Energiile necreate: harul lui Dumnezeu și scopul vieții – p. Teologos

În căutarea sensului existenței, problema energiilor necreate este esențială, deși mulți nu își dau seama, fiind indisolubil legată de scopul nostru în viață. Mulți cred că scopul este succesul material, familia sau poziția socială, dar adevăratul scop este perfecțiunea personală veșnică. Energiile necreate, adică harul lui Dumnezeu, ne ajută să ne îndreptăm din strâmbarea păcatului prin smerenie, lepădarea de voile proprii și unirea cu Hristos. Vom arata cum aceste energii se manifestă prin iubire, bucurie, pace, răbdare și cum să ne deschidem către ele pentru îndumnezeire și libertate adevărată.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin! 

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin!

Introducere

Problema energiilor necreate este esențială cu toate că cei mai mulți dintre noi nu își dau seama. Este de fapt indisolubil legată de problema scopului nostru în viață. În general oamenii socotesc că au diferite scopuri – adică să facă bani, să aibă o poziție socială, confort material, o familie bună, să-și realizeze copiii din punct de vedere profesional și altele asemenea. Adevărul este că scopul nostru este perfecțiunea personală veșnică, singurul scop care împlinește persoana umană și care poate să-i satisfacă dorința de victorie.

De fapt, fiecare dintre noi are acest scop în ADN-ul nostru spiritual și încearcă să devină mai bun – problema cea mare este faptul că direcția în care merg cei mai mulți dintre noi și modul în care încercăm să atingem acest scop sunt greșite. 

Pentru o perspectivă patristică detaliată, consultați Energii divine necreate – OrthodoxWiki.

Fără energiile necreate de la Dumnezeu nu ne putem îndrepta

Vedeți că într-un oraș necunoscut avem nevoie de un ghid pentru a ne descurca, chiar dacă un oraș face parte tot din lumea noastră, cu atât mai mult în orașul lui Dumnezeu care este pe un alt plan existențial, necunoscut nouă. Pentru asta trebuie să ne smerim și să ne lepădăm de preconcepțiile noastre, de sistemul de valori lumesc al omului cel vechi, plin de patimi și dorințe. Din cauza asta trebuie să ne ridicăm mai presus de logica noastră, să răstignim sistemul nostru de gândire, obiceiurile noastre și mai ales voile noastre distorsionate.

Această îndreptare a noastră din strâmbarea existențială în care ne-a adus păcatul nu se poate realiza fără ajutorul lui Dumnezeu. Nimeni dintre noi nu are posibilitatea să se îndrepte după cum niciun cocoșat nu se poate îndrepta de unul singur fără să fie ajutat. De fapt, unul din motivele pentru care Împărăția Cerurilor se numește astfel este și faptul că oricât am sări în sus tot nu am ajunge în Cer. Noi ne mândrim unii față de alții că sărim unul mai sus decât altul, însă de la o anumită înălțime avem nevoie de saltea când aterizăm. Iar dacă ne comparăm cu distanța până în Cer, adică până în adâncul spațiului cosmic, țopăielile noastre sunt egale cu zero. Din cauza asta avem nevoie de o forță cosmică de tracțiune către înălțimile desăvârșirii lui Dumnezeu, astfel încât să ne desprindem de atracția materiei. Această forță vine chiar de la Dumnezeu care se comportă cu noi ca un Tată iubitor și este energia Sa necreată care este una, însă în cotidian are multe expresii, multe fațete. 

Pentru exemple practice despre cum harul lucrează în viața duhovnicească, vedeți Darurile și scopul Duhului Sfânt – p. Teologos.

Întrebări despre Dumnezeu 

Trebuie să menționăm aici că energia necreată a lui Dumnezeu este tot Dumnezeu; nu este ceva diferit de El, chiar dacă Dumnezeu este indivizibil și perfect simplu. Poate înțelegem mai bine acest fenomen dacă punem niște întrebări și răspundem la acestea. Desigur că la toate aceste întrebări răspunsurile omenești sunt limitate, neputând să descrie în totalitate dumnezeirea, dar cred că e de folos să răspundem pentru că astfel putem să avem niște lumini călăuzitoare pentru a ne apropia de El. 

