Cum să accepți critica: zidire, smerenie și vindecare – Radu Dobriceanu, p. Teologos

În familie, la școală sau la serviciu suntem atinși de observații, reproșuri și comentarii uneori nedrepte, iar reflexul e să ne apărăm sau să fugim. În acest dialog, părintele Teologos și psihiatrul Radu Dobriceanu discută cum să acceptăm critica fără să ne distrugem, care este diferența dintre critică și atac la persoană, ce rol au smerenia, reziliența și autocritica și de ce fără Hristos și spovedanie rănile lăuntrice rămân deschise.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Părintele Teologos: Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Introducere

Părintele Teologos: Dragii noștri, ne aflăm iarăși cu Radu Dobriceanu, care este psihiatru în Elveția, Zurich. Și care dincolo de faptul că este un psihiatru pe care eu îl apreciez foarte mult. Bine, el nu ar trebui să audă asta

Radu Dobriceanu: Râvnitor…

Părintele Teologos: Râvnitor, așa. Este și un bun creștin. Iarăși, n-aș dori să audă treaba asta, că nu vreau să-l laud, mai ales pe cameră. Și din cauza asta am dorit să facem un clip, nu atât pentru laude, cât pentru critică. Pentru că asta este o mare problemă, cu critica. Oamenii nu mai știu ce este critica. Care este diferența între critică și atac la persoană. Și mai ales, oamenii, și în principal tinerii. Sper să greșsesc…Nu rezistă la critică. Deci, numărul unu, Radu: Ce-i critica?

Critica: zidire sau rană?

Radu Dobriceanu: Aici ar fi mai multe definiții părinte. Dar, ca să nu dezvoltăm prea mult studențești, și să încercăm să fim cât mai înțeleși și cât mai pe subiect. Că tot ați spus dumneavoastră de tineri, și că până la urmă totul pornește de undeva. Este vorba de o anumită structură care este construită întru noi. Și această structură se construiește în urma creșterii, în primul rând, și situațiilor aferente care sunt pe lângă creștere. Și dacă ne uităm așa. Să încercăm să dăm o definiție neteoretică, ci una practică. Tânărul din ziua de astăzi este înzestrat din păcate foarte puternic cu duhul sinelui, care, pe alocuri, când este într-un mediu controlat, în speță în jurul familiei, copil fiind respectivul, nu se simt probabil așa de mult niște discrepanțe, niște suferințe. Dar, când respectivul ajunge adult și realitatea este altfel,

Părintele Teologos: Și într-o familie disfuncțională.

Radu Dobriceanu: Evident. O familie disfuncțională este și mai tragică. Dar, să mergem pe premiza unei familii bune. Care, nu neapărat că ar fi bune, dacă duhul acesta al sinelui l-ar stârni foarte mult. Pentru că atunci se produce o dezvoltare a copilului către adult, el având lacune în a putea să managerieze în anumite situații care îi sunt practic străine. Și, până la urmă, critica ne zidește. Critica ne aduce să fim mai buni. Critica este ceva pe care ar trebui să o îmbrățișăm. Să ne bucurăm din punct de vedere duhovnicesc. Dacă ar fi, dumneavoastră știți mai bine ca mine, ajungem la smerenie. Smerenia este haina lui Dumnezeu. Asta spun Sfinții Părinți. Și noi acest lucru trebuie să-l avem întru noi. Iar copil fiind, nu poți să asimilezi aceasta în față. Poate să fie destul de dură. Cum adică să accept? Cum adică să accept să fiu criticat, sau să arate duritățile sau neputințele mele? Într-adevăr că acolo este oarecum sarcina părintelui să facă acest lucru cu un anumit tact, cu iubire. Mesajul este acela de a critica fapta, nu persoana. Adică, să nu se simtă tăierea de iubire. Deci, asta este. Critica este ceva care trebuie văzută strict constructiv, nu destructiv. Dar, în aceeași măsură, contează cum a fost zidită întru noi. Că Dumnezeu ne-a zidit-o constructiv. Noi, oamenii, ne stricăm între noi. Mai ales cei care suntem mai neduhovnicești, ca să zic așa.

O definiție generală a criticii ca analiză și apreciere a faptelor se găsește și în articolul „Critică”, care oferă un fundal util pentru perspectiva duhovnicească prezentă în acest dialog.

Părintele Teologos: Și din cauza asta, cred că trebuie într-adevăr ca omul care critică să se concentreze pe faptă, nu pe persoană. Și iarăși, cred că este foarte traumatic ca cineva criticat încontinuu.

Radu Dobriceanu: Da. Cum ați spus și dumneavoastră de multe ori:” Nu trebuie să urâm păcătosul, ci păcatul.” Așa putem să facem analogia și cu critica. Nu trebuie să criticăm omul nostru. Nu ăsta este mesajul. De a critica omul. Ci fapta. Și aceasta este mesajul constructiv care poate trebuie adus. Și din din frăgezia pruncimii ăsta este mesajul care trebuie transmis. Și anume. Dacă noi reușim chestia asta prin tactul nostru ca oameni. Acum, că suntem părinți, că suntem într-o poziție de conducere, avem o responsabilitate față de cei care care se uită către noi. Noi trebuie să ne uităm jos. Și avem o responsabilitate. Și responsabilitatea asta, noi trebuie să fim conștienți de ea. Pentru că, dacă noi, cei care suntem într-o poziție de putere, mai ascendenți. Glumesc…Și suntem interesați să transmitem poziția noastră, decât dorința de a-l îmbunătăți pe cel de care suntem responsabili. Și atunci, mesajul pe care îl transmitem este total eronat pentru cel de față, de care sunt responsabil. Și de asta este nevoie de foarte mult tact. Totul este oricum un cerc, un perpetuum mobile, un cerc vicios. Că, dacă se întâmplă cu cineva ceva, să aibă lacune în a accepta critica, automat, el când va ajunge într-o poziție de putere, sau, nu neapărat putere la loc de muncă, ci putere în familie, socială, automat, lipsindu-i aceste lucruri, aceste elemente, acesta va fi mesajul pe care îl va transmite mai departe. Fericit este cel care va avea un moment de trezvie și va lupta cu sieși ca să înlăture lucrul ăsta și să-l vadă. Din păcate, mai ales în lumeade azi, suntem foarte ancorați în modernismul ăsta care ne bombardează, lucrurile astea sunt mai mult excepție decât o regulă.

