Filme duhovnicești: sens şi recomandări – Alexandru Stănescu, p. Teologos

În lumea contemporană, arta cinematograficǎ oferă atât oportunități de edificare spirituală, cât și riscuri majore pentru suflet. Acest articol explorează filme duhovnicești prin dialogul dintre Părintele Teologos și Alexandru Stănescu, editor de imagine, analizând sensul artei cinematografice, recomandări de filme creștine clasice ca cele ale lui Tarkovski, care reflectă setea după Dumnezeu, și pericolele filmelor moderne, inclusiv desene animate care distorsionează valorile. Descoperiți cum să alegeți filme care aduc lumină interioară, evitând capcanele dependenței de ecrane și mesajelor pervertite, pentru a cultiva o perspectivă ortodoxă echilibrată asupra vizualului.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin! 

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin!

Introducere

Părintele Teologos: Dragii noștri, facem o filmare în biserica centrală a schitului nostru. De ce? Pentru că mi-e foarte frică de la vântul care este afară și să nu se audă pe microfoane, adică trebuie să facem undeva în interior. Ăsta este un motiv pentru care facem în biserică.

Al doilea motiv este că sunt icoane în biserică și asta este direct legată de tema pe care o să avem astăzi, o temă legată nu de sfintele icoane, ci de vizual, dacă doriți, adică de filme, pentru că sunt cu Alex, cu Alexandru Stănescu, care este un om foarte bun, trebuie să știți, care este editor de imagine la TVR, dar nu o să discutăm despre tehnici, poate că o să discutăm și despre tehnici de editare, întâi de toate o să discutăm despre filme.

De ce? Pentru că amândoi am căzut de acord și de fapt asta este evident că la ora asta arta cinematografică, chiar dacă este foarte bună din punct de vedere tehnic, din punct de vedere al mesajului transmis, este foarte, foarte discutabilă. Și din cauza asta este foarte dificil pentru voi să căutați un film bun. Și din cauza asta prima întrebare a mea pentru Alex este cum să caute omul, un creștin, adică un om care dorește să devină nobil, care dorește să se apropie de Dumnezeu, cum să caute un film bun?

Sensul artei, sensul cinemaului

Alexandru Stănescu: Mulțumesc mult, părinte, pentru invitația la acest podcast excepțional pe teme foarte importante, cu discuții necesare în ziua de azi, care lipsesc. Deci sunt aceste teme foarte importante despre sensul artei, sensul cinemaului. De foarte mult timp mă întreb care este scopul lui. Pentru că l-am iubit toată viața, de când eram copil, iubesc cinemaul. Am simțit că devenind adult, am început să cred că Dumnezeu a pus în sufletul meu iubirea asta cu un scop.

Pentru că în copilărie de multe ori auzeam: băi, ce te tot duci la atâtea filme? Ce faci cu filmele astea? Adică era ca o pasiune fără rost, așa ca o chestie… De multe ori mă simțeam pe un drum oarecum greșit, dar cum un profesor de-al meu de la facultate mi-a spus recent, mi-a amintit că trebuie să faci ce-ți spune sufletul. Oricum nu poți să scapi de suflet, adică ce-i acolo nu poți scăpa de dorința aia, de iubirea aia de acolo.

Și atunci am stat de multe ori să mă gândesc, pentru că și privind filmele, simțeam și în copilărie și în adolescență, bine când ești copil, ești mai ușor de furat pe căile astea lăturalnice, să zicem așa, dar simțeam că sunt anumite lucruri, nu știu cum să le spun, corecte într-un film și sunt altele care întunecă cumva această icoană a omului din film. Nu mai vorbesc de icoana lui Dumnezeu din film, pentru că foarte târziu am ajuns la Tarkovski și primul lui film, Călăuza, pe care l-am văzut, cred că aveam 18 ani, eram în ultimul an de liceu, m-a cutremurat, dar mai mult la nivelul ăsta de percepție vizuală, acele imagini din apă, icoana aceea din apă peste care trec pietre, râul, deci imaginele…

Părintele Teologos: Și mai ales așa lent, cum face Tarkovski și ca să te lase să te afunzi în imagini.

Alexandru Stănescu: Și captează chiar și imaginarul și atenția unui om rătăcit filmul ăla și așa împrăștiat în multe direcții, cum eram și sunt în continuare, simt că sunt așa, pentru că mi-a fugit gândul spre alt film, altă imagine. Această pasiune pentru imagini sunt conștient că nu este cea mai sigură cale spre Dumnezeu.

Omul de azi are nevoie de mult vizual

Părintele Teologos: Da, trebuie să știi că depinde de caracterul fiecărui om, dar în general, în general, omul, și mai ales un om contemporan, are nevoie foarte multă de imagini, foarte mult de vizual. Este foarte… omul de azi nu poate să citească.

Alexandru Stănescu: Eu am simțit că sunt cumva la o răspântie de generație și de moduri mari de a gândi și de a vedea lumea. Eu, născut în ’82, într-o epocă de sfârșit a comunismului românesc, în care cartea continua să fie dominantă, să spuneam, cunoașterea românească. Dar aveam acasă, unchiul meu avea un aparat VHS, unde ne punea, când eram copii, sâmbăta mai ales, aducea niște casete cu filme. Din momentul în care am început să văd acele imagini mișcătoare, și filmele și poveștile și Indiana Jones și Star Wars le-am văzut când aveam 5 ani. Deci eram foarte mic. Nu învățasem să citesc încă.

