Cum iubim? – p. Varnava Iankou

Ascultați un cuvânt duhovnicesc al părintelui Varnava Iankou bazat pe cuviosul Emilian Simonopetritul care dezvăluie unele dedesubturi ale iubirii și atitudinilor noastre.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Cum iubim? – p. Varnava Iankou

Cum iubim? Să ne adâncim în această temă, căci e foarte stufoasă. E chiar foarte dens ceea ce Pr. Emilianos spune… Și încă ceva ce e uimitor: dacă iei 5 propoziții din acest text, și dacă le pui la inimă, și le contempli toată vara, aceste lucruri nu sunt pentru un singur moment. Sunt pentru o viață întregă.

Priviți ce spune mai departe… Devii … devine cu adevărat iubit. Cine? Cel care nu se îngrijește deloc de sine însuși, ci se jertfește pentru aproapele. Priviți în propria voastră viață. Aveți de-a face cu astfel de oameni? Aceștia sunt cei cu adevărat iubiți, pe aceștia îi vreau lângă mine. Devine cu adevărat iubit cel care nu se îngrijește deloc de sine însuși, ci se jertfește pentru aproapele. Bineînțeles, oricine îi poate da orice interpretare sau înțeles dorește; orice direcție dorește. Dar, a fi cu adevărat iubit înseamnă a nu urmări aceasta în mod intenționat. [Cel ce iubește] nu o face pentru a primi acceptare sau validare, ci pur și simplu pentru că este Lumină. Și cine nu va respecta Lumina? Cine nu va accepta Lumina? Dacă ești cu adevărat jertfelnic în felul acesta, fără intenții ascunse, fără mașinațiuni manipulative de orice formă, aceasta este Lumina. Cine nu va recunoaște Lumina? Este oxigen! Cine nu va inhala acest oxigen și să spună „am luat o gură de aer!”? Oriunde ar merge această persoană, este primită cu căldură.

Pe noi de ce nu ne acceptă cu bucurie? Și îi mai acuzăm și pe ceilalți. Noi suntem problema! Înțelegeți aceasta? Dacă oamenii nu ne primesc cu bucurie, este problema noastră. Pentru că nu vrem să ne responsabilizăm de faptul că nu suntem vrednici de a fi iubiți, și că de fapt noi suntem problema, sfârșim prin a da vina pe împrejurări. De exemplu: “Ce oameni sunt cei din biserică! Sunt o castă!” ”Toate bisericile sunt caste!”, așa se spune. “Fac clăci, grupuri închise. Așa sunt cu toții.” Căci problema e în noi, oriunde ne uităm vedem numai grupulețe. Așadar, uitați ce se întâmplă: oriunde merge, omul acesta este primit cu căldură. Nu caută să fie acceptat, ci e el vânat de alții. Oriunde merge, el este primit cu brațele deschise.

Totuși, cel ce caută, ca și cu un felinar, să vadă cine îl iubește și cine îl înțelege, acesta nu poate trăi! Oricine caută cu tot dinadinsul, spunând: ”Ia să văd, oare aceștia mă iubesc?” Cel ce caută pe cineva să îl iubească și să îl înțeleagă, nu poate trăi normal. Sunt cuvinte mari acestea… Nu știu, oare exagerez? Pentru mine acestea sunt lucruri mari. Importante. Esențiale. “Poate să caute așa toată viața. Dacă Diogene a aflat un om [cu felinarul], atunci și omul nostru va afla pe cineva care să îl iubească cu adevărat.” Dacă cauți asiduu pe cineva să te iubească, n-o să găsești pe nimeni. Nimeni nu poate iubi pe deplin o persoană care cere a fi iubită. Pur și simplu o tolerează, pentru a se putea ține la distanță de ea, pentru a se feri de probleme. Însă, o persoană care iubește cu adevărat, este o persoană căutată de către ceilalți, iar nu una care să alerge ea după ceilalți. Așadar, când te plângi: „Oare mă iubește soția? Oare mă iubește soțul? Oare m-a avut în vedere? Ce a făcut? Ia să-i fac socoteala! Când mi-a arătat că are grijă de mine? Când s-s interesat de mine?” Și așa începe basmul. Amândoi se plimbă cu felinarele aprinse. Unul caută iubirea celuilalt. Iar, în cele din urmă, casa lor va lua foc. Înțelegeți povestea aceasta? Aici e problema. Important este: care este rana noastră? Toate rănile noastre, din anii copilăriei, la acestea nu am lucrat.