Despre virtutea smereniei ca opus al mândriei puteți vedea atât prezentarea de pe OrthodoxWiki – „Smerenia”, cât și cuvântul practic al părintelui Teologos „Smerenia e odihna sufletului”.

Părintele Teologos: De ce crezi? Vezi că mai demult, copiii acceptau foarte multe critici de la părinții lor, și critici chiar foarte dure. Și dacă astăzi copiii nu știu să accepte critici dure. Chiar să vorbești despre asta este puțin sensibil. Că, imediat se spune că promovezi așa ceva. Eu nu promovez critici dure, dar spun că mai demult oamenii aveau o rezistență mult mai mare la critici. De ce mai demult astfel și acum nu? Eu am o teorie dar să aud și ce zici tu.

Despre reziliență și moștenirea lăuntrică

Radu Dobriceanu: Cred că aici sunt mai multe aspecte. În primul rând, ușurința prin care ne ducem traiul lumesc. Pentru că, am mai vorbit și pe alte subiecte, cu apăsarea butonului și îndeplinirea dorințelor. Asta ne face să fim foarte nerezilienți. Reziliența este onoare și un element foarte important. Oamenii înainte au fost foarte căliți, sau obișnuiți cu greul. Și prin chestia asta, când te obișnuiești cu greul și experimentezi niște situații într-adevăr grele, și reușești să treci peste ele, asta te face ulterior să accepți alte lucruri care vin, cu mai multe ușurință.

Părintele Teologos: Da. Și mai ales că ți se par mici, în comparație cu greutățile prin care ai trecut.

Radu Dobriceanu: Exact. Acum, în lumea de astăzi, evident că sunt în continuare, din păcate, unele zone ale lumii, unde sunt greutăți foarte mari. Ce trăim noi în Europa sunt niște greutăți produse de către noi, de confortul nostru. Ca să vedeți ironia sorții. Îți faci confort ca să-ți faci disconfort de fapt. Și, asta este. Că lipsind această reziliență, automat, ești foarte distant de critică. Și o altă teorie care ar putea să fie. Am vorbit noi și înainte pe alte spețe, cu familia, cu rolul tatălui și al mamei. În ziua de astăzi, se transmite simbolul ăsta al egalității într-un mod distorsionat. Noi trebuie să vedem această egalitate, cum vorbeam mai înainte. Să fie complementarism, nu competiție. Complementarism. Mama este cea care, în teoria mea din punct de vedere și prin meseria mea, este cea care trebuie să fie responsabilă cu iubirea aceea necondiționată. Copilul simte. Deci, iubirea necondiționată în special față de copil, nu față de bărbat. Că, față de bărbat trebuie să fie pe alocuri dură, că ea e, cum se spune în popor „gâtul”. Și rolul tatălui, care din păcate suferă foarte mult, pentru că s-a lovit foarte mult în masculinitate și în rolul tatălui, este acesta de a învăța copilul suferința, sau cum să se adapteze la suferință. Pentru că aici, dacă ne uităm câteva sute de ani în spate, tatăl se ducea la vânătoare. Putea să îngăduie Dumnezeu să vâneze un mistreț. Și atunci era foarte bine. Dar, putea șase zile la rând apoi, să vină cu mâna goală. Vă imaginați drumul înapoi. El, venind cu mâna goală către familie, era pentru el o suferință foarte mare, că nu putea și o suferință. El se critica pe sine atunci. Dar, își acceptă această critică, și zice: „ Știu că mi-am dat toată silința, și trebuie să accept cum este.”

Părintele Teologos: Da. Și mai ales că a depus efort să vâneze. Nu a stat.

Radu Dobriceanu: Exact. Nu am stat, m-am uitat la televizor, și nu am făcut nimic. Deci, mi-am depus toate eforturile. Dar, n-a îngăduit Dumnezeu. Sau, n-a îngăduit Maica Domnului să fie așa. Ei, și atunci, tatăl când trăiește aceste lucruri, automat, face parte din ADN-ul lui, să poată să transmită acest mesaj al acceptării criticii într-un mod constructiv, mult mai bine față de mamă. Care, mama este responsabilă de iubirea aceasta necondiționată. Acesta este complementarismul. Acesta, care, din păcate, se dă la o parte și se transmite într-un mod total distructiv. Și asta, cred că este un alt motiv pentru care tineretul din ziua de astăzi are aceste dificultăți de a accepta critica.

Părintele Teologos: Oameni buni, nu mai există echilibrul între durere și plăcere. Și când spun durere. Mare atenție că mă simt așa foarte rău, foarte groaznic, că trebuie să explic că durerea asta nu înseamnă agresivitate. În sensul că trebuie să-ți bați copilul să nu știu ce. Nu e vorba de eroism. E vorba de curaj. E vorba de asumarea riscului. E vorba de osteneală. Lucrurile astea. Și acolo, evident că tatăl trebuie să-l învețe. Dar astăzi sunt feminizați.