Și atunci am început să citesc lumea prin limbajul ăsta cinematografic. Înainte să învăț limbajul cu care sute de ani, mii de ani s-au obișnuit oamenii înaintea noastră. Deci am simțit că m-am format de la început pe un drum care cumva mă diferenția de ce era înainte. Nu că îmi place să mă simt așa ales în felul meu, dar simțeam că totuși e o generație diferită, adică o generație care începe viața altfel decât începeau chiar părinții noștri, nu mai vorbesc de bunicii noștri.

Și când am început să citesc, în clasa a doua, țin minte că tata mi-a luat o carte… Colț Alb, probabil că o știe toată lumea. Era un format mic de carte, cu litere foarte mici, și am fost cu ei la Predeal, într-o vacanță superbă de iarnă, țin minte că atunci am deschis prima carte din viața mea, Colț Alb. Și am început să buchisesc acolo și citeam, deci ca analfabeții funcționali citeam, dar nu se forma nicio imagine în minte. Eu aveam în minte imaginile din Indiana Jones, cu ăla care cade pe râu și ajunge în templu ăla. Și știți Indiana Jones de Temple of Doom? E celebru ăla, a circulat în România enorm de mult în anii ’80.

Când am început să citesc Colț Alb, puteam să citesc propozițiile, frazele, se legau niște hieroglife în mintea mea, dar care nu produceau niciun film, nicio imagine. A durat foarte mult ca să pot transforma acest limbaj scris în ce știam eu că trebuie să fie limbajul comunicat.

Părintele Teologos: În sens.

Alexandru Stănescu: În sens, exact. Și în imagine. Care imagine e sensul de fapt.

Părintele Teologos: Și mai ales în cazul Colț Alb, care este o carte foarte pitorească.

Reel-uri, emoții negative, dopamină

Alexandru Stănescu: Da, exact. Și acum, mă uit la copiii mei și la generația lor, se produce altă ruptură, mult mai mare decât asta pe care o aveam eu față de ceilalți dinaintea mea. Acum ruptura e la nivel de concentrare, cred.

Părintele Teologos: Așa este. Interval de atenție.

Alexandru Stănescu: Da, gândul nu mai stă mai mult de un minut pe un subiect. Ei deschid TikTok-ul sau, slavă Domnului, fata mea nu se uită pe TikTok, dar se uită pe reel-urile de pe YouTube, că toți se copiază între ei acum, Facebook-ul, TikTok-ul, YouTube. Avem voie să pronunțăm astea?

Părintele Teologos: Da, sigur, nicio problemă.

Alexandru Stănescu: Și o văd cum stă dimineața, cică, tati, lasă-mă că mă relaxez. Cum adică? Te uiți un minut, în care o voce d-aia turuie o poveste în engleză, mă bucur că engleză cu ocazia asta, dar este o poveste îngrozitoare. Mama mea a fost călcată de mașină, fiul meu nu știu ce a făcut. Sunt numai tragedii condensate la un minut, după care treci la altă tragedie, la altă poveste ciudată. Totul trebuie să fie ciudat, tragic, dramatic și care să te bulverseze în minutul ăla și să-ți capteze atenția pentru că după aia tu descarci tot ce ai văzut, nu rămâne nicăieri, e doar o, nu știu, ți-a dat puțină…

Părintele Teologos: Dopamină. E vorba de emoții negative pentru că emoțiile negative generează o mult mai mare descărcare de dopamină și generează mult mai mult trafic. Deci oamenii empatizează mult mai mult cu o emoție negativă. Deci, de exemplu, eu dacă fac acum un reel, adică spun măi, băieți, totul e foarte frumos în Sfântul Munte, e bine, nu știu ce, bate puțin vântul, nicio problemă. Ei, câți o să se uite? Trei și un cuc. Dacă spun fraților, deci vijelie, rupere de nori, a căzut ditamai copacul pe biserică…

Alexandru Stănescu: Pelerinii au fost loviți.

Părintele Teologos: Sigur, au fost loviți, au căzut în râpă. Imediat, automat, toată lumea…

Găsirea sensului presupune o adâncire în sine

Alexandru Stănescu: Dar problema e memoria, deci nu se mai înmagazinează sens, cum ziceți, în memorie. Se înmagazinează doar impulsurile astea și mi se pare dureros, pentru că eu, când eram copil, înmagazinam povestea aia în memoria mea, filmul ăla, după aia stăteam o săptămână și mă gândeam la ce am văzut. Am văzut un film de Ridley Scott, țin minte, când am văzut filmele lui, primele pe VHS și după aia am fost cu tata să văd Dueliștii la cinema. E chiar primul lui film de cinema. Țin minte că am vorbit cu taică-meu după aia, care îmi zicea, uite, ai fost atent la lumina aia, cum a filmat lumina în interior, cum a fost ultima scenă când a filmat, nu știu câte zeci de zile la rând să prindă un răsărit de soare după ce se duelează ăștia doi. Deci aveai despre ce să discuți, mintea rumega mult timp un film.

Părintele Teologos: Să se adâncească, sigur.

Alexandru Stănescu: Și rămânea în tine sensul ăla și nevoia de a căuta un sens. Asta era interesant. Că te învață să cauți un sens în imagine, în comunicare.

Părintele Teologos: Vedeai că există sens, dar sensul nu era frontal. Ca și la Tarkovski. Te uiți, nu are sens, dar te adâncești puțin și vezi o mulțime de sensuri, milioane de sensuri.