Să mergem mai departe… Așadar, el continuă – doar încă o pagină, căci cred că v-am obosit – „doar la nivel mistic putem încerca să găsim dragostea în viața aceasta.” În alte cuvinte, în interiorul nostru, profund, lăuntric, esențial. Nu superficial, doar de suprafață. Viața, spune el, necesită inimi puternice, vrea oameni care să reziste la haos și la năuceală.Când toți copacii sunt loviți și li se rup vârfurile, tu trebuie să reziști. Viața are felul acesta de aventuri, de dificultăți, de asprime, dar prin acestea te vei maturiza și vei crește. Dar, dacă nu accepți  realitatea, ci vrei ca lucrurile să fie dulci, povestioare de dragoste, nici că vei înțelege cine ești cu adevărat.

Iar apoi spune: ”Dacă ești un suflet delicat și sensibil, chiar dacă ai moștenit aceasta, tu ești răspunzător, căci tu refuzi să te ridici; te-ai acomodat astfel.” El spune mai departe: ”Chiar dacă ești un suflet sensibil – și câte suflete din aceastea nu există? – „chiar dacă ai moștenit aceasta sau ai fost modelat de împrejurări, tu ești răspunzător, căci nu vrei să te ridici.” Nu vrei să iei măsuri împotriva acestui fapt. Te acomodezi, cedezi situației și găsești o scuză: “Ah, așa am fost crescut, e caracterul meu, sunt foarte sensibil și anxios. Am o mică depresie. Ce pot să fac? Ce fel de viață e aceasta? Iubiți-mă! Aveți grijă de mine! Sunt cea mai tristă persoană din lume. Nimănui nu-i pasă de mine…!” Și iată cum plânge domnul sau doamna! Se poate obține ceva așa? E nevoie de maturitate, de bărbăție. Și aceasta nu înseamnă a fi bărbat. Femeile pot avea chiar mai multă bărbăție în situațiile acestea, când vor. Ei, dar ție îți place să ți se spună dulcegării, să fi iubit și mângâiat în o mie de feluri. Așa stau lucrurile.

Dacă ești sensibil, chiar dacă ai moștenit aceasta, ești răspunzător, căci refuzi să te ridici. Îți place să te ia cu frumosul: “Ah, Părinte, cum ați putut să îmi vorbiți așa?! Nu ați fost atent la mine! Mi-ați dat anafură, dar m-ați observat oare?” Și trebuia să fi atât de atent în timp ce împarți anafura, ca nu cumva cineva să te înțeleagă greșit. Oare așa ar trebui să fie în biserică? Acolo unde Îl primim pe Hristos? Și spune: ”Deoarece îți place să fii luat cu frumosul, să fi iubit și răsfățat în o mie de feluri…”. “Nu!”, spune, ”să fii vrednic de a trăi, stând pe culme, acolo unde se întâlnesc toate vânturile.” “Lasă toate acelea”, spune el, “și maturizează-te! Stai drept, pe picioarele tale cu frumusețea și cu bărbăția date de Dumnezeu. Nu te subestima. Nu te înjosi în felul acesta.”

Spune încă ceva teribil: “Însăși faptul de a cere și a tânji iubire, înțelegere și recunoaștere, ne deformează caracterul.” Încet, încet, acestea se transformă într-o denaturare. Caracterul nostru se preface. De multe ori ne întrebăm cum se poate schimba cineva atât de mult. Cum poate deveni așa de exigent și de nemulțumit? Deoarece au cultivat aceasta! Erau altfel înainte, dar a avut o rană, și într-un final au devenit… Ei au cultivat aceasta! Au făcut din această stare de a cere iubire un stil de viață. Și astfel s-a ajuns la denaturarea caracterului lor. Acesta s-a modificat spre mai rău.

