Risipind darurile lui Dumnezeu riscăm să ne unim sufletul cu răul – p. Spiridon Bailey

Ascultați un cuvânt duhovnicesc al părintelui Spiridon Bailey despre modul în care trebuie să ne purtăm cu darurile primite de la Dumnezeu pentru a evita pe cât posibil drama fiului risipitor.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Risipind darurile lui Dumnezeu riscăm să ne unim sufletul cu răul – p. Spiridon Bailey

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Când ne apropiem de Postul Mare în fiecare an, Biserica ne prezintă temele Judecății de Apoi. Ne cheamă la o reflecție sobră asupra nevoii noastre de pocăință, să reflectăm asupra păcatelor noastre. Duminica aceasta am auzit și parabola fiului risipitor, învățătura lui Iisus care este o chemare să ne amintim de mila și iertarea lui Dumnezeu pentru cei care se pocăiesc, pentru cei care se întorc la El. Este un memento că în Postul Mare suntem chemați iarăși să ne concentrăm, să ne aducem aminte de adevărul despre noi înșine și să ne pocăim.

Sfântul Teofilact, când explică această parabolă a fiului risipitor, ne spune că aici din nou Iisus ne dă un avertisment, un avertisment despre consecințele păcatului, despre cum afectăm noi starea sufletului însuși, ce facem noi sufletului când păcătuim, când cădem într-o viață de patimi. Sfântul Teofilact ne spune că parabola ne prezintă doi fii. Cel mai tânăr dintre cei doi reprezintă acele suflete care se alienează de Dumnezeu, care se despart de harul lui Dumnezeu. Fiul este arătat, în primul rând, cerând ceva de la tată. El îi spune tatălui: „Dă-mi partea ce mi se cuvine din moștenire.” El face această cerere, pretinde asta de la tată.

Sfântul Teofilact ne spune că fiul cel tânăr reprezintă sufletul care pretinde asta de la însuși Dumnezeu: „Dă-mi partea mea”; e cel ce ia ceea ce Dumnezeu a oferit. În primul rând, desigur, iubirea lui Dumnezeu. Dumnezeu a revărsat iubirea Sa asupra fiecărei ființe umane. Câți dintre noi am luat această iubire și am risipit-o? Am trăit după propriile noastre dorințe. Și nu L-am iubit pe Dumnezeu ca răspuns. Am risipit ceea ce am pretins de la Dumnezeu ca fiind al nostru. Dar Sfântul Teofilact spune totodată că moștenirea pe care parabola o simbolizează este liberul arbitru, libera alegere, acest mare dar pe care ni l-a dat Dumnezeu, acest aspect esențial al faptului de a fi creați după chipul lui Dumnezeu. Dumnezeu ne-a dat liberul arbitru. El ne acordă liberul arbitru pentru ca noi să putem alege să-L iubim, să putem alege în mod rațional să fim ascultători de poruncile Lui. Sau putem folosi libertatea noastră, acest dar, ca să risipim tot ce ne dă El, să urmăm propriile noastre dorințe.

Fiul din parabolă crede că este capabil să trăiască departe de tată, independent, singur, fără ajutorul tatălui său, așa cum cei care aleg să nu asculte de poruncile lui Dumnezeu cred că pot trăi fără harul lui Dumnezeu. Ei se despart de Dumnezeu, crezând că au puterea să-și controleze propriile vieți, propriile destine. Când ne despărțim de Dumnezeu, când ne îndepărtăm de harul și ocrotirea Lui, ne facem vase ale păcatului și ale răului. Devenim vase ale păcatului și ale răului, când ne dăruim patimilor, când folosim voința noastră liberă pentru a urma propriile dorințe. Și o astfel de iubire o vedem portretizată în tatăl din parabolă. Tatăl îi acordă cererea fiului risipitor, îi dă jumătate din avere și acesta pleacă s-o risipească. Aceasta este iubirea pe care o vedem în Dumnezeu, Care ne acordă libertatea, El ne dă iubirea Sa și nu cere nimic, nu insistă ca noi să Îl iubim la rândul nostru. Pentru că iubirea este reală doar când este aleasă liber.