La întrebarea „Cine este Dumnezeu” se poate răspunde omenește că firea dumnezeiască este unică, simplă, indivizibilă, total necunoscută nouă, nenumărabilă pentru că nu există nimic altceva sau altcineva asemenea cu ființa lui Dumnezeu. La întrebarea „Cum este Dumnezeu” spunem că Dumnezeu este în 3 Persoane distincte, însă nedespărțite, întrepătrunse între ele. La întrebarea „Cum acționează Dumnezeu” spunem că Acesta se revarsă foarte dinamic în Creația Sa prin energiile Sale lucrând pururea chiar dacă în esența Sa este total nemișcat datorită perfecțiunii Sale. Astfel se explică cum putem să ne îndumnezeim, să fim părtași dumnezeieștii firi, după cum spune Sf. Ap. Petru. Foarte semnificativ este faptul că Sf. Petru spune că vom deveni astfel prin puterea lui Dumnezeu adică prin expresia în afară a lui Dumnezeu, adică prin energia Sa necreată, prin strălucirea Sa, prin slava Sa, prin lucrarea Sa.

Definiția teologică completă se găsește la Energiile necreate – CrestinOrtodox.ro.

Energia lui Dumnezeu este harul

De fapt cuvântul „ενέργια” în limba greacă înseamnă de fapt „lucrare”, „activitate”. Energiile necreate pot avea expresii mai intense sau mai slabe în funcție de starea duhovnicească a omului, de deschiderea acestuia și de voia lui Dumnezeu. Acestea se mai numesc și „har”, mai ales când vorbim de activitatea acestora în cotidian. Cuvântul „har” vine de la grecescul „χαρά” care înseamnă „bucurie” pentru că primul semn concret al harului lui Dumnezeu este bucuria. Pentru a simți harul trebuie să ne aliniem voia noastră după voia lui Dumnezeu astfel încât mintea noastră, ochiul sufletului nostru să fie scăldat de razele iubitoare ale energiei necreate. Această transformare a voii noastre din voia iubitoare de sine în voia iubitoare de Dumnezeu și prin Acesta de ceilalți, se numește „voia bună” care în română este sinonim cu bucuria pentru că în clipa în care ne aliniem voia cu voia lui Dumnezeu simțim bucuria ca efect al energiei necreate.

Adevărata bucurie

Trebuie să menționăm că bucuria adevărată vine doar de la harul lui Dumnezeu: direct sau prin alți oameni cu har. Desigur că există surogate, însă acelea nu împlinesc sufletul uman. Pot doar să-i excite temporar simțurile, însă nu este ceva real pe plan sufletesc, lucru pe care omul îl simte în inima sa și din cauza asta se chinuie, chiar dacă la început simte o anumită plăcere trupească. Deci dacă dorim să fim bucuroși trebuie să ne apropiem de Dumnezeu, să avem relații bune cu Acesta. Toți cei care au încercat să fie bucuroși în alt mod au eșuat. De fapt, toată istoria omenirii arată eșecul încercării disperate de a fi fericiți în afara expunerii la harul lui Dumnezeu prin comportamentul virtuos. Pentru că acest comportament era inaccesibil, oamenii fiind închiși față de har datorită căderii lui Adam, toți simțeau nevoia unui Vindecător, unui Salvator, unui Mântuitor care să le repare distorsiunea pentru a scăpa de chinuri și a putea fi din nou fericiți cu adevărat. Din păcate, însă, omenirea trebuia pregătită pentru că păcatul era foarte mare, toți fiind concentrați pe forme de ură, de competiție, egoism. Nimeni nu iubea pe aproapele său ba chiar din contră. 

Pentru mai multe despre stadiile vieții duhovnicești și primirea harului, consultați Stadiile vieții duhovnicești – p. Teologos.