Și spune: “Cum se întâmplă aceasta, ne întrebăm? Cum devine cineva atât de exigent și de nemulțumit? Îl iubești, îl respecți, dar niciodată nu îi este de ajuns. Orice ai face pentru el, tot nu-i va părea de ajuns, ceva tot nu-i va place.” Se întâmplă aceasta? Ați întâlnit astfel de oameni? Oare am fost noi înșine într-o astfel de situație? Orice am fi făcut li se pare că nu este îndeajuns de bun. Niciodată nu sunt mulțumiți. Sunt mereu crispați. Căci, dacă se satură, vor din ce în ce mai mult în fiecare zi. Și dacă le dai la fel – căci s-au obișnuit cu asta -, vor și mai mult. Și ce se întâmplă? Niciodată nu sunt mulțumiți. Înțelegeți ce vrem să spunem prin validare, recunoaștere și dragoste? În ce constau acestea și unde pot duce? „Și atâta timp cât te sacrifici…” Fiți atenți ce spune aici : “atâta timp cât te sacrifici pentru ei, ce se întâmplă?

Cineva poate spune: „Mă voi jertfi eu, îl voi vindeca și îl voi liniști!” Nu! Spune: „cu cât mai mult te sacrifici pentru el, cu atât mai indiscret și mai exigent va deveni! În cele din urmă merită o bună bătaie. Există limite! Cu cât te sacrifici mai mult, pe atât devine mai indiscret și dificil. La final, ce face dacă nu primește ce cere? Devene și răzbunător. Se va întoarce împotriva ta, încercând să se răzbune. Deoarece în cele din urmă se va simți complexat, trebuie să-i dai mereu, deoarece îți cere aceasta. Niciodată nu se satură, și la urmă se va simți complexat, deoarece s-a învățat să fie cel care primește mereu. Și pentru a nu se simți mai prejos, poate chiar să te acuze. Și va deveni chiar răzbunător și se vor întoarce împotriva ta. Cu cât ajutăm mai mult pe cineva – aceasta este o lege a psihologiei – cu atât mai probabil, se va întoarce într-o zi și ne va întoarce dragostea cu acuzații și defăimări, cu ură și toate celelalte. În legătură cu ceea ce am spus mai devreme, despre sentimentul de inferioritate ce îl are cineva care se simte complexat, ce face? Vrea să îl învinovățească pe celălalt! Defăimarea și acuzațiile ascund un profund sentiment de inferioritate față de persoana pe care caută să o învinovățească. Deoarece se simt inferiori și vor să demonstreze că sunt mai presus. Și cum pot face aceasta? Lăsând să se întrevadă o atitudine de judecată și acuzare a celuilalt.

Dar, și pentru un alt motiv. Căci, chiar dacă eu caut aceasta pentru a experimenta iubirea – așa cum am spus mai devreme – pentru că omul vrea să fie liber, el simte că această iubire îl sufocă, chiar dacă el însuși o caută. Caută exact ceea ce îl sufocă: dragostea. Iar apoi îi dă cu piciorul! Exact ca un copil răsfățat care vrea ca mama să îl hrănească, dar apoi îi vorbește urât pentru că, chipurile, ea îl asuprește, și e prea protectivă. Chiar dacă el a cerut ca mâncarea să fie gata, pantofii să fie lustruiți, patul să fie făcut, totul să fie în ordine, dar, în final, tot el strigă și îi vorbește urât mamei! Nu e vorba doar de nerecunoștință. Cu toate că el vrea, caută confortul, caută dragostea, în același timp aceasta îl sufocă și el își pierde libertatea. Și în ce lovește? Nu în mama lui, ci în presiunea pe care a resimțit-o de la dragostea pe care a primit-o. Chiar dacă el însuși a cerut-o! Acest scenariu se repetă în orice fel de relație! Înțelegeți aceasta? Vă dați seama câtă trezvie trebuie să avem și cât discernământ, atât în ceea ce ne privește pe noi, cât și în relație cu ceilalți?