Radu Dobriceanu: Exact. Asta este problema, cu feminizarea bărbatului. Dacă bărbatul chiar dacă zicem că ar vrea să-și ia rolul său, pe alocuri este și el la rândul inspăimântat, că poate se gândește: „Mă crucifică ăștia. Mi-e frică să fac așa, că cine știe ce părere au.” Cum se zice. Pentru că este așa de vastă ideologia asta, încât ți-e frică să-ți iei rolul. Că te gândești că vei fi martirizat, vei fi arătat cu degetul,

Părintele Teologos: Ostracizat.

Radu Dobriceanu: Sau ostracizat. Mai degrabă. Evident, dacă tu ca individ ai o apropiere față de Dumnezeu, nu te interesează lucrurile astea. Dar, când acest lucru nu este prezent sau foarte slab, atunci îți reduci inerția asta care este întru noi. Este întru noi. Nu e ștearsă. Trebuie doar să o activăm noi. Pentru că te gândești că vei fi pus la marginea societății. Deși, până la urmă ce faci?

Părintele Teologos: Evident. Pentru că problema cea mare nu este că vorbim aici despre diferite mărci de mașină din care pot să alegi, ci vorbim despre modul corect de a fi, și vorbim de distorsiune. Acolo e problema cea mare.

Radu Dobriceanu: Ați pus aici cumva punctul pe i. Și e vorba în general de materialism. Te identifici mai mult cu lumea materială, decât cu lumea care este importantă. Că, asta este ce rămâne după tine, când părăsim lumea asta. Nu este că, nu știu, ai râvnit și ai te ai să ți iei un Ferrari, sau mai știu eu ce. Este, ce rămâne după tine. Adică, copilul este pedigree-ul tău. Este cartea ta de vizită când tu nu mai ești.

Părintele Teologos: Moștenirea ta.

Radu Dobriceanu: Spunea părintele Calistrat de la Iași. El primea foarte multe întrebări de la pelerini despre certuri și discuții între generații. Că: „Părinte, cum pot să fac să cinstesc pe mama și pe tatăl meu? Că nu pot. ” Și Părintele a spus: „Vrei să cinstești pe mama și pe tatăl tău? Fii om în societate. Dacă el n-a fost om cu tine, dacă el nu ți-a dat ție niște valori, fii tu. Poate să fie tatăl tău cel mai rău, mama ta cea mai rea, de neimaginat. Fii tu un om astfel încât cine te vede pe tine, necunoscându-i părinții tăi, sau, și mai mult, cunoscându-i să zică: „ Auzi băi, au avut patimile astea, dar uite ce a zidit în omul ăsta.” Așa spunea părintele Calistrat, și m-a impresionat lucrul ăsta.

Părintele Teologos: Și are și dreptate.

Radu Dobriceanu: Da. Este este un adevăr. Până la urmă asta este cartea de vizită care rămâne. De asta este foarte important. Clar, este ziditoare munca. Și la muncă ne confruntăm cu critică. Mai ales în toate corporațiile astea mari, critica este folosită foarte des. Și din păcate, într-un mod neplăcut și foarte agresiv. Dar, este importantă și chestia asta, ce rămâne în urma noastră?

Despre felul în care familia modelează narcisismul, smerenia și vindecarea rănilor la tineri, același invitat vorbește pe larg în dialogul „Singurătate, ADHD, Droguri, Familie”.

Părintele Teologos: Înainte să treci la corporații, crezi că un alt motiv pentru care tinerii de astăzi nu mai au reziliență, nu au rezistență la critică, este faptul că mai demult părinții stăteau tot timpul cu copiii și copiii erau siguri de iubirea părinților? Și atunci :„ Da, bun, tata m-a criticat. Am greșit. Dar, tata mă iubește. ”

Radu Dobriceanu: Evident

Părintele Teologos: Pe când astăzi, sunt mult mai singuri, mult mai străini.

Radu Dobriceanu: Evident că era mesajul se transmitea mult mai ușor către copil. Copilul era mult mai capabil să poată să vadă după perdeaua aceasta criticile. Mai capabil să vadă, pentru că, exact cum ați spus și dumneavoastră, timpul petrecut mai mult împreună îi dădea copilului siguranța:„ Îl simt pe taică meu sau pe maică mea lângă mine.” Chiar dacă nu putea să facă conexiunea asta. Că, și copilul nu trebuie subestimat, că nu poate să gândească analitic niște lucruri. Faptul că nu și le expune, nu înseamnă că nu le gândește.

Părintele Teologos: Sau că, dacă nu are experiență, nu înseamnă că nu le gândește.

Radu Dobriceanu: Dar, acum, în lumea de astăzi, părinții fiind foarte absenți. Și asta este într-adevăr o problemă. Dacă critica este transmisă neconstructiv, îi este foarte greu copilului să facă diferența asta între: „Mă critică pe mine sau critică ce am făcut?”

Părintele Teologos: Sau: „Este o formă de ură, agresivitate la adresa mea?”

Radu Dobriceanu: Exact. Că, oricum, copilul poate simți ura și prin faptul că părinții lipsesc foarte mult de acasă, dedicându-se serviciului. Copilul simte lucrul ăsta. Că el înțelege într-o anumită măsură că :„ Ok, se duce la muncă, și așa mai departe, dar, și mie mi-e dor de el, mi-e dor de ea.”

Părintele Teologos: „Vreau să fie tata cu mine! Vreau să fie tata cu mine!”

Radu Dobriceanu: Și dorul ăsta, este foarte puternic. Și atunci când tatăl vine, sau mama, la rândul lor, probabil încărcați de anumite situații la locul de muncă,

Părintele Teologos: Vin nervoși acasă, se descarcă pe copil…

Radu Dobriceanu: Ei având toți receptorii deschiși pentru apropiere, pentru emoție pozitivă. Și atunci când vine ceva negativ, e foarte greu atunci copilului să își dea seama: „ Stai, că de fapt, tata sau mama nu e supărat pe mine. E supărat că a avut o situație mai tensionată la locul de muncă. ” E aproape imposibil.