Evreii din Vechiul Testament și înțelesul iubirii

Vedem chiar în Vechiul Testament că, deși evreii sunt poporul ales și Dumnezeu le dăduse deja încă de pe atunci porunca să-și iubească aproapele, ei preferau să păcătuiască, uneori chiar să-l omoare, în loc să-și iubească aproapele, chiar dacă asta presupunea, conform Legii, jertfirea unui animal care în vremea respectivă era ceva foarte important. Vă aduc aminte că tribul lui Veniamin a fost aproape nimicit de celelalte triburi israelite după un act de viol și crimă. Vedem un întreg război fratricid declanșat de fapte abominabile săvârșite de cei care, ca neam, primiseră descoperiri de la Dumnezeu. Acum o să spuneți că nu făptașii au primit descoperiri de la Dumnezeu, ci alții. E adevărat și asta, însă îl vedem Regele David, uns de Dumnezeu care comite adulter și ucidere astfel încât să rămână cu femeia pe care o dorea. Am putea să amintim foarte multe episoade, începând de la Cain și Abel că doi erau și nu i-a încăput pământul, și terminând cu răstignirea lui Hristos Dumnezeu, Omul perfect. Desigur că dacă mergem la păgânii care aveau curent ritualuri cu jertfe umane, atunci lucrurile sunt și mai negre.

Hristos este iubirea întrupată

În aceste condiții este evident că numai porunca iubirii ajutată de energia necreată este capabilă să oprească acest tăvălug al urii și să refacă natura, persoana și societatea umană, distorsionată de păcat. Vedem că Hristos a fost iubirea întrupată. Dumnezeu cel atotputernic, iubire este, însă omul este atât de distorsionat încât preferă totuși egoismul, ura față de mulți, chiar dacă asta îl chinuie. Să nu uităm că atunci când spune Scriptura că „Dumnezeu este iubire” nu Îl limitează pe Dumnezeu, pentru că Domnul este mai presus de orice, ci spune că principala expresie a energiei necreate în cotidian este iubirea. Desigur că dacă dorește cineva să vorbească despre iubire, trebuie să vorbească despre Dumnezeu, însă Sf. Ap. Pavel ne descrie puțin însușirile iubirii adevărate, văzută ca și condiție absolut necesară pentru mântuirea noastră. Omul are valoare numai dacă are dragoste. Dacă nu are, poate să aibă orice altceva, că tot chimval răsunător rămâne. În clipa în care omul are dragoste, este puternic, poate să rabde și să aibă voie bună pentru că îl întărește Dumnezeu cel atotputernic. Numai harul lui Dumnezeu explică fenomenul că suntem bucuroși să fim nedrepți în favoarea persoanei iubite fără să rănim pe altcineva, adică suntem bucuroși să ne jertfim pentru ea. Iubirea este jertfă.

Hrana sufletului sunt energiile necreate, adicǎ harul dumnezeiesc

Omul este format din trup și suflet. După cum trupul are nevoie de hrană – adică alimente solide, lichide și aer la fel și sufletul se hrănește cu energia necreată a lui Dumnezeu care are ca principală componentă în cotidian iubirea. Dacă trupul este hrănit face multe și dacă mai primește un pumn, nu e bine, însă trupul rezistă și merge mai departe. Dacă, însă, trupul nu e hrănit atunci nu face mai nimic și un bobârnac să-i dai – cade pe locul limpede. La fel și în cazul sufletului: dacă sufletul este hrănit cu iubire dumnezeiască, cu har, atunci face multe, este harnic, și dacă ii se întâmplă un necaz, îl duce ușor și merge mai departe cu credință, însă dacă sufletul nu are har, atunci imediat se victimizează: că de ce i-ai zis aia, de ce nu i-ai zis cealaltă; de ce te-ai uitat la el, de ce nu te-ai uitat …și așa mai departe. Este în continuu chinuit de bănuieli și scenarii.

Dacă noi încercăm să oferim iubire adevărată, atunci Dumnezeu cel drept fiind sursa unică a acesteia ne oferă și nouă această iubire în plus, astfel încât să se hrănească și sufletul nostru și să avem putința să o dăm și mai departe pentru a reface legăturile din Adam cel global, distrus de păcat și a ne uni între noi și cu Dumnezeu prin intermediul energiei necreate, care are ca principală manifestare iubirea ca stare și de aici ascultarea, jertfa – ca acțiune a acesteia. Am spus că asta se întâmplă pentru că Dumnezeu este drept, însă în realitate, milostivirea lui Dumnezeu este mult mai mare decât dreptatea Lui și deci în clipa în care omul se deschide către ceilalți prin Dumnezeu atunci primește cu mult mai mult de la Acesta. 

