știți. Dar, de vreme ce sunteți aici, lăsați-mă să vă hrănesc cu hrana pustiei.”

Bătrânul le-a dat năut, care li s-a părut o hrană cerească. După ce au mâncat și au plecat, unul dintre ei a rămas în urmă și, fără să ceară voie de la Sfânt, a smuls din pământ multe tufe de năut, nădăjduind să se bucure de boabele de năut pe drumul spre casă. Când i-a ajuns din urmă pe ceilalți, le-a arătat ce făcuse. Ceilalți s-au strâns curioși în jurul lui, iar când a deschis păstăile, spre uimirea lor, le-au găsit cu totul goale. Atunci i-a cuprins pe toți un mare regret și, plini de remușcare, s-au întors la sfântul bărbat. Cu inima grea, i-au mărturisit fapta, iar bătrânul i-a iertat îndată, zicând: „Dumnezeu cel Atotputernic a binevoit, copiii mei, ca năutul să crească aici și să fie mâncat tot aici.” Uimiți, păstorii au plecat, slăvind pe Dumnezeu și răspândind în tot ținutul vestea despre înțelepciunea și sfințenia bărbatului.

Nu după multă vreme, un grup de oameni dintr-un sat apropiat, auzind de minunile Sfântului Ioan, au pornit să-i caute sfatul înțelept și să primească binecuvântarea sa. Între ei se afla și un om chinuit cumplit de un duh necurat. Când s-au apropiat de smerita locuință a Sfântului, omul îndrăcit a căzut deodată la pământ, zvârcolindu-se de durere și strigând cu deznădejde: „Ard în foc și nu mai pot merge!” Ceilalți săteni s-au străduit împreună să-l ridice și să-l aducă la Bătrân. Când au ajuns în sfârșit, au stat înaintea Sfântului cu evlavie și cu nădejde. Sfântul Ioan i-a binecuvântat pe toți și i-a întrebat de ce au venit. Ei i-au spus cine sunt și i-au arătat spre tovarășul lor, povestindu-i cât de cumplit era chinuit.

Sfântul Ioan, cu compasiune, dar și cu fermitate, a declarat: „Această lucrare nu este pentru mine, copiii mei, căci numai Dumnezeu poate alunga demonii.” Totuși, văzând hotărârea neclintită a vizitatorilor săi și suferința omului posedat, s-a simțit nevoit să ajute.

A îngenuncheat lângă omul chinuit și, cu lacrimi în ochi, a strigat din adâncul inimii: „Dumnezeule Sfinte, pe care Te cinstim în Sfânta Treime, Cel ce ai făcut toate cele văzute și nevăzute, de care se tem toți oamenii și dinaintea căruia toți tremură, miluiește pe această făptură a Ta, Doamne, nu pentru dreptatea noastră, ci pentru bunătatea și dărnicia Ta, nu îngădui ca acest om să mai sufere. Nu sunt vrednic, Doamne bun, să rostesc numele Tău cel neprihănit cu buzele mele necurate și spurcate. Totuși, Te chem în ajutor, încrezându-mă în bunătatea Ta, căci Tu Însuți ai făgăduit cu jurământ, prin gura slujitorilor Tăi, prorocilor, că nu-Ți găsești plăcere în moartea păcătosului. Astfel, toți îngenunchem înaintea Ta și ne rugăm: auzi-ne din locașul Tău cel ceresc, căci binecuvântat ești în toți vecii. Amin.”

Îndată demonii au plecat, eliberând pe omul chinuit din strânsoarea lor. Omul vindecat s-a ridicat în picioare și, cu lacrimi șiroind, l-a îmbrățișat pe Sfânt cu adâncă recunoștință, slăvind pe Dumnezeu și lăudându-L pentru mila și dragostea Sa cea nemărginită.

Pe măsură ce vestea minunilor Bătrânului s-a răspândit pretutindeni, tot mai mulți oameni doreau să-l întâlnească și să-i vadă înțelepciunea și harul. Însă, conștient de cursele pe care le pot aduce faima și mândria, smeritul slujitor s-a retras și mai sus, în munții cei întinși, căutând ca locul său de viețuire să rămână aproape de negăsit. A găsit o stâncă foarte înaltă, unde a petrecut zile și nopți în priveghere și post, udând stânca cu lacrimile sale și vorbind cu Însuși Ziditorul, răbdând cu răbdare atât gerul nopții, cât și arșița zilei. Fericitul Ioan a petrecut în total șapte ani și patru luni pe această stâncă înaltă.