Alexandru Stănescu: Sau poate că primul sens la Tarkovski e doar o uimire, o contemplare, o mirare, a naturii, a lentorii acelor personaje fascinante, ascetice, ca niște sfinți, toți așa se mișcă într-o altă dimensiune. După care începi să vrei să vezi dacă există un sens creștin. Bine, acum am citit și cartea Elenei Dulgheru, în care decodifică foarte bine. E o carte excepțională și o recomand cinefililor și mai ales fanilor lui Tarkovski.

Părintele Teologos: Cum se numește cartea?

Alexandru Stănescu: Se numește Filmul ca rugăciune, dar e o carte veche de acum 20 de ani, scrisă de Elena Dulgheru, prima dintre primii critici de film de la noi care au decodificat foarte frumos opera lui Tarkovski și cumva îl prezintă în lumina în care trebuie să vedem aceste filme creștine, în care cumva, deși e totul foarte camuflat, nu e nimic direct, dar sensul final e Dumnezeu și mai ales la Andrei Rubliov, care e un film tot așa foarte… are acolo… E ceva foarte greu în filmul ăla. E și o greutate a personajelor care trec prin acea lume de mocirlă, de luptă, de…

Părintele Teologos: Și năzuința artistului către Dumnezeu, da.

Alexandru Stănescu: Și acel artist, acel om delicat care e forțat să treacă prin acea lume dură și plină de suferință, dar la final filmul te scoate complet din narațiune și rămâi… Chiar și la Centrul de Excelență în Studiul Imaginii, unde termin acum un doctorat în filologie, a existat o conferință despre filmele lui Tarkovski și s-a vorbit în special despre finalul acestui film, care e o succesiune de icoane, acest Andrei Rubliov și ultima icoană este a Mântuitorului chipul, în gros-plan chipul Mântuitorului și chiar am stat să vorbim de ce aceea este ultima imagine și nu Sfânta Treime sau nu alte icoane.

Părintele Teologos: Sau un sfânt. Sfântul Andrei, de exemplu, după numele lui.

Alexandru Stănescu: Da, da, da, exact, exact.

Și am stat să ne gândim de ce. Adică, prima oară când vezi secvența aia, e senzația că imaginile sunt puse aleatoriu. După care începi să vezi că există o anumită dogmatică acolo, o anumită…

Părintele Teologos : Crescendo și așa mai departe.

Cinemaul, prin filme duhovnicești, ne aduce laolaltă

Alexandru Stănescu: Dar toată această discuție despre cinema și felul în care cinemaul ne aduce laoaltă, mi se pare cea mai frumoasă parte a acestei meserii. Faptul că împreună vedem un film care durează două ore sau, cum zicea Spielberg, suntem împreună cu niște necunoscuți într-o sală întunecoasă și tot ce se produce acolo nu e înfricoșător, nu e distrugător de suflet ci, dimpotrivă, cumva îți clădește…

Părintele Teologos: E o formă de rugăciune. Exact asta spunea și Tarkovski, de unde a luat și doamna Elena Dulgheru titlul cărții.

Alexandru Stănescu: Exact, da.

Părintele Teologos: Tarkovski spunea că filmul este o formă de rugăciune.

Alexandru Stănescu: Bineînțeles că ăsta e sensul cel mai profund, dar există și partea asta de iubire către ceilalți. Te deschide către ceilalți oameni cu care vezi filmul, începi să vorbești. Cu primul meu prieten din școala generală m-am împrietenit vorbind despre filme, deci a deschis calea către alt cineva, către alt suflet, către alt om. Și n-aș vrea să se piardă, acum încep să vorbesc și eu ca Spielberg, nu vreau să se piardă mersul la cinema, el militează pentru chestia asta, nu vreau să pastișez acești mari…

Părintele Teologos: Da, poți să spui cum să nu, adică dacă vorbesc bine, și unii chiar vorbesc bine.

Pentru o vizionare a unui film clasic creștin, consultați pe site-ul nostru Iisus din Nazaret: un film de Franco Zeffirelli – episodul 1.

Însingurarea micilor ecrane vs amintirile cu ceilalți la cinema

Alexandru Stănescu: Chiar mi se pare important să nu pierdem această comuniune pe care o aduce cinemaul în viața noastră. Adică această fragmentare, această însingurare pe care a produs-o ruptura asta tehnologică cu ecranul de acasă, ecranul din palmă, ecranul – tableta sau telefon.

Părintele Teologos: Închisoarea ecranelor.

Alexandru Stănescu: Exact, exact, foarte bine ați zis. Deci să nu transferăm asta într-o închisoare a vieților noastre, a sufletului care vrea să se deschidă, de fapt, către ceilalți. Pentru că cele mai frumoase amintiri pe care le-am legate de film și de cinema sunt de fapt amintirile cu ceilalți. Am văzut filmul ăla cu tata. Mi-amintesc că am petrecut timpul ăla cu el și am fost fericit în ziua aia. Am văzut filmul ăla cu un prieten, am văzut filmul ăla cu bunicul meu, mi-amintesc că vedeam, el stătea în pat, avea un televizor în cameră, stăteam lângă el în pat și la un moment dat zicea: uite ce interesant zice tipul ăsta aici. Sau, nu știu, am văzut niște filme de Hitchcock cu el, lui îi plăceau filmele.

Părintele Teologos: O, Doamne ferește!

