Slăbănogul din noi – p. Teologos

Slăbănogul de la Vitezda este unul dintre cele mai puternice chipuri duhovnicești ale Evangheliei: un om ținut 38 de ani pe un pat, care întruchipează starea fiecăruia dintre noi. În această predică arătăm cum slăbănogirea sufletului pornește din depărtarea de Dumnezeu, din lenevire și din iubirea de plăcere, iar vindecarea slăbănogului vine doar prin tulburarea bună a harului. Vă chem să descoperim împreună chipul slăbănogitului din noi și să primim eroic chemarea Domnului la înviere duhovnicească.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Introducere: slăbănogul de la Vitezda, chipul nostru duhovnicesc

Hristos a înviat!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin!

Întâmplarea cu slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda este esențială mai ales pentru omul contemporan pentru că, de fapt, fiecare dintre noi suntem în postura acestuia, mai mult sau mai puțin, chiar dacă unii dintre noi nu știm sau nu acceptăm acest fapt.

Este adevărat că, dacă cineva nu știe sau nu acceptă, atunci se poate argumenta că nu este în poziția slăbănogului pentru că acela avea conștiința neîmplinirii sale așteptând tulburarea șuvoiului vieții de către trimisul lui Dumnezeu, în timp ce aceia care cred că sunt bine nu așteaptă acest lucru și, deci, sunt chiar mai de plâns decât slăbănogul.

Se vede astăzi plenar acest lucru, mai ales în rândul tinerilor care sunt departe de Dumnezeu și care cred că le știu pe toate și că nu au nevoie de nimic.

Slăbănogul de la Vitezda este privit ca pildă de răbdare și nădejde într-o reflecție frumoasă pe care vă invit să o citiți pe Ziarul Lumina.

A fi slăbănog este o consecință

De fapt, slăbănogirea omului provine din depărtarea sa de Dumnezeu care este sursa absolută a puterii. Întunecarea minții și părerea că totul este bine vine din mândrie, din autoîndumnezeire și din alte surse de plăcere dintre care cele mai importante ar fi facerea voii proprii, huzurul, plăcerile trupești, ecranele și alte forme de drog. În clipa în care omul se îneacă în plăcere egoistă atunci se abrutizează treptat și nu mai dorește cele înalte, pierzându-și sensul, lucru pe care îl simte în inima sa, chiar dacă nu dorește să recunoască.

Este ca și un avion foarte bun care începe să ruleze pe pistă din ce în ce mai repede și căruia îi place atât de mult această rulare că efectiv nu mai dorește să se desprindă de pistă – asta ca să nu zic că nu mai poate – și atunci, la capătul acesteia, intră în boscheți, distrugându-se. Trebuie să ne pregătim toată viața pentru decolare pentru că dacă vine momentul morții și nu avem forță destulă în motoare sau suntem încleiați cu lipiciul patimilor de pământ ori, mai grav, manșa este îndreptată în direcția greșită, atunci decolarea în loc să fie un moment de bucurie și împlinire va fi cea mai mare catastrofă din viața noastră. Să nu spunem că mai avem timp pentru că nimeni nu ne-a garantat că mai trăim aici pe pistă până mâine și, dincolo de asta, vedeți că orice avion pentru a avea viteza necesară desprinderii trebuie de la început să accelereze și să bage forțaj în motoare.

Pe de altă parte să avem grijă ce unghi de atac avem la avion pentru că dacă țintim prea sus, o decolare prea abruptă, atunci vom produce turbulențe pe aripile noastre și ne vom prăbuși la decolare și prăbușirea va fi mare. Totdeauna trebuie să avem discernământul necesar astfel încât să urcăm în fiecare zic cât de mult se poate, însă nu mai mult și nici mai puțin.

Rădăcinile slăbănogirii din care izvorăște slăbănogul de la Vitezda le-am desfășurat pe larg în materialul Patimile, unde arăt cum plăcerea egoistă ne desprinde treptat de Dumnezeu.