Consultați și rubrica de întrebări despre har pe site-ul nostru: Întrebări și răspunsuri despre har.

Adam cel global și iubirea dintre oameni

Ca să vizualizăm acest lucru să ne imaginăm toată omenirea, tot Adam cel global ca o sferă pe care sunt persoanele disparate de păcat precum niște asteroizi pierduți în spațiu. În centrul sferei este Soarele Hristos care luminează întunecimea existenței noastre chiar dacă ne respectă orbita sau – să spun mai exact – orbirea. Dacă noi dorim să ne apropiem unii de alții, nu există alt drum decât apropiindu-ne de Dumnezeu care luminează în centru pentru că numai Acesta are forța de atracție necesară scoaterii din orbita iubirii de sine, din zona de confort în care ne aflăm. În clipa în care două existențe se apropie de lumina iubitoare a Soarelui Dreptății, se apropie și între ele și ajung să se întâlnească cu adevărat în clipa în care toată duritatea întunecată a egoismului din noi se topește la căldura iubirii dumnezeiești. Dacă însă nu dorim să ne dezicem de piatra egoismului din inima noastră atunci ne vom chinui veșnic în focul iubirii lui Dumnezeu, la care nu mai putem să accedem.

Raiul și iadul

De fapt acesta este iadul în timp ce raiul este starea de deschidere totală în nematerialitatea duhovniciei care va fi toată pătrunsă de focul iubirii perfecte care ne va uni cu toți în veșnicie. Deci și raiul și iadul sunt efectele iubirii maxime ale lui Dumnezeu, dar în rai suntem total deschiși față de iubire, în iad, suntem total încrâncenați relativ la iubire. Dumnezeu ne-a creat timpul pentru a ne pregăti pentru impactul cu Soarele iubirii Sale și ne-a dat de la naștere energia necreată necesară pentru a ajunge acolo, după cum se vede foarte pregnant în capacitatea de iubire a copiilor mici, chiar dacă noi o pierdem prin păcat în decursul vieții. Din cauza asta trebuie să ne pocăim în continuu adică să ne ajustăm în continuu traiectoria către înmuierea inimii astfel încât să nu sfârșim în chinul veșnic unde vom zace pururea lipsiți de energia dumnezeiască, plini fiind de energie demonică, adică de ură.

Adevărata pace este primită de la Dumnezeu

Trebuie să avem curaj pentru că inițiativa mântuirii noastre o are Dumnezeu care în continuu ne atrage la Sine și ne dă și energia necesară pentru a străbate acest drum. Depinde de noi să ne menținem constanți pe ținta noastră și să nu ne abatem, atrași de diferitele ispite care apar pe margini. În clipa în care omul se apropie de Dumnezeu crește și bucuria pentru că aceasta este rod al Duhului Sfânt, expresie a energiei necreate personale pentru fiecare dintre noi. Tristețea adevărată vine din neîmplinirea omului prin închiderea sa față de razele harului Duhului Sfânt, adică de la tăierea voii celei adevărate. 

În clipa în care omul se unește cu Dumnezeu atunci își găsește pacea pentru că se vindecă de toate traumele, neîmplinirile, anxietățile și căutările existențiale. Pacea este starea sufletului sănătos, unit cu Dumnezeu cel atotputernic, iubitor și dătător de sens. Omul nu are sens și luminare prin sine, fiind creat și chip al Creatorului dătător de viață. Dacă omul nu este luminat de energia necreată, atunci pacea nu vine pentru că omul se află într-o continuă tulburare ca cineva care orbecăie fără sens printr-un hăţiş fără margini. Să nu ne amăgim: oamenii depărtaţi de Dumnezeu nu pot avea pace pentru că Dumnezeu este Împăratul Păcii pe care ne-a dat-o și nouă după învierea Sa. Oamenii păcătoși pot să aibă doar o perioadă de acalmie, însă dacă sunt sparți de un stimul, atunci varsă tulburarea din interiorul lor după cum un vas plin de necurăție varsă tot ce are înăuntru în clipa în care este spart de o pietricică pe care o aruncă cineva.