Alexandru Stănescu: Și îl vedeam, trăiam filmul și prin reacția lui. Vedeam cum reacționează el la filmul ăla și toată tensiunea aia și toată construcția aia de acolo, care bineînțeles că nu era ziditoare de suflet neapărat, dar era un fel de a îl înțelege mai bine pe omul cu care eram acolo. Și nu știu de ce filmele astea, thriller-uri sau… Am un prieten foarte bun care vrea tot timpul să merg cu el la filme horror. Deci e ca o dovadă, ca un legământ al prieteniei noastre.

Părintele Teologos: Și discutați după aceea? Și eu țin minte din copilăria mea că aveam în cartier unde locuiam, aveam un cinematograf în care era un angajat de la cel mai cel mai mare cinematograf din oraș și ăsta ne aducea acolo pentru că ne iubea foarte mult, eram cu foarte mulți copii, ne aducea acolo foarte multe filme și era, nu știu, 4 lei, 3 lei, adică foarte… Și ceea ce era extraordinar era filmul în sine, dar mai ales drumul către casă de acolo și pe drum povesteam în continuu, spuneam despre film, făceam ditamai recenzia. Te rog, fă și tu recenzie. Dă exemplu de film, ce filme să vadă…

Alexandru Stănescu: Da, bine, eu sunt un cinefil eclectic…

Părintele Teologos: Dacă aș putea spune așa.

Părintele Teologos: Ok, foarte bine.

Alexandru Stănescu: Am o problemă cu… Deci, cred că am menționat la început că mințile mele zboară în foarte multe direcții. E foarte greu să pun lesa pe mintea mea și să spun dom’le, uite-te doar la Tarkovski.

Părintele Teologos: Nu, nu, nu.

Toți marii cineaști au o sete după Dumnezeu

Alexandru Stănescu: Nu știu, dar așa vreau să dau și sfaturi de genul, dacă cineva mi-ar spune dom’le, ai temă să vezi numai filme lui Tarkovski. De exemplu, într-o zi mi-am impus să descopăr pe cineastul Bunuel, un mare cineast occidental, un cineast catolic educat în credință catolică. Toate filmele lui te bulversează, spulberă sufletul, ca după aia să afli că în spatele fiecărui film pe care l-a făcut există ceva creștinesc, există o căutare a lui Dumnezeu. E fascinant să vezi că, de fapt, în toate filmele mari, indiferent din ce direcție vin, există această nevoie, această sete, cum spune în psalmul, cum compară psalmul omul cu cerbul, așa cum cerbul vrea apele izvoarelor. Așa, țin minte că era, mă iertați că sar așa de la un alta, este pe cartea pe care a primit-o tatăl meu când a venit 40 de ani, Patericul, există acest citat din psalmul acesta ”precum cerbul își dorește apele izvoarelor, așa își dorește sufletul meu să te aibă pe tine Dumnezeu”. Exact așa este în toți cred eu…

Părintele Teologos: Așa este, ăsta-i omul.

Alexandru Stănescu: Da, și în toți mari cineaști există această sete de a ajunge de fapt la Dumnezeu. Și atunci, dacă pornim de la gândul ăsta și cu gândul ăsta bun în suflet și ne deschidem mintea și sufletul, descoperim în aproape orice film important un drum către Dumnezeu.

Despre minuni în filme ortodoxe, vedeți materialul nostru Minunea (Sfântului Nicolae) – film ortodox de lungmetraj.

Calea Lactee. Buñuel

Părintele Teologos: O umbră a lui Dumnezeu. Ține-ți minte ideea, nu zbura. Și mai ales pe mine m-a impresionat foarte mult că ai vorbit despre Buñuel. De ce? Pentru că filmele lui știu că sunt alb-negru, anii ’60.

Alexandru Stănescu: Și sunt tulburătoare așa.

Părintele Teologos: Da, da, da, și mai ales vorbim de niște mijloace tehnice net inferioare. Nu se compară cu ceea ce astăzi și cu efectele speciale de astăzi, dar cu toate astea vezi că filmele lui Buñuel au rămas în timp, de ce, datorită mesajului, datorită umbrei lui Dumnezeu din filmele respective.

Alexandru Stănescu: Da, de exemplu, în Calea Lactee, dacă veți avea curajul să vedeți acest film care este aproape întregul film, este o discuție despre ce este Duhul Sfânt.

Părintele Teologos: Serios?

Alexandru Stănescu: Filmul acela este despre Sfânta Treime și despre Duhul Sfânt. Totul este grăit prin gura unor oameni spurcați care merg într-un pelerinaj și fac tot felul de… În fine. Dar dacă aveți curaj să vedeți acest film, în acest film cred este o scenă în care un personaj pur și simplu iese în aer liber disperat, căzut, un suflet căzut și începe să ocărască imaginea Maicii Domnului. După ce termină acest șir de vorbe, se arată Fecioara în fața lui, apare Fecioara în fața lui într-o lumină și îi dă cred că îi dă chiar acest…

Părintele Teologos: un metanier, un rozariu pentru că sunt catolici.

Alexandru Stănescu: I-l întinde zîmbind la el și omul ăla izbucnește în plâns… Deci scena asta te zdrobește, pur și simplu. Deci e genul ăsta de cineast în care simți că căutarea asta e tot timpul, în fiecare cadru, în fiecare poveste, în fiecare vis… el e obsedat de vise. E un cineast suprarealist, cel mai important cineast al suprarealismului. Dar nu despre el aș fi vrut să vorbesc.