Dar diavolul, urâtorul a tot ce este bun, aducând cu el o legiune de duhuri rele, s-a năpustit cu furie asupra sfântului, bătându-l, lovindu-l și târându-l fără milă. Apoi l-au aruncat de pe stânca înaltă, încercând să-l omoare, și au plecat, socotind că murise. Sfântul Ioan, venindu-și în fire cu greu, gemând și leșinând, L-a chemat pe Domnul. Urcând din nou pe stânca înaltă, și-a reluat felul de viață de mai înainte, făcând acum din cea mai înaltă stâncă singurul său adăpost. Iar Domnul, iubitorul de oameni, a poruncit îngerului Său să-i aducă hrană în fiecare zi.

În vremea aceea, Țarul Petru I al Țaratului Bulgar, om evlavios, a auzit de Sfântul și a dorit să-l întâlnească. A chemat nouă vânători iscusiți și le-a poruncit să-l găsească pe Sfântul Ioan, spunându-le să nu se întoarcă până nu-l vor afla. Vânătorii au pornit în pustietatea cea întinsă, călătorind săptămâni întregi, străbătând pădurile dese și munții aspri, dar deși foamea și oboseala începuseră să-i copleșească, totuși nu îndrăzneau să se întoarcă la Țar cu mâinile goale. După o căutare istovitoare, au dat în cele din urmă peste locuința Cuviosului. I-au cerut binecuvântarea și i-au spus pentru ce veniseră la el. Bătrânul a văzut îndată că vânătorii nu mâncaseră de mai multe zile și, fără ezitare, le-a dat o pâine mică să o împartă. După ce au gustat câteva bucăți din pâinea Cuviosului, vânătorii și-au simțit foamea potolită de tot, iar după ce s-au odihnit și și-au adunat puterile, au plecat.

Îndată ce a aflat unde se afla Bătrânul, Țarul, plin de bucurie și de nerăbdare, și-a luat cei mai apropiați însoțitori și a pornit grăbit pe muntele abrupt. După un drum istovitor, au ajuns la locul cel mai apropiat de locuința Sfântului, dar nu au putut înainta din pricina stâncilor înalte și amenințătoare ce îi înconjurau. Țarul a trimis doi dintre oamenii săi să-l roage pe Sfânt să coboare la ei. Aceștia s-au grăbit să urce stâncile abrupte ca să transmită Sfântului cererea Țarului.

Spre surprinderea lor, Sfântul Ioan, temându-se de ispita mândriei, a refuzat să-l întâlnească pe Țar, zicând: „Totuși, copiii mei, spuneți Țarului că osteneala și îndrăzneala voastră sunt jertfe aduse lui Dumnezeu, primite ca o mireasmă dulce de tămâie. Dar plecați degrabă din acest loc, căci este primejdios, ca nu cumva să pățiți voi și însoțitorii voștri vreun rău. Acum nu puteți să-l vedeți pe smeritul rob al lui Dumnezeu, dar în viitor, negreșit, ne vom întâlni. Și atunci ne vom bucura de o bucurie negrăită, dacă vom fi adus roade vrednice de pocăință. Deocamdată, întindeți-vă cortul pe vârful muntelui, ca să-l pot vedea, iar eu voi aprinde un foc, ca voi să vedeți fumul. Așa a poruncit Dumnezeu. Doar în felul acesta ne vom vedea unul pe altul.”

Țarul s-a întristat la auzul veștii, dar a respectat dorința Bătrânului. Și așa au făcut. Bătrânul a aprins un foc pe cealaltă parte a muntelui, iar fumul s-a înălțat spre cer. Țarul a primit cu bucurie salutul său și a slăvit pe Dumnezeu.