Critica la locul de muncă

Părintele Teologos: Referitor la locul de muncă. Cum e critica acolo? Sau cum trebuie făcută?

Radu Dobriceanu: Aici, sunt din fericire anumite locuri unde. Și aici, probabil mai mult în estul Europei, unde există anumite frica așa enclave. Unde există această critică constructivă. Este dorința pentru binele aproapelui. Și asta, datorită oarecum ADN-ului nostru de jertfă. Că asta înseamnă. Cum spune Sfântul Atanasie cel Mare:„ Dumnezeu S-a făcut om, ca să îl îndumnezeiască pe om.” Asta este și pentru noi. Orice om care se ridică sus, are o responsabilitate evident pentru poziția pe care o are, dar și pentru oamenii care sunt sub el. Și știți că se face tehnica asta de:„ Cum să fiu lider bun? ” Și, imaginea de îi pui pe angajați să tragă căruța și cel care dă cu biciul, nu e cel care e bun. Cel care e bun, e cel care i se pune în capul hamului și tragem împreună. Exact așa este. Și asta e problema. Că mulți se distanțează foarte ușor, sau au o versiune față de rolul acesta de a se pune în capul căruței și a trage.

Părintele Teologos: De a fi exemplu.

Radu Dobriceanu: Exact. Și atunci, cel mai bun lucru care se poate întâmpla cu cineva care este în subordinea ta, este că respectivul se motivează să nu te dezamăgească. Poți să scoți foarte mult din el. Lucru de care nu ar fi fost conștiincios din rușinea, din respectul, din dorința de a nu te dezamăgi. Văzând cât de mult cel care este într-o poziție de putere este dispus să se reducă la neputințele altuia, îl stârnește pe celălalt să se ridice la puterile.

Părintele Teologos: Sigur. Dacă șeful este liber, adică dacă șeful este jertfitor, atunci impune oarecum prin obraz…

Radu Dobriceanu: Prin bunul simț.

Părintele Teologos: Prin bunul simț. Impune și subalternilor să se jertfească și ei.

Radu Dobriceanu: Și din păcate, acum că am vorbit puțin de corporații. Și în România știm că sunt foarte multe corporații. Nu cunosc exact. Nu vreau să spun ceva ce nu cunosc. Dar, prin meseria mea, prin contactele pe care le am, știu cum se întâmplă, cum se derulează anumite lucruri. Din păcate, acolo critica constructivă este excepția excepțiilor. De multe ori se adoptă mecanismul ăsta de a critica:„ Eu distanțându-mă de voi. Voi, dacă vreți să vă faceți plăcuți mie, ascultați ce vă spun eu.”

Părintele Teologos: Da. Dar tiranic, batjocoritor

Radu Dobriceanu: Da, tiranic, incisiv, care, iarăși e greu. Că oricât ți-ai dori să încerci să faci diferența:„ Stai că nu mă atacă pe mine, atacă fapta sau greșeala mea. ” Este fapta, să zicem, care ar trebui să se îmbunătățească. Dar, modul în care se spune, tonul în care se spune, vocabularul. Am trăit și asta. Să aud anumite lucruri care pot să scoată omenia din om. Te atacă la structură. Și atunci e foarte greu să faci diferența tu, cel atacat, sau tu, cel criticat:„ Mă atacă pe mine sau atacă fapta? ”

Părintele Teologos: Și nu crezi că asta poate să aibă efecte adverse. Întâi de toate, clar, sufletul omului se rănește. Punct. Ne oprim și gata. Nu se discută. Trebuie schimbat. Dar, dincolo de faptul că sufletul omului se hrănește. Care zice cea mai importantă nu crezi că pot să apară și formă de răzbunare? Adică, să nu mai muncească, șamd?

Un contrast puternic cu această cultură a durității este cuvântul părintelui Teologos despre puterea blândeții, unde se arată că blândețea și jertfa sunt mai eficiente decât frica și tonul agresiv.

Efectele criticii distructive

Radu Dobriceanu: Evident. Se întâmplă ce spuneam puțin înainte. Exemplul cu șeful care se pune în capul hamului, și cel care stă și dă cu biciul. Ăsta este cel mai bun exemplu. Rușinea, ca să ne legăm de rușine. Am o doză de respect atât de mare, încât îmi este rușine să te dezamăgesc, pentru că ești un exemplu pentru mine. Cu toate că sarcina pe care o am mă depășește, sau mă solicită foarte mult…

Părintele Teologos: Fac tot posibilul, de drag pentru șeful.

Radu Dobriceanu: De drag pentru șeful. Și, într-adevăr. Este un atac asupra duhului. Critica neformulată, distructivă, ucide duhul din noi.

Părintele Teologos: Generează război, de fapt.

Radu Dobriceanu: Exact. Și într-adevăr, se poate ajunge și în situații în care cel care se consideră neîndreptățit sau rănit, să se reducă.

Părintele Teologos: Asta ziceam. Nu stă cu mâinile încrucișate.

Radu Dobriceanu: Și iarăși un cerc vicios, în care el se răzbună. Și atunci, răzbunându-se, nemaimuncind, ce vine înapoi? O critică și mai dură. Dacă în condițiile în care, oricum, a venit critica când ți-ai dat cât de cât interesul să faci ceva, și simți că nu ai fost apreciat, sau ți-a vorbit într-un mod injust, ce se va întâmpla atunci când, pe față adopți un comportament oarecum antisocial.