Andrei Tarkovski, cel mai mare cineast

Bineînțeles că calea cea mai rapidă de a ajunge la un film duhovnicesc e să-l abordezi pe cel mai mare cineast care a rămas în istoria filmului, Andrei Tarkovski, care a avut o căutare de durată și foarte serioasă în direcția aceasta.

Părintele Teologos: Și el a făcut doar 3-4 filme?

Alexandru Stănescu: Da, a făcut puține filme și toate sunt făcute cu greu și jertfă și se vede în filmele lui această jertfă personală. După Călăuza omul a făcut infarct pentru că i-au distrus primul rol de film. A fost topit, intenționat de ei…

Părintele Teologos: Comuniști.

Alexandru Stănescu: ca să-l descurajeze să mai facă astfel de filme. El a făcut infarct și a refăcut filmul. Deci nu s-a lăsat. Adică un om care chiar a pus sânge din sângele lui pentru meseria asta, sunt foarte puțini care au făcut așa ceva și s-a dedicat până la capăt acestei căutări.

Alți cineaști

Bineînțeles că nu e numai el, sunt cineaști occidentali, care nu sunt ortodocși, care au avut căutarea asta. Bine l-am menționat pe Buñuel, dar mai este Carl Theodor Dreyer, care are filme din perioada interbelică dintre care Ordet, Cuvântul, e cel mai cunoscut și…

Părintele Teologos: Cred că știu, e vorba de un tânăr, un om care era nebun sau ceva asemenea.

Alexandru Stănescu: Un pastor care avea o fiică bolnavă, cred. Trebuie să revăd filmul, dar oricum este un film impresionant și filmele lui, și Ioana d’Arc e un film impresionant, a rămas în istoria cinematografului.

Pe calea asta a filmelor duhovnicești avem cineaști de azi. Ostrov e un film extraordinar.

Părintele Teologos: Foarte tare.

Alexandru Stănescu: Nu știu dacă regizorul acela a mai făcut filme.

Părintele Teologos: A mai făcut filme, a făcut Țarul, care este tot pe această linie, dar după care s-a reîntors la filme de acțiune, la filme de așa mai departe.

Tema morții în filme

Alexandru Stănescu: Adică sunt foarte mulți și sunt, de exemplu, Andrzej Wajda, un cineast polonez care a făcut filme despre finalul războiului, dar în multe din filmele lui răzbate acest zbucium al omului, această jertfă. Care-i sensul jertfei? Care-i sensul morții? De ce murim? Asta e o obsesie a multor cineaști, moartea în film. Și ideea asta că dincolo de moarte există ceva. O căutare care există chiar și la David Lynch, un mare cineast necreștin. Nu știu dacă și-a asumat creștinismul vreodată. Deși în multe din filmele lui vezi această căutare dincolo. Bineînțeles că el are alte teme, are tema asta a transmigrației sufletelor sau, nu știu, a reîncarnării, care este o rătăcire din păcate.

Părintele Teologos: Clar.

Tema iubirii în filme

Alexandru Stănescu: Și omul s-a rătăcit mult cu tema asta în filme, dar există, pe de altă parte, există temele astea, iubirea, ce este iubirea, ce este… Am văzut un masterclass al lui, în care pur și simplu plângi când îl vezi cum vorbește despre It’s a Wonderful Life, filmul lui Frank Capra din anii ’40, pe care el l-a văzut când era copil. Și își amintește în acest masterclass experiența… l-au întrebat care sunt cele mai importante filme din istoria cinematografului american. Și primul film care i-a venit în minte a fost It’s a Wonderful Life. Nici până azi nu l-am văzut pe tot, aș vrea să-l văd. De obicei, americanii văd de Crăciun filmul ăsta.

Părintele Teologos: Așa este, așa este.

Alexandru Stănescu: Pentru că e un film de ăsta foarte light-hearted, așa foarte…

Părintele Teologos: Ușor de văzut, dar și dramatic.

Alexandru Stănescu: Da, și dramatic și o pildă foarte, pe înțelesul tuturor, este genul ăsta de filme care se adresează unui public foarte larg, cum face și Spielberg, care au o deschidere foarte mare. Și celor care vor să pătrundă mai mult sensurile, dar și maselor care imediat se bucură de o poveste simplă, o poveste despre un om bun care găsește iubirea sau printr-un înger. Aici apare și un înger, cred. Aș vrea să-l văd și văzându-i figura lui David Lynch, amintindu-și… cred că i-au pus o secvență când James Stewart e cu copiii lui și îi ia în brațe și începe să-i sărute. Și contraplan cu fața lui. El fuma continuu, de aia și a murit. Deci fuma în toate cadrele în care îl vezi pe Lynch, era cu o țigară în mână. Era plin de fum pe față și îi șiroiau lacrimile și zicea „extraordinar”. Parcă vedea pentru prima oară scena aia. Care pătrundea în suflet și… Deci ăsta este efectul pe care orice cineast visează să-l atingă cu un film.

Dacă ajungi să faci asta, poți să te consideri fericit. Dacă unui singur om ai reușit să-i provoci, să-i smulgi din suflet această chestie, înseamnă că scopul tău ca meseriaș în această domeniu de activitate a fost atins în momentul ăla și a doua zi dacă te-ai lăsat de cinema, poți să fii fericit că ai făcut ceva valabil.

Îmi pare rău că… Deci nu mă lăsați să turui atâta.

Părintele Teologos: Nu sunt probleme, te tai eu.