“Mai ales”, ne spune, “dacă o persoană a trecut prin evenimente dureroase de la o vârstă fragedă.” Când știm lucrurile acestea, trăim altfel. Când știm lucrurile acestea, trăim altfel… Iar toate ne vor da dragoste, afecțiune, înțelegere de bună voie… Atâta timp cât avem ochi, inimă și minte pentru a înțelege dragostea celuilalt, ce se ascunde chiar și în spatele personalității lui neplăcute. Ne dovedim a fi ignoranți, îi înșelăm pe ceilalți și suntem la rândul nostru înșelați, crezând că ne împlinim dorințele și plăcerea atunci când suntem pretențioși, dificili, când urâm și suntem urâți, când alergăm după dragoste, afecțiune, înțelegere și recunoaștere.

Cu alte cuvinte, ce dificili și problematici devenim atunci când alergăm după iubire, acceptare și recunoaștere! Cum am spus, e bine ca omul să aibă aceasta, dar e ceva ce se inspiră. Inspiri dragostea atunci când nu o pretinzi, ci când ești jertfelnic. Când alergi după ea, devine o patimă. E chiar o patimă de moarte, căci te ține captiv, nu te lasă să crești și niciodată nu construiești relații. La urmă spune – fiți atenți la aceasta – “acest sfat este în special pentru părinții cu copii, dar se poate aplica și relațiilor de cuplu. Când cineva primește dragoste, înțelegere și recunoaștere, atunci este nedreptățit. Deoarece îl reduci, îl limitezi, nu-l lași să crească singur, să-și asume răspunderea pentru viața lui. Poți răni pe cineva prin ura față de el, dar îl poți răni de o sută de ori mai mult iubindu-l mai mult și în alt fel decât are nevoie.”

Ascultați aceste cuvinte! E nedrept atunci când cineva mă urăște, dar îmi poate face chiar mai mult rău iubindu-mă mai mult decât este nevoie sau într-un fel diferit de cât are nevoie. Prin exagerare, indiscreție, atașamente, și prin a pretinde iubire. El o caută și eu i-o ofer, prin aceasta îl îmbolnăvesc, îi nedreptățesc. Așadar, mai întâi ”lipiceală” ca termen este cam bolnăvivios. Dar, ce înseamnă acest atașament bolnav, de vreme ce suntem doi oameni diferiți și avem limite, comunicăm unul cu celălalt în mod sănătos, cu maturitate. Nu-i așa? Nu esta aceasta important?

Bine, Iorgos, ai zis foarte bine, mulțumesc pentru întrebare… Cu toții avem nevoie de dragoste, chiar el spune asta. Dar până la o anumită vârstă. Apoi, simțim nevoia de a oferi dragoste. Și simțim nevoia noi înșine de a primi dragoste, simțim nevoia în principal de a fii într-o relație – care nu înseamnă să pretind iubire – ci este o comuniune în care eu dau și primesc dragoste.

Totuși, dragostea adevărată e primită atunci când celălalt ți-o dă în libertate. Atunci când nu o ceri, nu o pretinzi. Iar celălalt ți-o oferă atunci când și tu îi oferi celulilalt această dragoste. Și atunci, de fapt, tu nu ai nevoie de ea atunci. Te bucuri când ți-o oferă. Ca doi oameni îndrăgostiți, la început: vrei să oferi mereu și nu îți pasă dacă celălalt îți răspunde. Se bucură și cel iubit de tine, te bucuri și tu când primești iubirea lui. După aceea, lucrurile încep să se strice… Dar tocmai atunci trebuie să punem în practică această dragoste matură.

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!