Părintele Teologos: De fapt, e vorba de război civil aici.

Radu Dobriceanu: Dacă ar fi să generalizăm, se poate ajunge într-acolo, pentru că separă două ideologii. Unul zice: „Păi, stai așa, că eu am dreptatea mea. Eu te-am criticat, pentru că eu știu de ce. Și știu de ce te-am criticat așa dur. ” Și celălalt spune: „Păi stai așa, că eu nu văd așa cum spui tu lucrurile. ” Și compromisul care nu se reușește a fi găsit. Stă fiecare în ideologia lui.

Părintele Teologos: Și dincolo de asta, chiar dacă cel criticat ar putea să accepte, dacă critica este făcută cu dragoste, durerea…Ca și în clipa în care spun mie mi-e foame, de exemplu. Dar, dacă am o durere foarte mare, uit și de foame și de tot. Și așa aici. Deci, dacă rațional vorbind, și fiind cald în amândoi, eu accept critica șefului, și chiar să zic: „ Bine, poate că nu are dreptate. Dar, pentru pace așa. ” Dacă apare ca formă de agresivitate, atunci eu sunt cu pizmă împotriva lui, numai pentru că m-a rănit, pentru că simt acea durere.

Critica și smerenia

Radu Dobriceanu: Este foarte important, emițătorul și receptorul. Atât emițătorul, cât și cel care recepționează critica, are un istoric. Și ne legăm de ceea ce am vorbit înainte. Cum a fost? Cum am luat noi legătura cu critica noastră? Crescând, devenind adulți într-un mod constructiv sau într-un mod distructiv? Evident că dacă am luat parte într-un mod constructiv, așa o dăruim mai departe. O dăruim cu tact, cu vorbă blândă, cu dorința, nu de a arăta că noi avem dreptate, ci, cu dorința de a scoate din respectivul.

Părintele Teologos: Adică, nu de a ne impune pe noi, ci de a-i impune pe ceilalți. Adică, a-i ridica pe ceilalți. Nu de a ne ridica pe noi.

Radu Dobriceanu: Nici asta nu este garanția. Că atunci receptorul criticii. Și acolo se pune întrebarea cum a luat el contact cu critica? Într-un mod constructiv sau într-un mod distructiv? Dacă în cazul fericit a luat-o într un mod constructiv, atunci este happy-end. Acolo e foarte bine. Dar, dacă este într-un mod distructiv, el, trăind foarte mult cu lucruri pozitive:„ Ești cel mai bun. Te descurci în orice situație. ” Și nu ai avut nicio contrabalanță, sau ceva de genul ăsta, când apare ceva constructiv, foarte finuț exprimat, spre zidirea ta ca individ, este foarte agresiv.

Părintele Teologos: Ego-ul lui e foarte mare.

Radu Dobriceanu: Da. Pentru că îți este necunoscut, îți este straniu. Și atunci, noi în general, oamenii, când suntem confruntați cu o situație neplăcută nouă, ce intervine? E frica. Și din dorința de a nu ne arăta frica, acoperim acest lucru cu modul de a spune :„ Dar stai că nu e așa! Nu ai dreptate. Nu văd lucrurile așa. ”

Părintele Teologos: Da. Să negăm realitatea.

Radu Dobriceanu: Oricât de gingaș, de plăcut, și de constructiv, și cu dorința de a se construi ceva, se exprimă această critică, este împinsă de frica de necunoscut.

Părintele Teologos: Problema egoismului. Iubirea de sine.

Radu Dobriceanu: Exact.

Părintele Teologos: Eu cred că aici este demn de remarcat, că dacă noi am vedea exact aceeași situație pe două persoane neutre, i-am dat dreptate respectivului.

Radu Dobriceanu: Exact.

Părintele Teologos: Dar în clipa în care apare ego-ul, adică, iubirea de sine, și frica de necunoscut, atunci rejectăm.

Radu Dobriceanu: Din punct de vedere creștinesc, ortodox, noi trebuie să ne legăm foarte mult de smerenie. Smerenia este cea care ne poate ajuta.

Părintele Teologos: E de bază.

Radu Dobriceanu: Este cea mai importantă resursă, mai ales pentru cei care avem anumite lacune în a ne accepta critica, oriunde critica aceasta este constructivă. Dacă ar fi să fie cineva, o terță persoană în cameră, care ar sta la un dialog de genul, sau o interacțiune de genul acesta, să fie respectiva persoană arbitru, care ar spune:„ Emițătorul a spus lucrul pe nume. Le-a spus constructiv. Le-a spus fără atac la persoană. L-a spus strict pe faptă.” Iar cel care primește critica, o primește cu aversiune. Atunci, vorbim de un caz ideal. Arbitrul, persoana a treia, terța persoană, ar trebui să dea oglinda asta în fața aceluia care nu e capabil să primească critica constructivă. Și viceversa. Dacă cel care dă critica prin care se transmite mai mult atacul la persoană decât atacul, să zicem asupra faptei, sau dorința de a se îmbunătăți, și iese foarte mult răutatea. Pentru că este dezamăgirea că:„ Nu m-ai ascultat! ” Și prin asta se distorsionează. Respectivul se încarcă cu o negativitate așa de mare, încât nu se mai poate controla în a transmite mesajul obiectiv. Transmite un mesaj emoțional. Iar asta nu este bine. Asta nu este bine. Și trebuie văzut. Este lucrarea cu sinele. Și este smerenia. Asta este de bază. Care, din păcate, nu prea e în vocabularul nostru. Și dacă este, oricum este greu de apucat.

Părintele Teologos: Să ne smerim.