Ridicarea din neputința firii căzute prin harul lui Dumnezeu și vindecarea slăbănogului

Desigur că asta nu se poate fără Dumnezeu cel atotputernic pentru că numai El ne poate ridica și desprinde de forța de atracție a pământului pentru că noi după cădere pământ suntem și în pământ ne întoarcem. Din păcate în starea noastră de acum nu mai avem puterea sufletească necesară astfel încât să putem să ne supunem trupul, ci mai degrabă trupul comandă sufletului și îl chinuie. Vedeți că și în cazul slăbănogului era nevoie de intervenția minunată a lui Dumnezeu ca să fie vindecat pentru că păcatul cronicizat adică adicția înrădăcinată are nevoie de minune pentru vindecare. Desigur că orice boală are nevoie de Dumnezeu, însă în cazul unei boli de așteptat în cadrele firii căzute, ajutorul Domnului este de așteptat sub formă de medici și tratamente, însă dacă boala este extraordinară atunci și tratamentul trebuie să fie extraordinar. Asta e valabil și pentru boli trupești și pentru boli sufletești. Din păcate, însă, astăzi se observă o mare necroză în rândul societății, legată de problemele duhovnicești de vindecare a sufletului pentru că omul este înecat în problemele trupești, în grijile zilnice.

Pentru asta trebuie să existe o sursă puternică de har și din cauza asta nu este întâmplător faptul că Sf. Ioan Teologul menționează că Iisus S-a suit la Ierusalim, adică la inima omului, la o sărbătoare religioasă pentru că sărbătorile sunt surse mari de har, motiv pentru care nici nu lucrăm în acele zile. Când spun să nu lucrăm mă refer la munca legată de cele trupești și trecătoare pentru că în zilele de sărbătoare trebuie să ne intensificăm viața duhovnicească prin rugăciune, studiu duhovnicesc și relații interpersonale iubitoare astfel încât să folosim la maxim harul care este mai mare în aceste zile, pentru că altfel dulcele Iisus nu se va sui în inima noastră. Evident că în zilele de sărbătoare nu ne vom potența patimile pentru că atunci în loc să ne folosim, mai rău ne păgubim pentru că în loc să vină Domnul în inimă, aceasta se face tron al diavolului și ne vom chinui după aceea, chiar dacă vom simți o anumită satisfacție păcătoasă ca urmare a împlinirii patimii.

Să nu uităm că păcatul slăbește sufletul și îl apropie pe om de moarte, chiar dacă la prima vedere este atrăgător. Dacă omul nu ar păcătui, adică dacă nu ar mai fi dur și egoist, atunci nu s-ar mai slăbănogi și nu ar mai muri cu sufletul și ar fi bucuros și senin tot timpul – și acum și pururea.

Pentru a înțelege mai adânc cum harul necreat lucrează vindecarea slăbănogului din noi, vă recomand cu căldură discuția despre Energiile necreate: harul lui Dumnezeu și scopul vieții.

Parabola despre slăbănogul de la Vitezda

Pentru ca să înțelegem că întâmplarea cu slăbănogul are dimensiuni globale, duhovnicești și că duritatea păcatului este cauza bolilor adevărate, Sf. Ap. Ioan notează că aceasta se întâmplă la Poarta Oilor – adică Hristos intră în inima noastră prin poarta animalelor blânde și smerite, cărora le place comuniunea și care aduc mult rod. Ca să accentueze și mai tare această dimensiune, Sf. Ioan descrie și mai în detaliu locul spunând că scăldătoarea se numește Vitezda – Casa milostivirii, în română – vrând să ne arate că harul lui Dumnezeu se coboară numai în inima milostivă. Trebuie să știm că toate cele scrise în Scriptură sunt spre mântuirea noastră pentru că Scriptura este o carte terapeutică. Sunt multe lucruri importante din punct de vedere istoric care au fost lăsate afară pentru că nu ne ajută la mântuire – cum ar fi de exemplu descrierea chipului lui Hristos. Faptul că Sf. Ioan a inclus atâtea detalii aici arată că acestea au o dimensiune duhovnicească mântuitoare.

Lucrurile devin și mai interesante în clipa în care Sf. Ioan ne spune că la scăldătoarea din Casa Milostivirii erau o mulțime de bolnavi care așteptau tulburarea apei pentru că din timp în timp se cobora Îngerul Domnului și tulbura apa și care sărea primul în apă era vindecat de orice boală era ținut.

Trebuie să-i mulțumim bunului Dumnezeu că se vede diferența între Legea Veche și adevărul în Hristos care ne vindecă oriunde și oricând avem nevoie, dacă, desigur, ne deschidem în fața lui Dumnezeu. Noi însă, din păcate, nu suntem nici măcar ca cei de la scăldătoarea Vitezda pentru că nu așteptăm harul, ci credem că ne descurcăm de unii singuri sau pur și simplu nu dorim să facem efortul să sărim în apa vieții atunci când se tulbură.