Dumnezeu, bineînțeles, poate face orice. Ar fi putut să creeze făpturi lipsite de voință liberă, silite să se închine Lui, să se supună Lui. Și totuși, în iubirea Sa, Dumnezeu ne îngăduie să plecăm, așa cum tatăl din parabolă își iubește fiul, dar nu-i cere să rămână acolo. Aceasta este taina iubirii lui Dumnezeu pentru noi, că nu suntem nicicând siliți să Îi răspundem cu iubire.

Și Iisus spune în parabolă că fiul mai tânăr pleacă într-o țară îndepărtată, simbolizând că atunci când trăim după patimi, ne despărțim cu adevărat de Dumnezeu. Risipim totul și ne înstrăinăm astfel de bunătatea Sa. Și în cele din urmă suntem duși de la un păcat la altul, tot mai adânc în rău. Și astfel ne facem capabili de orice rău. Sunt mulți oameni care ar prefera să nu se vadă pe ei înșiși asemenea celor despre care citim că săvârșesc rele îngrozitoare în lume. Dar trebuie să înfruntăm adevărul că suntem capabili de asta. Dacă ne urmăm patimile, dacă urmăm răul, un rău duce la un rău mai mare. Și fiecare dintre noi este capabil de orice rău.

În parabolă, Iisus spune apoi că a venit o foamete în țara aceea. Aceasta simbolizează, desigur, foametea spirituală care vine peste noi toți atunci când pierdem harul lui Dumnezeu. Când devenim goi duhovnicește, sufletul este în nevoie. Spirital, murim de foame fără harul lui Dumnezeu. O mare foamete va veni în sufletul nostru. Și fiul, ni se spune, nu doar locuiește printre cetățenii acelei țări, ci se alătură lor. Sfântul Teofilact ne spune că cetățenii reprezintă demonii. Când ne înstrăinăm de iubirea și harul lui Dumnezeu, când urmăm patimile, ne unim cu demonii, cu cei care ne urăsc, care sunt vrăjmașii lui Dumnezeu și vrăjmașii oamenilor, ne folosim liberul nostru arbitru în mod voluntar pentru a ne uni cu demonii.

Apoi Iisus spune că tânărul hrănea porcii. Acesta este din nou un simbol al acestui mod de viață. Simbolizează progresul său în păcat, progresul său în rău, pe măsură ce își hrănește păcatele și viciile. Le hrănește, alimentează însuși păcatul și răul care cresc în el. Și astfel se afundă tot mai adânc în întuneric și păcat. Și totuși îi este foame, flâmânzește. Fiecare dintre noi este creat cu această foame de Dumnezeu. Sufletul tânjește să se unească cu Dumnezeu. Și totuși, cei care Îl resping pe Dumnezeu rămân cu această foame și încearcă s-o potolească cu lucruri trecătoare ale lumii: cu plăcerile superficiale, bogăția, comorile pământești, statutul, recunoașterea lumească, lucrurile pe care oamenii le caută ca să potolească acea foame. Și totuși, acestea îi lasă flămânzi. Niciuna dintre acestea nu poate sătura sufletul. Sufletul rămâne în starea sa de înfometare, de foamete duhovnicească.

Și astfel de oameni, care aleargă după un păcat și apoi după altul, devin jucăria demonilor, deoarece toate aceste plăceri trec, toate lucrurile pe care demonii le oferă sunt temporare, trecătoare și superficiale. Ele nu satură, nu potolesc nimic. Doar îi atrag pe oameni tot mai adânc în ceea ce le oferă demonii. Plăcerile nu pot dăinui niciodată.