Înainte de a pleca, Țarul a trimis Bătrânului o mare sumă de aur și felurite fructe, împreună cu următoarea scrisoare: „Țarul Petru către cinstitul pustnic Ioan,

Am auzit despre sufletul vostru iubitor de Dumnezeu, despre sălășluirea în pustiul muntelui, despre viața voastră îngerească, ca fără de trup, despre lepădarea voastră de lume. Am dorit mult să vă întâlnesc față către față și să mă bucur de dulceața cuvintelor voastre, socotind că voi dobândi mare folos, chiar și numai văzându-vă fața. Din pricina dorinței noastre de bogății, slavă deșartă și desfătări, plutim neîncetat pe marea vieții deșarte. Dar am dorit să-mi ridic ochii spre viața voastră fără de păcat și nepământeană. Ochii sufletului meu sunt întunecați de durerile și de răzvrătirile pământești, însă, trezit ca dintr-un somn adânc, am dorit să vă văd. Dar, fiindcă eu, ticălosul, am fost lipsit de acest har din pricina mulțimii păcatelor mele, acum mă plec înaintea voastră și vă rog să-mi trimiteți un cuvânt mângâietor, care să-mi aline durerea arzătoare, căci Sfinția voastră cunoașteți furtunile lumești și norii răzvrătiți care tulbură inima regilor.”

Sfântul Ioan, profund mișcat de cuvintele înțelepte și smerite ale Țarului, i-a răspuns: „Smeritul Ioan, către Preacinstitul Țar al Sceptrului Bulgar, Țarul Petru,

A primi în întregime darul vostru nu mi s-ar cuveni, dar din pricina credinței și râvnei voastre față de mine, primesc hrana. Aurul, însă, trebuie să vi-l înapoiez, căci el vatămă mult pe monah. De ce îi trebuie aur celui ce se mulțumește doar cu pâine, chiar și fără să se sature pe deplin, și cu atâta apă cât să-și umezească limba uscată? Nouă, Hristos ne este viață, iar moartea este câștig. În viața voastră ca împărat, însă, aurul este o necesitate. Dar nici chiar dumneavoastră, care sunteți împodobit cu diademă, nu trebuie să vă bucurați de aur, căci s-a zis: „Când bogăția curge, nu vă lipiți inima de ea.” În ciuda celor scrise, că bogăția se potrivește statutului de împărat, ea trebuie folosită doar pentru armele și oastea sa, și nu pentru propria plăcere. Dar mai ales, trebuie folosită pentru mângâierea celor neputincioși și săraci, a celor goi și a celor fără adăpost.

De aceea, dacă doriți să moșteniți Împărăția Cerurilor, fiți milostiv, precum Tatăl nostru Cel Ceresc este milostiv. Fugiți de nedreptate și de jaf, fiți blând, liniștit și apropiat poporului și având ochii deschiși pentru toți. Să curgă untdelemnul milei voastre peste toți, dar să nu știe stânga voastră ce face dreapta voastră. Să se bucure săracii când pleacă din palatul vostru. Prinții voștri să poarte rugăciuni pe buze, iar veșmântul vostru de purpură să strălucească prin lumina virtuții. Suspinele și lacrimile voastre să vă fie odrasle, iar pomenirea morții să vă fie pururea în minte, și gândurile voastre să fie neîncetat îndreptate spre dorul după Împărăția lui Dumnezeu. Plecați-vă la picioarele maicii voastre, Biserica, îngenuncheați cu sârguință și plecați-vă grumazul înaintea celor ce o conduc, ca Împăratul împăraților și Domnul domnilor, văzând sârguința și smerenia voastră, să vă dea răsplata pe care ochiul nu a văzut-o și urechea nu a auzit-o, aceea pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru cei ce-L iubesc pe El.”

Țarul Petru a fost profund mișcat de cuvintele Sfântului și a citit scrisoarea lui iar și iar, ținând-o mereu lângă sine. El însuși a dus o viață sfântă și mai târziu a fost recunoscut ca Sfânt de Biserică.