Simbolistica scăldătoarei Casei Milostivirii ca apă a vieții se vede din faptul că evanghelistul precizează că sunt 5 pridvoare care simbolizează cele 5 simțuri prin care omul comunică cu lumea înconjurătoare. Dacă noi nu sărim imediat ce vine harul atunci arătăm că nu suntem vrednici de el din cauza lenei, a iubirii de sine și a desconsiderării, a disprețului față de energia necreată și astfel vom rămâne nevindecați în continuare. Nu este vorba aici de o realitate exclusiv trupească a evenimentului pentru că dacă ar fi așa, atunci Dumnezeu ar fi nedrept tocmai cu cei care ar avea cea mai mare nevoie de vindecarea Sa, pentru că ar sări primul în scăldătoare un superatlet care are doar o zgârietură pe obraz în timp ce toți cei orbi, șchiopi, paralizați ar fi fost văduviți pururea de vindecare.

Este arătat că planul duhovnicesc este cel care primează pentru că Dumnezeu este pur duhovnicesc, Biblia este o carte duhovnicească și acest mecanism al vindecării se vede până astăzi: dacă cineva este decis să se vindece prin intrarea în tulburarea bună provocată de energia necreată a lui Dumnezeu, atunci harul este atotputernic ca să ne vindece de toate distorsiunile existențiale. Tulburarea bună se referă la ieșirea din zona de confort, din lâncezeala care ne asfaltează și eroismul jertfei pe care o facem din dragoste de Dumnezeu și de ceilalți. Omul centrat pe sine are tendința de a se asfalta în melasa iubirii de plăcere.

Pentru contextul biblic complet al minunii cu slăbănogul de la Vitezda și istoria locului, găsiți o prezentare documentată pe Wikipedia în limba română.

Sufletul fără har: între iubire, lene și risipirea vieții care duce la slăbănogire

Să nu uităm că sufletul uman se hrănește cu energia necreată, cu harul care are ca principală expresie în cotidian iubirea. Dacă noi nu Îl iubim pe Dumnezeu și prin Acesta pe ceilalți, atunci nu primim putere, nu primim har și ne slăbănogim și ne stingem. De fapt, un suflet slăbănog seamănă cu o gaură neagră: dorește în continuu toată iubirea din lume, să fie centrul atenției, însă el nu oferă nimic în afară, crezând că dacă oferă o mică radiație sau nu oferă nimic ci doar nu-i deranjează pe ceilalți e de ajuns ca toți să-i ofere totul.

Sunt oameni care au ajuns la 40 de ani și sunt buni de muncă, însă nu doresc să muncească pentru că de regulă se iubesc pe sine-și și sunt cu părinții care încă îi întrețin. Părinții le spun că ar trebui să-și găsească ceva de muncă și să-și facă o familie, însă aceștia pur și simplu refuză să se ostenească și să-și asume responsabilități. Astfel, devin într-adevăr slăbănogi la suflet și se chinuie pe sine și-i chinuie și pe alții. Nici măcar nu mai pot să gândească sau să susțină o discuție fiind slăbănogiți de plăcerea nocivă a păcatului. Îl întrebi: „Ce faci bade, șezi și cugeți?” – „Nu, numa’ șed!”.

Este absolut necesar să ne învățăm să ne ostenim în fiecare zi într-un ritm sustenabil pentru că dacă ne învățăm să lenevim atunci devenim mari morse mofturoase și puturoase care o să plutească în derivă pe marea vieții. Să avem grijă să nu visăm pururea la un viitor strălucit dacă noi nu ne-am pregătit în continuu să ne cizelăm caracterul și să fim în fiecare zi mai buni duhovnicește și profesional. Totdeauna să avem în vedere că pe primul plan trebuie să fie iubirea de Dumnezeu și prin Acesta de ceilalți, iubire duhovnicească care are ca și întrupare concretă în cotidian ascultarea.

Despre felurile iubirii și evoluția sufletului spre iubirea curată, care este singurul antidot real pentru slăbănogirea sufletului, am vorbit pe larg în materialul Felurile de iubire și evoluția între acestea.