Radu Dobriceanu: Cum o apucăm? Pentru că suntem așa de agățați în sinele nostru, încât multora ne e frică să facem un pas într-o altă direcție ca să vedem cum va fi. Poate că nu va fi bine, dar, măcar încercăm anumite metode ca să vedem. Learning by doing, cum se spune.

Părintele Teologos: Da. Prin experiență.

Radu Dobriceanu: Nemaiputând avea experiența din copilărie, să încercăm noi să ne creăm noi experiența de a avea curajul. Și aici intervine Dumnezeu. Că Dumnezeu ne-a făcut pe noi curajoși. Dacă e să dăm încercarea de a ne îmbunătății și dăm cu bâta în baltă, să zic mai din topor, Dumnezeu știe râvna noastră. Nu ne lasă.

Părintele Teologos: Să te pregătești pentru autocritică, ca și formă concretă a smereniei, care ajută foarte mult. Dar, până te pregătești tu, vreau să-ți spun neapărat ceva. Un lucru foarte important după părerea mea. Deci, a vorbit Radu despre acel arbitru. Când sunt doi într-un conflict, și arbitrul respectiv îi spune celui care nu are dreptate, sau care are un comportament eratic. Asta este foarte bine să existe în firmă este foarte bine să existe în societate, sigur. Dar, fraților, în familie mai demult era esențial acest om. Adică, omul de vază, bătrânul satului, care astăzi a dispărut. Și pentru mine este o mare, mare, mare tristețe. Dacă găsiți un astfel de om, puteți să prețuiți greutatea lui în aur. Merită. Astăzi, rolul acestuia este de duhovnic. Adică, este foarte bine ca familia să aibă un duhovnic comun. Astfel încât, duhovnicul comun să fie cel care arbitrează, cel care rezolvă, cel care stinge tensiunile. Instalatorul care repară vasele comunicante care s-au spart. Foarte important pentru că în doi întotdeauna. Nu totdeauna. Dar, apar des. Întotdeauna trebuie să se aplaneze conflictele. Să nu deschidem gura când suntem mânios. Să-i lăsăm să treacă. Să căutăm subiecte care unesc, nu subiecte care divid. Dar, evident că la un moment dat va fi un conflict. Și atunci, este neapărat nevoie de acest arbitru, care, cum spuneam, trebuie să fie duhovnicul. Mare atenție! Trebuie să fie cineva neutru, cineva duhovnicesc. Și asta este. Deci, acceptat de către ambii. Ăsta e duhovnic. Nu mamele, vă rog eu tare mult! Pentru că, mamele, adică soacrele, duc de multe ori, prin dragostea lor părtinitoare. Că asta e. Că mama își iubește mai mult copilul. Pot să ducă la tensiuni foarte mari în familie, care să ajungă până la divorț. O să ne întoarcem la autocritică.

Autocritica adevărată o facem prin ceilalți

Radu Dobriceanu: Autocritica. Și aici sunt două părți. Cum o facem? Noi trebuie să avem grijă, că dacă ne ducem autocritica într-o zonă care mai mult ne distruge, decât să ne construiască. Și atunci, intrăm iarăși în conflict cu Dumnezeu. Adică, nu avem un individ care să omoare duhul în noi, dar ne omorâm noi duhul în noi.

Părintele Teologos: Așa este. Deci, autocritica până la deznădejde. Să nu se ajungă la deznădejde, fraților. Deci, fără deznădejde, fără depresie. Nu este absolut niciun motiv pentru așa ceva.

Radu Dobriceanu: Asta poate să fie o zonă foarte periculoasă, mai ales când omul călătorește singur pe traseul ăsta. Pentru că omul se lasă pe sine. Și dumneavoastră spuneați că omul când se lasă pe sine este orb. Când se lasă preponderent pe părerea lui este orb. Pentru că, el nu se cunoaște. El este foarte subiectiv. Oricât aș încerca și eu despre mine, de exemplu, să fiu obiectiv, nu am cum să nu alunec pe partea subiectivismului.

Părintele Teologos: Evident. Este vorba de iubirea de sine. Este vorba de minte întunecată. Este vorba de faptul că eu nu știu ce-i în față. Pe când, celălalt are o experiență mai mare la domeniul pe care eu nu-l cunosc. Din cauza asta, sfatul este esențial. Critica este esențială.

Radu Dobriceanu: Autocritica este foarte bine să ne-o facem prin alții. Adică, ce spun alții despre noi? Evident, trebuie să le luăm, să le rumegăm. Să vedem. Și, cum ați spus și dumneavoastră, să cerem ajutorul unui om mai experimentat. Că este un bătrân, un bunic, un duhovnic, un monah. Să discutăm lucrurile astea. Pentru că, este părerea. Autocritica nu înseamnă neapărat că trebuie să o fac eu singular. Este autocritică pe care și eu pot să o accept. O părere de la cineva în care și eu îmi spun: „ Eu nu mai pot cu mine. Dar, nu văd ce fac greșit?„ Sau: „Văd ce fac greșit, dar…Sunt așa de încăpățânat dar, nu știu. Mi-e greu să o iau pe altă cale.” Și atunci, am nevoie de o altă părere, de o …

Părintele Teologos:…alteritate, de o complementaritate.

Radu Dobriceanu:… de un șut, de o oglindă.

De la împietrire la vindecare: prăpastia sufletului și podul către Dumnezeu

Părintele Teologos: Deci, referitor la autocritica de unul singur. Este în clipa în care spun eu că sunt un întunecat la minte, un ticălos, un nemernic, sunt mândru, sunt dur, șamd. Pe când, autocritica prin alții, este în clipa în care eu am o părere foarte bună despre mine, și vine altul și îmi spune: „ Ești un nemernic, ești un netrebnic, șamd.” Și atunci eu spun: „Da, măi. Uite. Respectivul are dreptate. Bine mi-a spus. Și chiar trebuia să îmi spună mai multe.” Asta este autocritica. Și prin alții trebuie să știți că dacă faceți lucrul ăsta, chiar și fără să le simțiți, Dumnezeu vă va sparge inima. Și o să vă fie inima pufoasă. Și o să aveți flexibilitate. Și o să puteți să mergeți foarte bine înainte.