Să vă dau un caz: era un frate tânăr care mătura în curtea unei mănăstiri zicând în continuu „vai, mie, păcătosului, că sunt ultimul dintre oameni, cel mai rău dintre oameni…” Îl vede un părinte bătrân și își zice: „Ăsta sau e mare sau face pe deșteptul” și se apropie de el zicându-i: „Auzi, a zis fratele cutare că nu mături bine curtea!” la care tânărul răspunde răstit: „Cine?? Ăla?? Să-și vadă de păcatele lui!”.

Împotrivirea – semn al bolii sufletești

Vedeți că războiul este starea omului păcătos. În clipa în care suntem atinși pe traumă, pe arsura păcatului, atunci începem să urlăm. De fapt, unul din principalele semne că suntem sănătoși sau avem o contuzie, o patimă într-un punct este atunci când suntem atinși acolo. Asta se vede foarte bine când un superior – un șef sau un stareț – încearcă să schimbe sau să ia o poziție de la cineva. Dacă respectivul se tulbură și cârtește înseamnă că a idolatrizat lucru respectiv și nu dorește să se despartă de el/ea. Desigur că dacă este vorba de faptul că sunt și alții implicați sau/și este folos sufletesc evident atunci lucrurile se schimbă. E nevoie de discernământ în toate cazurile, însă de regulă, împotrivirea în ascultare arată că e o problemă pentru că asta distruge unitatea dintre noi – împotrivirea.

Răbdarea ca formă de comuniune cu Dumnezeu și cu aproapele

Din cauza asta cea de-a 4 harismă a energiei necreate după dragoste, bucurie și pace este îndelungă-răbdarea pe care o face omul de dragul unității cu și în Hristos cu ceilalți. Nu este vorba doar de o răbdare de moment, punctiformă, ci de o stare de înclinare în fața neputințelor și a părerii celuilalt, fără să ne încărcăm cu păcat. Pe de altă parte, trebuie să fim și vigilenți,  pentru că trebuie să ne înclinăm și în fața chipului lui Dumnezeu din celălalt. Deci nu-i vorba de o răbdare animalică, ci de o răbdare înțeleaptă. Trebuie să fim atenți să nu răstignim pe Hristos cel unitar iarăși și iarăși în noi și/sau în ceilalți de dragul voilor proprii. Să nu uităm că energia necreată este Dumnezeu cel personal care iese din transcendența Sa revărsându-Se în cotidianul nostru și nu o forță impersonală pe care să o manipulăm pentru putere, avere, plăcere sau alte voi proprii. Perfecțiunea vine din unirea cu Dumnezeu și prin Acesta cu ceilalți și nu prin însingurarea atomizării noastre, nu prin exacerbarea voilor proprii sau egoism spiritual. Astea din urmă sunt drumuri satanice promovate de New Age. 

Unirea cu Dumnezeu fără a ne pierde personalitatea

Dumnezeu este atât de milostiv că ne-a dat posibilitatea să devenim ca El prin unirea cu El fără ca să ne dizolvăm în focul dumnezeirii Sale, ci să ne păstrăm și să ne împlinim personalitatea în lumina energiilor Sale, chiar dacă El este total inaccesibil în ființa Sa. Dumnezeu este total comunicabil în energiile sale și total inaccesibil în ființa Sa. Din cauza asta să ne luptăm cu curaj pentru că avem pentru ce. Nu suntem condamnați doar la un cotidian cenușiu, monoton care se îndreaptă din chin în chin, plin cel mult cu reguli și simbolisme. Avem posibilitatea înfloririi plenare în iubirea lui Hristos, numai să avem curajul să ne deschidem larg porțile să intre lumina smereniei în cetatea egoismului nostru pentru a curăța toată igrasia mândriei din ea și a o dărâma ca să nu rămână piatră peste piatră.

Îmbunarea omului se face prin energiile necreate (har)

Odată cu înmuierea inimii omul devine bun. Să nu uităm că nu există om bun dacă nu este încălzit și înmuiat de harul lui Dumnezeu. Mintea depărtată de Dumnezeu este sau dobitocească sau demonică. Desigur că dacă cineva are o inteligență malefică poate să afișeze o anumită bunătate de fațadă pentru atingerea anumitor scopuri egoiste, însă bunătatea adevărată este produs al energiei necreate a Duhului Sfânt. Desigur că și cineva care la prima vedere pare depărtat de Dumnezeu poate să aibă inima pufoasă din cauza multor cruci, a necazurilor și a altor modalități prin care vine harul pentru că Dumnezeu dorește ca toți să vină la cunoștința adevărului iubitor. Din acest motiv nu putem să judecăm pe nimeni pentru că nu știm ce este în inima lui. 