Semnificația celor 38 de ani: slăbănogirea fără iubire și chemarea la vindecare

Vedeți că Sf. Ioan Teologul menționează că slăbănogul era bolnav de 38 de ani. Cum spuneam, orice detaliu din Scriptură are importanță pentru mântuirea noastră – asta chiar dacă de cele mai multe ori nu le cunoaștem importanța. În cazul acestor ani, prima semnificație este că slăbănogul era de foarte mult timp acolo. Dacă era doar asta, atunci Sf. Ioan nu ar fi dat și cifra exactă. Am găsit la Sf. Părinți două interpretări a acestui număr aici. Prima, a Sf. Ioan Gură de Aur, zice că 38 este 40-2. 40 semnifică deplinătatea pentru că în antichitate oamenii numărau pe o singură mână până la 40 – de unde și prezența frecventă a cifrei 40 în Biserică. „Doamne miluiește” de 40 de ori, 40 de zile de post și așa mai departe. 40-2 înseamnă că este deplinătatea fără cele două porunci principale adică iubirea de Dumnezeu și de aproapele și fără acestea omul într-adevăr se slăbănogește total pentru că nu primește hrana sufletului său care este energia necreată, harul lui Dumnezeu care are ca expresie principală în cotidian iubirea. Dacă noi nu dăruim iubire, nu primim și deci nu ne hrănim. Trebuie să încercăm să dăruim pentru a dobândi cu adevărat.

Cea de-a 2-a interpretare, a Sf. Maxim, se axează pe faptul că cel slăbănogit prin plăcerile trupului nu e în stare nici de lucrarea virtuților și nici nu se mișcă ușor nici spre cunoștință. Virtuțile trupești pe care nu le face slăbănogul se referă la 30 de ani bolnavi pentru că 10 înseamnă plinătate iar 3 este de bază în lumea sensibilă, materială pentru că este un spațiu tridimensional și un timp care se exprimă iarăși în 3: trecut, prezent și viitor. Tot legat de lumea sensibilă, cifra 7 reprezintă o altă dimensiune a deplinătății pentru că sunt foarte multe entități care sunt în număr de 7 și asta pentru că se pare că psihicul uman în mod obișnuit poate să gestioneze doar 7 noțiuni înrudite simultan: 7 zile ale săptămânii, 7 minuni ale lumii antice, 7 note muzicale, 7 culori ale curcubeului – și asta chiar dacă în spectrul vizual sau auditiv evident că sunt mai multe culori sau sunete. Cifra 8 reprezintă lumea inteligibilă, spirituală pentru că este mai presus decât 7. Asta este o poziție comună a Sfinților Părinți și toți numesc viața din Raiul cel duhovnicesc ziua a 8-a, ziua neînserată, ziua veșnicei fericiri prin unirea cu iubirea interpersonală a lui Dumnezeu.

Deci după 38 de ani de slăbănogire răbdătoare, la plinirea vremii, se arată Hristos, vindecătorul trupurilor și al sufletelor noastre și îl întreabă pe bolnav dacă vrea să se facă sănătos. Este evident că acesta dorește să se vindece, de vreme ce stătea de atâția ani acolo – lucru pe care Hristos îl știa, după cum accentuează Scriptura. Atunci de ce îl mai întreabă? Din două motive. Întâi de toate pentru că Hristos e delicat. Smerenia este cămașa lui Hristos și asta impune delicatețea extremă a Celui Atotputernic. A 2-lea motiv, mult mai important pentru noi decât primul, este faptul că Dumnezeu nu calcă în picioare libertatea umană și are nevoie de acordul nostru bun, de voia noastră bună astfel încât să ne facă bine. Dacă noi nu ne deschidem lui prin smerenie, atunci Domnul nu intervine, chiar dacă asta înseamnă prelungirea chinului slăbănogirii noastre.

O prezentare clasică a acestei Evanghelii, cu multe detalii despre duminica slăbănogului și despre scăldătoarea Vitezda, găsiți pe crestinortodox.ro.