Sfântul Ioan a trăit pe stânca înaltă timp de șapte ani și patru luni, timp în care a devenit un far al dragostei și înțelepciunii lui Dumnezeu pentru poporul Bulgariei și dincolo de hotarele ei. Oameni din ținuturi îndepărtate veneau neîncetat la el, atrași de viața sa curată și de evlavia sa. Mulți dintre ei, dorind să rămână și să fie învățați de el, au devenit ucenicii săi. Văzând în aceasta voia lui Dumnezeu, Sfântul Ioan, împreună cu ucenicii săi, a zidit o biserică într-o peșteră apropiată. Iar locul acela a crescut și s-a făcut vestita Mănăstire Rila. Sfântul Ioan a ajuns egumen și păstor, călăuzindu-și turma cu înțelepciune și dragoste și aducând pe mulți la sânul lui Dumnezeu.

Cu vremea, pe măsură ce obștea sa creștea, Sfântul Ioan a simțit că trupul îi devine tot mai slab zi de zi, și, înțelegând că plecarea sa către Domnul se apropie, s-a dăruit doar rugăciunii, plângând adesea cu genunchii plecați la pământ și zicând: „Dumnezeule Atotputernic, Doamne milostive, primește prin harul Tău pe nevrednicul și păcătosul Tău rob. Fă-mă să fiu împreună cu aleșii Tăi, deși n-am săvârșit nimic bun pe pământ.”

După ce a petrecut câteva zile în rugăciune adâncă și în vorbire cu Dumnezeu, Sfântul Ioan și-a adunat ucenicii și le-a vorbit pentru ultima oară, dându-le învățături de despărțire despre smerenie și viața monahală. I-a îndemnat să fie râvnitori în post și le-a poruncit să păzească cu statornicie poruncile sale. Apoi a încheiat, zicând: „După moartea mea, să nu mă plângeți fără mângâiere, căci nu vă voi părăsi, ci voi fi cu voi nevăzut.” Apoi i-a sărutat pe fiecare, dându-le binecuvântarea și cerându-le iertare, înainte de a primi Sfintele Taine, Trupul și Sângele lui Hristos. În timp ce încăperea în care zăcea, înconjurată de ucenici, era plină de liniște și de rugăciune lăuntrică, Cuviosul Ioan și-a ridicat mâinile și a strigat: „Doamne, în mâinile Tale îmi dau duhul meu.” Și, zicând acestea, și-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu. Ucenicii săi, deși întristați, se bucurau în tăcere în inimile lor, căci știau că împărăția cerurilor primise un nou sfânt.

Sfântul Ioan de Rila s-a săvârșit întru Domnul la 18 august, la vârsta de 70 de ani, în anul 946. Sfintele sale moaște nestricate continuă să dăruiască vindecare și mângâiere tuturor celor ce se apropie de ele cu credință și cu evlavie, până în zilele noastre. Nenumărate minuni s-au săvârșit de-a lungul vremii și se săvârșesc și acum: orbii își capătă vederea, cei gârboviți se îndreaptă, muții își dobândesc glasul, iar toți cei care au nevoie de vindecare sunt tămăduiți prin mijlocirile sale atunci când fac lungul drum către locul său de nevoință și de odihnă, la Mănăstirea Rila din Bulgaria.

Să fim și noi atrași spre mai multă evlavie și dragoste pentru Hristos, ca să ne bucurăm și noi de roadele Împărăției Cerurilor prin mijlocirile Sfântului Ioan de Rila, care a fost atât de îmbelșugat binecuvântat de Dumnezeul nostru cel iubitor. Amin.

„Cel ce te-ai făcut asemenea îngerilor prin desăvârșirea duhovnicească, Sfinte, căci ai stăruit în rugăciune, în post și în lacrimi, Părinte Ioane, roagă pe Hristos Dumnezeu pentru sufletele noastre. Mărturisind viața îngerească, Sfinte, și lepădând toate cele pământești, Ai alergat la Hristos și te-ai întărit cu poruncile Lui, și te-ai arătat stâlp neclintit, pe care nu l-au putut zgudui bătăliile vrăjmașului. Pentru aceasta strigăm către tine: bucură-te, Părinte Ioane, lumină prea luminată! Viața ta a fost temelie a pocăinței, chip al zdrobirii inimii, pildă de mângâiere și de desăvârșire duhovnicească, asemenea îngerilor, Sfinte. Căci ai stăruit în rugăciune, post și lacrimi, Părinte Ioane, roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru sufletele noastre.”

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!). Stripe limitează lungimea textelor și din cauza asta vă rugăm să fiți scurți. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!