Și atunci Iisus spune: “Omul și-a venit în sine.” Puterea rațiunii sale i s-a restaurat suficient pentru a vedea degradarea vieții sale, modul depravat în care trăise, și își recunoaște păcatul. Așa cum noi trebuie să ne spovedim păcatele pentru a ne pocăi, el vorbește și recunoaște cum trăiește: „Uite ce fac eu, trăiesc cu porcii”. Și astfel se hotărăște să se întoarcă la tatăl său. Trebuie să ne spovedim, să recunoaștem păcatele noastre, să ne spovedim păcatele și să ne pocăim, să ne întoarcem. Recunoașterea adevărului despre noi înșine este necesară pentru a fi pe deplin refăcuți sufletește. Și fiul, zice Iisus, își amintește cum angajații, slugile din casa tatălui său, au destul de mâncare, sunt la căldură, trăiesc în casa tatălui său, în timp ce el flămânzește printre porci.

Sfântul Teofilact spune că aceasta este o readucere aminte pentru noi că există trei niveluri, trei categorii de oameni care caută să fie ascultători de poruncile lui Dumnezeu. Și între aceste niveluri, pe cel mai de jos sunt sclavii, cei care caută să urmeze poruncile lui Hristos din frica de pedeapsă, din gândul la iad. Iar uneori gândul la iad și frica de judecată pot fi suficiente pentru a mântui un om. Și apoi există cei care caută să fie ascultători de poruncile lui Hristos pentru a primi răsplătirile lui Dumnezeu. Și, din nou, dorința de a primi răsplata de la Dumnezeu poate fi de ajuns să ne mântuiască, dacă suntem ascultători de poruncile lui Hristos.

Dar Dumnezeu ne cheamă spre un nivel mai înalt: El vrea să fim ascultători de poruncile Lui din dragoste pentru El. „Fiți ascultători de Mine”, ne spune El, „pentru că Mă iubiți”. “Iar poruncile Mele sunt dragostea Mea pentru voi; poruncile Mele sunt calea prin care vă voi ocroti pe acest pământ, în această viață, în mijlocul acestei dezordini și haos din jurul vostru. Poruncile Mele vă vor ține pe calea care duce la mântuire.” Poruncile lui Dumnezeu sunt un dar de la Dumnezeu. Și, atunci când Îl iubim cu adevărat pe Dumnezeu, recunoaștem dragostea Lui în poruncile Lui. Dar există și motivații mai înalte și mai joase. Însă indiferent de nivelul nostru, indiferent de motivul pentru care dorim să fim ascultători de Dumnezeu, haideți să fim ascultători și să facem din asta o expresie a credincioșiei noastre. Când alegem plăcerile pământești înaintea comorilor cerești, atunci ne abandonăm sufletul unui tărâm al foametei duhovnicești, ca să trăim împreună cu demonii.

Și astfel, fiul, spune Iisus, se întoarce acasă. Se întoarce la tatăl său, plănuind ce va spune, pregătindu-și mărturisirea și cererea iertării. Dar când ajunge acolo, tatăl aleargă spre el și îl întâmpină. El îl aștepta. Tatăl poruncește slujitorilor să pregătească vițelul îngrășat, și haine ca să-l îmbrace. Părinții ne spun că slujitorii în acest moment al parabolei reprezintă atât pe îngeri, cât și pe preoți. Îngerii, la porunca lui Dumnezeu, vin să ne slujească, să ne îmbrace sufletul, să ajute sufletul. Iar preoții, desigur, ne acoperă, ne îmbracă în iertarea spovedaniei și ne hrănesc. Vițelul îngrășat este, bineînțeles, un simbol pentru Hristos. Preoții ne slujesc, ne hrănescu cu Sfânta Împărtășanie, care este însuși Hristos.

Așa că slujitorii lui Dumnezeu vin la noi chiar și acum, la porunca lui Dumnezeu. Fiecare om, atunci când este botezat, și, ulterior, când se pocăiește, este pricină de bucurie și veselie în cer. Eram morți și acum avem viață, eram pierduți și acum suntem găsiți. Iar îngerii se bucură pentru noi. Am fost găsiți prin pocăință, ne-am întors acasă prin pocăință. Și, bineînțeles, tatăl din pildă este însuși Dumnezeu, Un Tată, pentru că este plin de dragoste pentru fiecare dintre noi, creațiile Sale. Pe fiecare dintre noi El îl cunoaște în amănunt, El ne-a creat. Dragostea Lui de Tată este din abundență pentru noi, mila și iertarea Lui sunt pregătite pentru noi. El este Tatăl din parabolă.