Refuzul smereniei și nevoia de călăuzire pe calea vindecării slăbănogului

Acum o să întrebați că de ce cineva nu s-ar deschide în fața lui Hristos? Răspunsul scurt este faptul că smerenia este distrugerea idolului egoismului din noi cu care ne identificăm, a omului celui vechi, plin de patimi și dorințe, după cum spune Sf. Ap. Pavel. Răspunsul mai lung este foarte dureros și este de fapt toată drama omenirii de la Adam și până astăzi. Vedeți că aproape toți i-au cerut lui Hristos lucruri pentru ei, toți au cerut să se facă voia lor – foarte puțini au cerut pentru alții – și aceștia au cerut pentru copii, rudele sau slugile lor. Nu știu câți dintre noi cerem să se facă voia lui Dumnezeu, dovadă a faptului că ne punem mai presus de Dumnezeu, cu voie sau fără voie. Ne încredem mai mult în logica noastră, în optica noastră căzută decât în Dumnezeu.

A venit un mirean foarte emoționat la mine care dorea oarecum să se facă monah și după ce m-a ridicat în slăvi de nu mai încăpea locul, mi-a spus că a venit să vorbim în continuu și să-l învăț totul și să-i spun care sunt cele mai mari probleme ale umanității. I-am spus că întâi trebuie să facă ascultare de părintele pe care îl hotărăște p. Stareț, să se roage și să urmeze programul de slujbe pe care îl avem. Omul a rămas total descumpănit pentru că el își imagina cu totul altceva și nu putea să accepte realitatea care îl scotea din zona de confort. Este nevoie de saltul credinței decise astfel încât să ajungem în scăldătoare atunci când se tulbură cu tulburarea bună de prezența harului supralogic. Adică trebuie să ne lepădăm de omul cel vechi. Și asta sigur că ne tulbură. Desigur că cel slăbănogit de păcat nu poate să facă asta de unul singur și are nevoie de cineva care să-l ajute.

Este esențial conducătorul duhovnicesc pentru a ne da curaj și ajutor în curățirea gândurilor, a viziunii, a cerului minții noastre astfel încât să intre lumina și căldura iubirii lui Hristos, astfel încât să se înmoaie ghețarul din inima noastră și să ne putem îmbăia de har pentru a ne vindeca sufletul de chinurile păcatelor din noi. Dacă nu există conducător sau nu există ascultare la ucenic, atunci omul se însingurează și nu are cine să-l împingă înainte în direcția corectă, chiar dacă singuraticul crede că poate de unul singur. Nu poate pentru că suntem un mare zero fără ceilalți. Dacă omul e singur, pierde legătura cu Dumnezeu pentru că oricare dintre noi deviază de la drumul drept. Dacă există însă alți oameni, aceștia ne spun prin cuvânt sau/și comportament faptul că am deviat și astfel suntem atenți și mergem pe drumul perfecționării. Dacă suntem singuri e vai și amar de noi pentru că nu are cine să ne facă observații și atunci lucrurile devin foarte dificile pentru că în singurătate omul crede, dacă nu e foarte atent, că el e în regulă și ceilalți au probleme.

Desigur că atunci când omul se închide în lâncezeală, se separă de Dumnezeu și de toți oamenii care pot să-l ducă la Domnul și astfel rămâne singur. Dacă însă omul se luptă cu patimile sale și speră în ajutorul lui Dumnezeu, cu credință și în pofida oricărei logici și a adicțiilor care îl slăbănogesc și îl înrobesc în cleiul acestora, atunci Hristos însuși apare și Îl face sănătos la plinirea vremii, dacă slăbănogitul din noi acceptă că a rămas singur și că are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu pentru a se vindeca.

Fără un duhovnic adevărat, vindecarea slăbănogului din noi rămâne un ideal greu de atins. Am explicat acest aspect în profunzime în Cum să ne căutăm un duhovnic.

Vindecarea și zilele cu har

Trebuie menționat aici că Hristos ne vindecă cu puterea Sa absolută fără să mai fie nevoie de nimic, până acolo unde suportăm noi. Vedeți că în cazul slăbănogului i-a zis „Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă!” pentru că slăbănogul nu putea mai mult, în timp ce orbului din naștere i-a dat o ascultare semnificativ mai serioasă, adică să meargă la scăldătoarea Siloam și asta pentru că orbul putea să se înalțe mai mult duhovnicește pe baza ascultării sale de Dumnezeu. Noi, însă, de regulă refuzăm ascultările mai grele, fie frontal, fie diplomat, astfel încât să ne conservăm egoul care ne slăbănogește. Este un paradox ortodox faptul că atunci când credem că suntem tari și șmecheri, suntem slabi și tonți și asta pentru că realitatea lui Dumnezeu cel atotputernic este diferită de viziunea noastră distorsionată de păcat.