Bunătatea este legată, desigur, de facerea de bine chiar dacă cele două sunt separate pentru că, de exemplu, cineva poate să fie bun la suflet, însă să nu poată să facă bine din diferite motive mai mult sau mai puțin îndreptățite. Facerea de bine adevărată este pe măsura a cât har are cineva de la Dumnezeu să facă asta, cât îl ajută Dumnezeu să aibă credința și dispoziția sufletească necesară, însă depinde și de posibilitățile materiale și de altă natură necesare. De exemplu, Sf. Ioan cel Milostiv, Patriarhul – Papa – Alexandriei dădea zilnic hrană la mii de săraci și nu refuza niciodată pe nimeni. Când economii lui i-au reproșat că „risipește”, el a spus că dacă vrem ca Dumnezeu să fie milostiv cu noi, cum să nu fim noi mai întâi milostivi cu ai noștri. La o cu totul altă scară, o femeie din România – Eugenia Câmpean – a crescut peste 60 de copii abandonați, fără sprijin de la stat. De asemenea, părintele Dan Damaschin are multe activități și structuri cu ajutorul cărora face foarte multe fapte bune spre slava lui Dumnezeu. Sunt și mulți alții, desigur.

Credința este temelia vindecării

Desigur că acestea nu se pot face fără credință care este și ea un dar al energiei necreate a lui Dumnezeu. Dacă noi, însă, nu ne deschidem, atunci Domnul nu revarsă harul Său, astfel încât să crească credința în noi și astfel să ne depășim limitările viziunii noastre și blocajele gândirii noastre. Omul are nevoie de credință pentru că logica sa nu este destul de puternică să-i rezolve ecuația, însă este destul de puternică să-și dea seama de incapacitatea acesteia. Aici intervine o tensiune pe care numai credința în Dumnezeu cel atotputernic și iubitor o poate rezolva. Credința este singura care îl scoate pe om din angoasă, altfel omul se va chirci sub complexitatea grijilor și a războiului ideologic și de gânduri la care este supus de către diavol și organele lui. 

Astăzi asistăm la pandemia bolilor de nervi pentru că omul nu mai are credință în Dumnezeu. Pentru că omul trebuie să creadă vrând-nevrând, el a devenit astăzi foarte credul în tot ceea ce ii se inoculează de către vrăjmașul diavol direct prin gânduri, bănuieli sau indirect prin ce zic cei depărtați de Dumnezeu din jurul său sau prin ecrane. Astfel omul ajunge chircit, într-un colț, condus prin frică, nemaifiind în stare să facă nimic, fără numai ce i se comandă, fiind bucuros că mai are un salar. 

Credința în Dumnezeu pe care omul trebuie să o ceară pentru a crește din credință spre credință îl scoate din imperiul fricii și de sub placa tiraniei casante în care este ținut printr-un efort continuu și astfel omul ajunge să guste libertatea și fericirea cel puțin parțial în inima sa și, după aceea, ca o reverberație, și în afara sa. 

Blândețea

În clipa respectivă, omul devine blând ceea ce este, de fapt, o altă latură a energiei necreate, strâns înrudită cu pacea pe care încearcă să o păstreze. Omul își dă seama că problemele umane nu se rezolvă trainic prin violență ci prin blândețe pentru că omul este o ființă rațională chiar dacă este căzut și, deci, se corectează mult mai bine cu dragoste decât cu durere. Desigur că blândețea presupune uneori fermitate, însă niciodată ură. Blândețea nu este o stare de mare morsă mofturoasă. Din contră. Blândețea presupune multă trezvie pentru a face răul inoperant.