Și Cel ce Și-a îmbrățișat fiul – ne spune Iisus – ne va îmbrățișa și pe noi când ne vom pocăi, când ne vom întoarce. El ne așteaptă, pe fiecare dintre noi, pe fiecare om în parte. Dumnezeu tânjește să ne întoarcem la El prin pocăință. Și astfel Fiul se apropie, dar Tatăl nu-i dă timp să-și spună scurtul său discurs de cerere a iertării. Tatăl aproape spune: „A trecut, uită trecutul. Ești acasă. Ești cu Mine acum. Te-ai pocăit. Lasă trecutul în urmă. Vino să trăiești cu Mine acum, înnoit.” Trebuie să ne venim în fire. Iisus ne spune în această pildă: Veniți-vă în fire. Să vedem adevărul despre modul în care trăim. Să vedem depravarea vieților noastre uneori.

Dar diavolul își trimite slujitorii săi. Demonii săi ne vor șopti la urechi. Ei vor face totul ca să ne împiedice. Fiind vrăjmașii lui Dumnezeu și vrăjmașii oamenilor, ei ne vor spune: “Nu te poți întoarce la Dumnezeu în niciun chip. Păcatele tale sunt prea mari. Uită-te cum ai trăit. Tu ești cel mai rău dintre toți. Nu te poți întoarce în niciun chip.” Ei ne vor șopti la ureche: “Dumnezeu va rămâne mânios pe tine. Dumnezeu te va osândi.” Acestea sunt minciuni. Dacă ne pocăim și căutăm să ne întoarcem la Tatăl, ca și fiul risipitor, Dumnezeu ne va arăta milă. Hristos ne asigură de asta. Trebuie să le spunem demonilor să tacă. Cuvintele lor sunt minciuni, de la tatăl minciunii. Dar, precum fiul risipitor, trebuie să alegem, să ne folosim liberul arbitru, acest dar al lui Dumnezeu. Trebuie să alegem să nu rămânem în păcatele noastre, să nu rămânem în cocina porcilor, să nu rămânem în foametea duhovnicească. Sufletul nostru tânjește să se întoarcă la Dumnezeu.

Dar Iisus ne-a învățat această parabolă ca să avem încredere în Dumnezeu, să ne dea siguranță și să avem smerenia de a ne întoarce. Fiecare dintre noi care are curaj în mila lui Dumnezeu și smerenia de a mărturisi, de a recunoaște, de a se spovedi și pocăi de păcatele sale, este asigurat, fiecare dintre noi, că în acea pocăință, în acea întoarcere la Dumnezeu, îngerii se vor bucura pentru noi.

“Dumnezeu ne iubește foarte mult; El ne poartă în gând în fiecare moment și ne protejează. Trebuie să știm asta și să nu ne temem de nimic.” (Sf. Porfirie)

Diavolul Îl va prezenta pe Dumnezeu ca îngrozitor și nemilostiv, că ne va respinge rugăciunile și pocăința. Dar amintiți-vă cuvintele Mântuitorului pline de speranță și curaj pentru noi: Pe cel ce vine la mine nu îl voi scoate afară, Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați – cu păcate, fărădelegi, șiretlicuri și calomnii ale diavolului – și Eu vă voi odihni pe voi.” (Sf. Ioan de Krondstadt)

“Ca un pumn de nisip aruncat în ocean, așa sunt păcatele tuturor trupurilor în comparație cu mintea lui Dumnezeu.” (Sf. Isaac Sirul)

“Este mai multă milă în Dumnezeu decât mulțimea păcatelor noastre; mărturisiți toate păcatele voastre oricare ar fi ele.” (Sf. Tihon din Zadonsk)

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!