Apropo de contrariul dintre viziunea lui Dumnezeu și a oamenilor, vedem că Hristos îl vindecă pe slăbănog în sărbătoare și în zi de sâmbătă adică în perioada cu cel mai mult har. Din cauza asta îi și spune slăbănogului, „ridică-te” – îndemn pe care, însă, slăbănogul l-a luat doar în sens trupesc. Mântuitorul i-a spus să se ridice și duhovnicește, adică să fie suflet viteaz, capabil să stea drept și să nu se reverse iarăși pe patul plăcerilor, ci mai degrabă el să-și care patul. Să fie el mai tare decât patul și nu patul mai tare decât el. Odihna adevărată este numai în har și nu în plăceri păcătoase.

Astăzi duminica a luat locul sâmbetei ca zi de odihnă tocmai pentru că acum este ziua săptămânii cu cel mai mult har datorită Învierii Domnului și a pogorârii Duhului Sfânt care s-au întâmplat ambele în aceste zile. Sâmbăta ca zi de har s-a pustiit pentru că Domnul le-a zis evreilor ca să se lasă casa lor pustie. Motivele sunt foarte clare și reies din multe evenimente, inclusiv din faptul că evreii îl prigoneau pe Iisus din invidie, cu pretext că lucra sâmbăta, și atunci, pe bună dreptate, Domnul s-a retras din viața lor.

Gândiți-vă puțin: Un om care a stat 38 de ani pe un pat rudimentar, pe o targă, pe stradă, – o viață de om! – este făcut complet sănătos și atât de puternic că este în stare să-și ia patul în spinare și să meargă pe străzi liber, eliberându-se din patima sa. Cu toate acestea, evreii strâmbă acid din nas că nu e bine asta că mai trebuia să stea bolnav până să treacă sâmbăta, că nu trebuia să-și ia patul ci să mai zacă acolo. Noaptea minții!

Legătura dintre rugăciune, slujbă și vindecarea slăbănogului din noi este explorată pe larg în Puterea rugăciunii, unde arăt cum lumina energiei necreate pătrunde doar în sufletul care se deschide harului.

Vindecarea fără recunoștință: pierderea harului și pericolul nepăsării

Desigur că slăbănogul le-a zis că cel care l-a făcut bine i-a spus asta, cu alte cuvinte omul lui Dumnezeu i-a spus, pentru că numai Dumnezeu poate să facă așa ceva. Vedeți că evreii l-au întrebat pe slăbănog cine l-a făcut bine, însă acesta nu știa pentru că Iisus se dăduse la o parte din mulțimea de acolo. Asta are și o semnificație duhovnicească pentru că dacă noi nu suntem atenți să-i mulțumim și să ne concentrăm pe Hristos atunci când acesta ne vindecă, mai ales dacă ne vindecă fără nicio tulburare, fără nicio osteneală, ci dintr-o dată, în chip minunat, atunci noi Îl pierdem și nu Îl cunoaștem. Trebuie tot timpul să avem trezvia necesară pentru a fi concentrați pe dătătorul de viață și vindecătorul nostru astfel încât să fim fericiți în veșnicie. Dacă nu avem recunoștință nu vom păstra harul. Cheia securizării energiei necreate pe care o primim precum și creșterea acesteia în inima noastră vine prin recunoștință și smerenie. Vedem însă că pe slăbănog nu l-a interesat nici măcar să se agațe de binefăcătorul său și să afle cine este.

Asta este tipic pentru un suflet slab, adică pentru un suflet incapabil de iubire, de recunoștință, care în clipa în care primește ceva se întoarce ca maidanezul cu cârnatul în gură arătând coada.

Domnul îl face atent la slăbiciunea sufletului său care provine din păcat spunându-i să aibă grijă să nu MAI păcătuiască ca să nu-i fie mai rău. De vreme ce spune să nu MAI păcătuiască înseamnă că a păcătuit înainte. Evident că de vreme ce a stat toată viața în pat, slăbănog fiind, nu putea să facă multe păcate, însă cele pe care le făcea erau mari de vreme ce l-au dus în starea aceasta. Fraților, să nu subestimăm distrugerile provocate de lene, de lâncezeală pentru că asta duce la nesimțire.