Înfrânarea

Legat de asta, o altă fațetă a harului lui Dumnezeu pe care trebuie să o căutăm este înfrânarea care ajută și mai mult la anihilarea energiei demonice prin rămânerea înăuntrul nostru și adâncirea în inima adâncă unde este portalul, puțul prin care țâșnește energia necreată care ne luminează existența. În clipa în care mintea, ocheanul sufletului este atras de centrii de plăcere, de atenție în afară, atunci omul nu își poate pune controla viața, ci i-o controlează alții. Este țintă fără apărare în fața manipulărilor demonice și nu știe de unde vine și încotro se îndreaptă. Dacă însă ne liniștim și postim postul global, de toate simțurile, începând de la mâncare și terminând cu electronica și chiar cu gândurile atunci ne liniștim precum apa dintr-un pahar și devenim cristalini și ne adâncim în portalul inimii noastre. 

Cum aflăm dacă suntem luminați de razele harului

La cristalul rugăciunii în liniște vom vedea fața lui Dumnezeu strălucind vag precum zorile dimineața, ne vom liniști pe interior și vom înțelege care este sensul nostru și ce trebuie să facem pentru a fi mai buni și a ajunge la curăția deplină adică la libertatea deplină, la libertatea adevărată. Să nu uităm că opusul păcatului nu este legalitatea. Opusul păcatului este libertatea. Libertatea nu este libertinajul, adică o băltoacă amorfă fără sens în care este permis orice. Libertatea trebuie să aibă sens și acesta este desăvârșirea personală veșnică, împlinirea umană prin unirea cu Persoanele perfect libere, atotputernice și iubitoare ale Sfintei Treimi.

Pentru împlinirea acestui scop trebuie să ne verificăm și să ne întrebăm zilnic „Sunt pe cale?” „Cum variază înlăuntrul meu dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, înfrânarea, curăția și toate celelalte?”. Așa aflăm dacă avem har, dacă suntem luminați de razele energiilor necreate în cotidian.

Desigur că sunt și alte manifestări ale acestei energii, dintre care cea mai spectaculoasă pentru cei mulți poate fi lumina necreată datorită descrierilor din Scriptură de la Schimbarea la Față și de la Sf. Părinți. Dar până ajungem la acea lumină orbitor, hai, să ne obișnuim cu această lumină difuză. Această lumină necreată este întâi de toate o prezență duhovnicească, care aduce iubire pentru toți, smerită și inteligentă aducând o cunoștință mai presus de cuvinte, aduce pace adâncă, lacrimi de pocăință și ascultare de Biserică. 

Înșelările aduc mândrie și euforie, posibil chiar senzații fizice neobișnuite, lumină exterioară intensă însă tulburătoare, impresia de „putere”, dispreț pentru spovedanie și duhovnic, ideea că am ajuns cineva. Să avem grijă să nu primi degrabă lumini căci și diavolul se poate preface în înger de lumină.

Cum ne deschidem către energiile necreate (harul lui Dumnezeu)

Este mult mai bine să ne concentrăm pe faptele bune, în principal pe ascultare, rugăciunea isihastă și participarea la tainele Bisericii care sunt lucrurile ce deschid inima către harul lui Dumnezeu. Trebuie să știm că harul este viața lui Dumnezeu în om. Cel ce se unește cu harul, devine foc însă nu foc care arde, ci care luminează. În clipa în care omul ajunge în această stare, atunci omul conlucrează cu harul. Omul are libertatea de alegere, însă harul îl îmboldește sau chiar lucrează. De exemplu, rugăciunea harică este o stare în care harul se roagă în noi cu suspine negrăite și rugăciunea este ca o flacără în inima noastră. Un alt exemplu pregnant este Sf. Împărtășanie în care nu este vorba de o autosugestie, de o unire simbolică cu Hristos, ci reală pentru că El Însuși lucrează în noi prin energiile Sale. Desigur că surse de energii necreate pot fi și alte lucruri sfințite cum ar fi moaștele și icoanele făcătoare de minuni însă, desigur, nu se ridică la înălțimea Sfintei Împărtășanii.

Noi trebuie să fim echilibrați și ne concentrăm pe interiorul nostru pentru a vedea cum variază energia necreată în expresiile ei cele mai cunoscute – adică dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, înfrânarea și curăția precum și pe sursele prin care putem să dobândim această hrană a sufletului nostru astfel încât să putem să ne împlinim ca persoane și să putem să fim fericiți în veșnicie.

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Vă mulțumesc că ați stat cu mine până acum!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin! 

Întrebări frecvente

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!