Filmele horror

Alexandru Stănescu: Mai am doar o chestie pe care aș vrea să o menționez. Eu văd foarte mult pe YouTube mărturiile cineaștilor importanți. Mă fascinează foarte mult viziunea lor despre lume. Este un cineast, n-aș vrea să-l critic foarte mult, dar omul are probleme e într-o zonă de energie joasă și toate filmele lui transmit asta, David Cronenberg, probabil că știți a făcut un film celebru în anii ’80, Musca, care este un film despre transformarea omului, deși este unul dintre cele mai înfricoșătoare filme de groază, dacă privești sensurile acestui film este despre lepădarea acestui trup uman și către ce se poate îndrepta omul în infern, aș putea spune. Deci sunt filme ale unor cineaști care vizualizează infernul, pur și simplu. De multe ori, filmele horror prezintă această fascinație a răului și deschid în oameni această curiozitate, tot către dincolo, dar un dincolo al suferinței…

Părintele Teologos: Al demonicului.

Alexandru Stănescu: Și al osândei de fapt pentru că sensurile filmelor cu vampiri și cu zombi, de fapt, cum le-am decodificat eu și chiar aș vrea să scriu un mic studiu despre asta dacă voi avea timp, sper, sensul lor se găsește în scriptură, este slujba înmormântării, cred, sau la Parastas unde se citește că îngerul va trâmbița și cei buni vor învia spre învierea vieții, iar cei răi vor învia spre învierea suferinței.

Părintele Teologos: Osândei.

Alexandru Stănescu: Deci asta e fascinant. Toți vor învia, dar unii vor învia spre suferința veșnică, pe care acești cineaști o transferă pe ecran.

Părintele Teologos: Și o trăiesc…O trăiesc parțial, evident.

Alexandru Stănescu: Și acești zombi sunt o metaforă a acestei osânde care nu se mai termină niciodată. Și trupurile, creația aceasta a lui Dumnezeu, trupul uman, în loc să se descompună, să se întoarcă în locul în care Dumnezeu l-a menit să se întoarcă, continuă să trăiască pe pământ și să întruchipeze această osândă veșnică. Deci are chiar și acest film, care pare un gen minor sau un gen absolut nu știu, trash pentru mulți cinefili de elită, există ceva acolo, în spatele acestui film.

David Cronenberg, un cineast horror celebru, spune ce i-a deschis lui calea spre meseria asta, când era copil, totul pleacă de acolo, când era copil mergea un cinema de copii din Quebec, oricum e din Canada, un cineast canadian. Și vis-a-vis de cinemaul lui de copii era un cinema de film european. Când ieșea de acolo, îi vedea pe adulții care ieșeau de la filmele lui Fellini, lui Antonioni, lui Tarkovski… dar el era mic, era în anii ’50, încă nu făcea…

Părintele Teologos: Nu apăruse Tarkovski. 

Alexandru Stănescu: …Fellini, Bergman și marii cineaști occidentali care luau și Oscar și ajungeau și în Canada. Și odată își amintește că a văzut oamenii ieșind de la celebrul film al lui Fellini, La Strada. E unul dintre cele mai frumoase filme din istoria filmului. Vă invit să vedeți acest film pentru că are duhul iertării,  duhul ispășirii de păcate. Ideea asta de păcat există în acest film, deși văzând filmele lui Fellini ai senzația că el nu știe ce e aia păcat, dar filmele lui știu ce înseamnă păcat și personajele lui.

Părintele Teologos: La Strada, Fellini.

Alexandru Stănescu: Și ieșeau oamenii și le curgeau lacrimile pe obraji și a spus băi, dacă acești adulți, oamenii în toată firea, plâng, ies plângând de la cinema, eu vreau să fac meseria asta. Vreau să-i aduc pe oameni la asta.

Părintele Teologos: Slavă Lui Dumnezeu! Dar vezi că el s-a dus pe horror, pe când mai ales Fellini, ca mulți cineaști foarte importanți italieni, sunt foarte solari, foarte bucuroși, foarte așa mai departe.

Alexandru Stănescu: Deși e multă tragedie și la Fellini, cu suferința asta umană, sau la…

Părintele Teologos: Viața, viața de zi cu zi, cenușiul vieții de zi cu zi, drama.

Alexandru Stănescu: Neorealismul ăsta de după război în care vezi toată această mizerie umană.

Părintele Teologos: Înfrângerea care a existat după al doilea război mondial și italienii trăiau asta ca și…

Despre pericolele filmelor horror din perspectivă ortodoxă, citiți analiza în Frica „plăcută“ sau de ce vizionăm filme horror.

Filmul Umberto D., de Vittorio De Sica

Alexandru Stănescu: Și totuși omul…În filmele astea, aveți dreptate, omul iese învingător. Adică sufletul care merge spre lumină învinge în toate aceste filme despre suferință. Acum îmi vine în minte, că tot m-ați dus în direcția asta, e un film Umberto D., celebru, de un alt mare neorealist. Amintiți-mi, părinte, cine a făcut Umberto D.? A făcut „Hoții de biciclete”. Vittorio De Sica.

Părintele Teologos: De Sica.