Radu Dobriceanu: Așa este. Dar, din păcate, lucrul ăsta nu prea se întâmplă. Pentru că suntem prea departe de Dumnezeu de multe ori, și suntem foarte legați de sinele nostru, de ego-ul nostru.

Părintele Teologos: Adică, ne autoîndumnezeim. Fără Dumnezeu, și în clipa în care Dumnezeu cel adevărat este departe, ne facem noi pe noi înșine Dumnezeu. Adică, ego-ul nostru.

Radu Dobriceanu: Și după aia cădem în neputințele lumești care se transformă în boli, care te duc la psiholog sau la psihiatru. Și psihologul sau psihiatrul încearcă să lucreze cu tine, și încearcă să îți ofere această autocritică. Autocritica prin persoana străină. Efectul de oglindă. Se întâmplă în cazuri bune să începi încet, încet să lucrezi cu sinele. Să accepți această autocritică printr-o altă persoană.

Părintele Teologos: Adică, vezi că ai o problemă.

Radu Dobriceanu: Da. Începi să accepți. Dar, se întâmplă și cazuri în care. Și asta e ceva pe care am învățat-o de la un bătrân, un elvețian de al meu. De fapt, el este austriac, dar lucrează în Elveția. Când se întâmplă situații de genul ăsta, trebuie tu la rândul tău. Nu contează că ești bătrânul satului, că nu știu. Nu mă bag la preot. Dar, nu contează că ești bătrânul satului sau că ești de meserie psihiatru, sau psiholog, trebuie tu să pui frână. Când vezi…

Părintele Teologos:… că apeși pe pedală și nu merge

Radu Dobriceanu:…nu se lipește. Trebuie tu să pui frână. Pentru că, omul nu rezistă. Dumnezeu a trimis către cel care să zicem că nu e neapărat credincios. A trimis pe cineva să-i dea un mesaj. Și respectivul nu-l acceptă, atunci tu, la rândul tău, oricât de bine ai vrea să transmiți mesajul ăla, și tu ești neputincios. Nu ai superputeri. Poți să încerci prin analogii. Poți să încerci prin exemple, prin situații trăite de respectivul, și să le dezbați. Și respectivul tot să fie așa de împietrit, încât să nu le vadă. Atunci, din păcate, se va întâmpla inevitabilul. Cum am vorbit și aseară cu pelerinii. Că s-a pus întrebarea: „ Cum îi protejăm pe alții de sinele lor? ” Dacă vedem că nu se poate, trebuie să privească soarele în față și să accepte că vor pieri pe faptele lor. Și atunci, dacă nu e voia lui Dumnezeu, e voia lor. Dacă ei așa vor…

Părintele Teologos: Asta e.

Radu Dobriceanu: Bine ar fi atunci să se trezească prin asta. Măcar, dacă ar fi partea pozitivă.

Părintele Teologos: Îi spui, fă ce vrei, de fapt.

Radu Dobriceanu: Da. Din cauza asta se dezvoltă foarte multe boli. Că toate bolile psihice sunt bolile sufletului, boli ale împietrii sufletului, boli care te fac să te izolezi, să nu vrea lumea cu tine pentru că ești dificil.

Părintele Teologos: Deci, fraților, să ne înțelegem. Deci, faptul că nu acceptăm o critică, sau mă rog, cum se spune în biserică forme de mândrie. Dar, astăzi discutăm despre critică. Nu este un lucru ușor și superficial. Că nu contează, că eu așa sunt. Fraților, o să înnebuniți la propriu. Adică, caz clinic O să aveți boli de nervi. Mândria duce la însigurare și la boli de nervi. Lucrurile sunt foarte serioase. Deci, spovedania detonează energia demonică care ne ține captivi. Și vedeți că omul se poate împietri, că inclusiv Sfântul Apostol Pavel. Radu vorbește despre un bătrân austriac pe care îl prețuiește foarte mult și bine face. Dar, Sfântul Apostol Pavel spune că după prima și a doua sfătuire, lasă-l, că e piatră acolo. Adică, și de multe ori, chiar poți să faci mai rău. Adică, îi generezi repulsie.

Despre legătura dintre mândrie, boală sufletească și vindecare prin spovedanie, merită citite atât analiza „Mândria încrâncenată” – p. Teologos, cât și dialogul „Bolile psihice, Depresia: cauze și tratament”.

Radu Dobriceanu: Începi să devii dificil pentru ceilalți, încât îi perturbi pe ceilalți. Dar, acum ne ducem într-o altă direcție, să zic așa. Îți faci singur rău. Prin asta ajungi la psiholog, la psihiatru. La psihiatru ești pompat cu medicamente sau cu tot felul de terapii.

Părintele Teologos: Care nu rezolvă, de fapt.

Radu Dobriceanu: Nu rezolvă, pentru că, tu oricum ești așa de închistat în credința proprie,

Părintele Teologos: În mândrie.

Radu Dobriceanu: În mândrie, exact, încât rar sunt ocazii. Gândirea, dacă este o gândire preconcepută. Gândirea este foarte importantă. De asta clișeul lumesc:„ Gândește pozitiv. ” Este un clișeu care se folosește, dar, este adevărul pur. Contează foarte mult cum gândești. Dacă tu ai gândirea distorsionată, și vezi lucrurile numai în voia ta, în calea ta, și suferi prin asta, prin comportamentul sau prin gândirea ta, nu există nimic. Sau, cu greu, există ceva lumesc care să te aducă. Asta o văd

Părintele Teologos: Din toată experiența.