Smerenia și pocăința sunt singurele care securizează harul primit prin vindecarea slăbănogului din noi. Am detaliat această dinamică în Pocăința: definiție, practică.

Trădarea după vindecare: slăbănogitul din noi

Vedeți că cu toate că Domnul l-a avertizat să nu mai păcătuiască pentru că o să-i fie mai rău, omul s-a dus și L-a pârât la fariseii care Îl urau. Slăbănogul acesta se poate spune că, dintr-un anumit punct de vedere, era mai ceva ca Iuda pentru că trădătorul de Iuda L-a vândut pe 30 de arginți în timp ce acesta l-a dat pe gratis. E adevărat că Iuda era mult apropiat de Domnul, Îl cunoștea mult mai bine, văzuse mult mai multe și primise mult mai multe daruri de la Hristos, deci trădarea lui Iuda este cu mult mai mare.

Cu toate acestea este foarte trist că slăbănogul după ce fusese vindecat de o viață de boală, merge de unul singur – acum că putea să meargă și să-și care și patul ca dovadă concretă a minunii – merge și-L trădează pe Cel care l-a vindecat. Desigur că Hristos știa ce se va întâmpla și cu toate acestea a făcut tot ceea ce ținea de El pentru a-l vindeca pe slăbănog și a-l scoate din necroza sufletului său.

Este groaznic atunci când cineva nu are pic de recunoștință pentru că asta înseamnă că omul respectiv are sufletul slăbit până în punctul în care nu mai simte aproape nimic, devenind aproape o stană de piatră. Dacă noi pierdem căldura harului prin trândăvie sau prin alte forme de egoism, trebuie să ne pocăim și să ne luptăm cu cauza care ne-a răcit astfel încât să putem să o înlăturăm din inima noastră și să aducem în locul ei iarăși căldura harului. Pe unde a plecat căldura harului pe acolo trebuie să se întoarcă. Să nu uităm că toate patimile au o virtute contrară însă lenea este moartea atotcuprinzătoare pentru că nici măcar nu lasă să se adune vreo virtute.

Atunci când slăbănogitul din noi trădează Vindecătorul prin mândrie și nerecunoștință, consecințele sunt cele mai grave. Despre forma aceasta de orbire duhovnicească am vorbit în Mândria încrâncenată.

Nevoința constantă pentru mântuire și împotriva slăbănogirii

Trebuie să lucrăm în continuu pentru mântuirea noastră și asta ne va aduce odihnă. Pentru aceasta este necesar întâi de toate să avem un conducător duhovnicesc, să ne asumăm durerea și să avem un program pe care să-l menținem. Fără program nu există performanță și fără constanță nu ajungem departe. Trebuie totdeauna să ne gândim la moarte și la bunătățile sau chinurile ce ne așteaptă după aceea, în veșnicie. De asemenea, este necesar să nu uităm că viața este un maraton și nu un sprint deci trebuie să ne comportăm cu zel și discernământ – nu haotic și exagerat. Pe de altă parte să nu uităm că nimeni nu ne-a garantat că trăim până mâine chiar dacă avem un suflet veșnic. Din cauza asta tot timpul să fim pregătiți pentru moarte, tot timpul să avem grijă să avem iubire duhovnicească în noi și să fim pe cât posibil liberi de adicții, de patimi, de dorințe care nu mai pot fi împlinite după moarte. Să nu uităm că slăbănogirea sufletului este lipsa lucrării virtuților, deși puterile sunt încă vii. Dacă ne prinde moartea slăbănogi fiind, atunci ne stabilizăm în această stare și ne vom chinui în veșnicie.

Să ne ajute bunul Dumnezeu să ne asumăm eroismul de a întâmpina tulburările vieții cu ajutorul lui Dumnezeu și atunci ne vom vindeca de slăbănogirea sufletului nostru. Trebuie să fim eroici, fraților! Așa să ne ajute bunul Dumnezeu!

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Hristos a înviat!

Vă mulțumesc că ați stat cu mine până acum!

Pentru că slăbănogirea sufletului se vede cel mai clar în lumina veșniciei, vă recomand cu căldură și materialul Veșnicia nu este opțională!, care întărește chemarea de a ne trezi din lâncezeală cât mai este timp.

Întrebări frecvente

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!