Alexandru Stănescu: Deci Umberto D. este un bătrân după război care nu mai are casă, nu mai are bani, nu mai are mâncare. Vagabondează pur și simplu printr-un oraș din Italia. Și ultima secvență, el se duce încet, încet… dar cum e filmat!! Deci ritmul ăla care nu mai există azi. Camera care urmărește un personaj așa încet și te face să trăiești împreună cu el scenele. Se duce spre calea ferată și avea un cățeluș mic în mână și prim plan cu figura lui complet deznădăjduită, nu mai există speranță, nu mai există nimic. Dumnezeu l-a abandonat, crede el, se îndreaptă spre calea ferată cu cățelul și se pune pe calea ferată, nu vezi trenul, vezi doar figura lui în prim plan. Asta face De Sica și marii maeștri știu să găsească în figura umană sensurile astea. Auzi doar trenul cum se apropie, îl auzi, se aude sirena aia și câinele începe să se zbată. E o scenă extraordinară. Avem un plan mediu, câinele se zbate în brațele lui și bătrânul mai mult de dragul, de dragul câinelui, se dă la o parte, dar după ce se dă la o parte, citim pe fața lui că conștientizează ce a făcut și greșește. Dar acea ființă necuvântătoare din brațele lui îl aduce înapoi…

Părintele Teologos: A fost cuvântul lui Dumnezeu, de fapt.

Alexandru Stănescu: Asta e genul de cinema pe care vă invit să-l savurați.

Filmul SF

Părintele Teologos: Apropo de asta, apropo de animale, îmi vine în minte și o să mergi la alt gen, la SF, unde acolo, sigur că astăzi este foarte popular, dar eu am văzut foarte multe filme SF, sunt un caracter foarte tehnic, deci n-am nimic cu navele și cu laserele și așa mai departe, din contră. Dar sunt total împotriva filmelor SF în care există doar bătăi și o violență fără mesaj. Și apropo de asta, țin minte un film celebru care se numește Blade Runner…

Părintele Teologos: În care, la final, mă rog, este androidul respectiv care dă drumul la un porumbel alb.

Alexandru Stănescu: Da, pare că da, da. Și plouă, nu?

Părintele Teologos: Și plouă, și plouă, și plouă.

Alexandru Stănescu: Da, da, e celebră scena aia, da.

Părintele Teologos: În care respectivul moare și spune că toate amintirile mele se vor duce ca și lacrimile, în ploaie.

Alexandru Stănescu: Da, da, e foarte poetică scena aia.

Părintele Teologos: Foarte poetică și nici măcar nu știi, plânge androidul sau sunt picăturile de ploaie care cad pe față. Foarte bine făcut…

Metafora monahilor în Star Wars

Alexandru Stănescu: Da, da, sunt astfel de momente în filmele SF, într-adevăr sunt. Bine, este celebra serie Star Wars despre care am mai vorbit cu părintele și am fost fericit să aflu că și părintele e un fan Star Wars, deci…

Părintele Teologos: Da și nu, adică partea bună apreciem, partea bună.

Alexandru Stănescu: Noi suntem fani ai vechilor filme Star Wars în care există un duh al creștinismului și al căutării lui Dumnezeu, bineînțeles, deghizat în această forță, în aceste personaje care se luptă, dar care toate, dacă vă uitați cu atenție, sunt niște monahi acolo care se luptă cu demonii, de fapt. Aceasta e metafora din Star Wars. Și cred că de-aia filmul a reușit să transceadă atât de mult în atâtea zone pe tot mapamondul filmul ăsta a fost iubit. Și în prima parte chiar vedem un monah care se luptă cu ucenicul lui căzut. De fapt, despre asta e vorba, în prima parte.

Părintele Teologos: Și ucenicul lui căzut este, de fapt, tatăl ucenicului monahului respectiv.

Alexandru Stănescu: Da, da, noului ucenic. Noului ucenic. Este o întreagă relație acolo care se dezleagă la finalul parții a treia, Întoarcerea Cavalerului Jedi, în care este o scenă – de fiecare dată când văd filmul ăla, nu știu, nu pot să zic că plâng, că acum l-am văzut de prea multe ori – dar este o scenă impresionantă în care satana practic apare în filmul acela, împăratul.

Părintele Teologos: Așa este, împăratul respectiv, Palpatine.

Alexandru Stănescu: Chiar Lucas spune că la design-ul acelui personaj este satana.

Părintele Teologos: Așa este.

Alexandru Stănescu: Deci ăla este Diavolul, care îi face pe toți să cadă sub stăpânirea lui și mai ales pe acest ucenic strălucit al lui, Obi-Wan…

Părintele Teologos: The Chosen One, care iarăși este un model creștin, pentru că Darth Vader, Anakin Skywalker, era cel ales.

Alexandru Stănescu: Exact, un ucenic strălucit al lui, despre care toți credeau că va schimba, știți că zice că tu vei schimba ordinul nostru…

Părintele Teologos: Vei aduce binele și așa mai departe.

Alexandru Stănescu: Deci aici găsim automat niște trimiteri din Lucifer și așa mai departe.

Părintele Teologos: Clasic, clasic. Și mai ales el a căzut, de ce? Pentru că dorea nemurirea. Același lucru. Dorea nemurirea și pentru el și pentru soția lui.

Frica de moarte, motiv al căderii

Alexandru Stănescu: N-aș fi crezut că în ultimul lui film, Lucas va găsi o soluție atât de interesantă să explice căderea lui Vader, pentru că până la răzbunarea lui Sith, nu înțelegi exact care a fost cauza căderii lui. Dar acolo înțelegi că, de fapt, cauza a fost frica. Frica de moarte. Nu atât căutarea nemuririi, cât frica de a dispărea pentru că o văzuse pe mama lui murind și nu vroia să se întâmple același lucru cu soția lui. Și e foarte interesant, aproape ca o pildă, cum demonul se strecoară în viața acestui personaj strălucit, de altfel, printr-o idee bună. Vrei să salvezi pe cineva…

Părintele Teologos: Distorsionarea unei idei bune. Îți vinzi sufletul pentru asta.