Radu Dobriceanu: O văd. Și este dificil. Adică, sunt situații unde o anumită medicație nu ajută, sau un anumit fel de terapie nu ajută. Și cu cât faci mai multă terapie. Diverse moduri de terapie. Că e terapie comportamentală, sau că te duci pe terapie analitică, sau pe terapie prin desen.

Părintele Teologos: Hobby-uri.

Radu Dobriceanu: Exact. Să îți activezi resursele. Ești așa de închistat în nemulțumirile tale, care sunt cauzate de tine, practic, cu lumea, încât nici astea nu ajută. Și îți faci mai mult rău, pentru că îți creezi o rezistență și față de terapie. Și nu mai ai cu ce să te alegi. Știi că nici ăla nu te mai ajută.

Părintele Teologos: Din cauza asta, vezi, că doar Hristos este mântuitor. Doar Hristos. Oameni buni, trebuie să ne spovedim, trebuie să ne smerim. Și ca să ne putem smeri, trebuie să avem conștiința unui Dumnezeu care are grijă de noi. Pentru că de foarte multe ori, omul rămâne în mândrie pentru că-i este frică să coboare podul. Adică, el se ține în cetatea aia a mândriei, ca să se bată cu ceilalți. Dacă avem nădejde, avem credință în Dumnezeu, în Tatăl cel iubitor, atunci putem să lăsăm de la noi, putem să ne smerim, putem să ne spovedim. Pentru că prin spovedanie se detonează toate aceste energii demonice provocate de gândirea greșită. Și atunci omul scapă, se eliberează. Toată lumea a avut experiența aceea, când se spovedește. Că se ridică o mare, mare greutate de pe sufletul lui. Foarte important lucrul ăsta. Deci, fraților, Dumnezeu este. Și psihologia doar foarte puțin poate să ajute. Dumnezeu este cel care mănâncă. Și harul lui Dumnezeu este cel care vindecă sufletul uman. Mai ales dacă sunt cazuri grave. Și, cum spuneam, nu credeți că e lucru minor și nu contează, pentru că sufletul se poate întări urât de tot, înduriza.

Radu Dobriceanu: Foarte urât.

Părintele Teologos: Foarte urât și oarecum pe nesimțite.

Radu Dobriceanu: Ajungi acolo. Nu simți când ajungi acolo, dar, ești acolo. E ca și când e o pantă ascendentă în care te duci, fără să vrei. Te duci din inerție. Că așa e forța. Te atrage în jos. Și deodată, acolo e o prăpastie. Și ești pe marginea prăpastiei îți dai seama că nu ai depus nici un efort: “Cum am ajuns aici?”

Părintele Teologos: Și cred că oamenii când ajung acolo, se pot și autoanihila. Adică, prin băuturi, droguri.

Radu Dobriceanu: Evident. Devine disconfortul așa de mare, că încep să devii un disconfort tu pentru pentru tine.

Părintele Teologos: Iadul.

Radu Dobriceanu: Exact. Și atunci se nasc frustrări, se nasc neputințe, frici, temeri, incapacitatea de a accepta anumite critici. Evident, dacă nu te agăți de Dumnezeu, trebuie să te agăți de altceva, care să-ți dea o alinare de moment. Dacă un medicament nu mai ajunge, că ești așa de închistat. Sau o terapie nu îți mai ajunge. Așa se nasc și patimile alcoolului, drogurilor, șamd. Cel puțin, alcoolul este foarte perfid. Că el este la liber. Adică, nu te arestează nimeni dacă te prinde cu o sticlă de alcool în pungă pe stradă. Și asta este, că bei astăzi, bei mâine, bei poimâine. Vezi că pe moment ajută. Dar, pe termen lung te afundă și mai rău. Deci, clar că nu asta este soluția.

Părintele Teologos: Pentru că, de fapt, și medicamentele, și drogurile, sunt de fapt niște reacții chimice care nu îl transformăm pe om, nu îl fac pe om mai bun, ci îi anulează efectele. Temporar, bineînțeles.

Radu Dobriceanu: Cazul fericit ar fi ca asta să te scurtcircuiteze puțin, și să îți dea un moment de trezvie:„ Băi, unde am ajuns? Și stai așa că nu vreau să iau medicamente toată viața. Că e clar, nu fac bine. Nici cu alcoolul nu trebuie să merg pe calea asta, nici cu drogurile. Nici cum aș șterge cu alte patimi, jocuri de noroc sau mai știu eu alte lucruri. Vreau să mă agăț de altceva. ” Și de ce să ne agățăm?

Părintele Teologos: De Dumnezeu.

Radu Dobriceanu: Exact.

Părintele Teologos: Îți mulțumim tare mult Radu!

Radu Dobriceanu: Doamne ajută!

Părintele Teologos: Dumnezeu să te binecuvânteze! Oameni buni, trebuie să acceptăm criticile. E ușor. E ușor să acceptăm criticile. Trebuie puțină smerenie. Puțină smerenie. Știu că uneori e dificil. Pentru că, da, ne mândrim și credem că nu e așa. De multe ori este bine să acceptăm criticile mai ales în lucrurile care nu au o mare importanță. Să acceptăm criticile pentru pacea din exteriorul nostru, și mai ales pentru pacea și pentru smerenia dinăuntrul nostru, ca să intre înăuntrul nostru lumina iubirii lui Dumnezeu. Și atunci, într-adevăr vom găsi pacea, vom găsi raiul. Așa să ne ajute Bunul Dumnezeu.

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Întrebări frecvente

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!