Alexandru Stănescu: Adică, încercând să salveze o persoană iubită, oricum el trăia într-o ilegalitate cu ea, pentru că ordinul lor avea interdicție tocmai ca să nu ajungă la așa ceva.

Părintele Teologos: Exact, ca să nu fie manipulabil.

Alexandru Stănescu: Dar căzând în această patimă a nevoii de a o salva și de a-și păstra de fapt această iubire interzisă până la urmă, el ajunge să distrugă întregul ordin Jedi și să deschidă o epocă a întunericului în acest film. Dar ce e interesant că copiii lui îl vor salva.

Filmele celebre au la bază arhetipuri creștine

Părintele Teologos: Da, da. Copiii lui devin ucenici chiar la fostul lui maestru și îl salvează. Da, problema cea mare cu tinerii este că rămân doar pe planul navei. Ai văzut ce-o tras cu nava, ce-au distrus steaua morții și așa mai departe. Haideți, fraților, să mergem dincolo, să mergem la narativă, să mergem să vedem care este adâncimea.

Alexandru Stănescu: Și să înțelegem că în spatele tuturor acestor filme celebre și foarte importante, există niște arhetipuri. Sunt chiar multe pilde creștine în filmul ăsta.

Părintele Teologos: Sigur. De ce? Pentru că, să înțelegem, creștinismul nu este religia mea, cu toate că este religia mea, ci este modul corect de a fi. Este modul corect de a fi. Este ceea ce rezonează cu matricea umană, ceea ce rezonează cu modul corect.

Binele este firesc și învinge totdeauna!

Alexandru Stănescu: Da, mai ales noi… nu știu la un public de exemplu musulman ce sentimente pot să le transmită filmele astea, dar pentru noi, de exemplu, eu când eram copil simțeam că, după cum ziceți, e ceva firesc acolo în povești. Așa trebuie să se întâmple.

Părintele Teologos: Sigur, la fel și la musulmani. De ce? Pentru că este modul corect de a fi. Chiar dacă ei sunt distorsionați, ei simt treaba asta.

Alexandru Stănescu: Adică, ideea asta că binele e ceva firesc…

Părintele Teologos: Sigur. Și că învinge totdeauna.

Mesajul deformat al filmelor actuale

Alexandru Stănescu: Trăim astăzi un fenomen interesant despre care am vorbit acum recent. Binele începe să se confunde cu răul. 

Părintele Teologos: E o mare problemă și din cauza asta ei vor, deci cei care sunt la butoane la ora asta, vor să strâmbe treaba asta, adică vor să facă răul atractiv, vor să ne facă să empatizăm cu răul astfel încât să ne distrugem.

Alexandru Stănescu: Adică, această amărăciune pe care lucrurile, să zicem, păcatul, răul, o transmite inerent în sufletul uman, care e în căutare de Dumnezeu, această amărăciune începe să fie îndulcită cu un îndulcitor fără zahăr.

Părintele Teologos: Da, da…

Alexandru Stănescu: Adică începe cumva… Pastila asta e foarte amară, dar dacă iei niște de-astea cu ștevia, parcă nu mai are…

Părintele Teologos: Zaharin.

Alexandru Stănescu: Și asta vezi în multe filme, de exemplu, nu că vreau să-l critic, că e un mare cineast și îl simt că e într-o căutare, Guillermo del Toro, am văzut multe filme de ale lui, a avut o viață zbucimată, tatăl lui a fost răpit de mexicani, de mafie, l-a salvat James Cameron, apropo, să verificați povestea asta că e fascinantă. Toate filmele lui au o căutare a unui dincolo, dar el are o fascinație, o slăbiciune, aș spune, pentru aceste personaje căzute, monștri ăștia, pe care el vrea să ni-i prezinte într-un mod agreabil… Dom’le, bestia, monstrul, de fapt nu e chiar ceva atât de întunecat.

Părintele Teologos: Foarte periculos!

Alexandru Stănescu: Noul lui film, pe care mulți îl consideră o capodoperă și într-adevăr la nivel tehnic, chiar și dramaturgic, putem spune că e o capodoperă, dar oare la nivel de sens este o capodoperă acest film? Pentru că vrem să înțelegem sensul inițial al cărții lui Mary Shelley.

Părintele Teologos: Folosul sufletesc.

Alexandru Stănescu: Da, și cartea ei a ajuns celebră și a pătruns atât de mult în cultură și în conștiința asta colectivă și în intelectualitatea occidentală prin această întrebare – poate omul crea, asemeni lui Dumnezeu, viață? Adică plecând de la acea rătăcire, cădere demonică a savantului, faustică să-i zicem, a savantului care vrea să semene cu Dumnezeu dar nu prin virtuțile…

Părintele Teologos: Și nu prin virtute, nu prin unirea cu Dumnezeu, ci de unul singur.

Alexandru Stănescu: Ci prin puterea minții, prin puterea științei… Că savantul din Frankenstein nu crede în Dumnezeu. Faust crede în Dumnezeu, dar ăsta din Frankenstein este un ateu care merge doar pe mâna științei.

Părintele Teologos: Care se autoîndumnezeiește, de fapt.

Alexandru Stănescu: Și bestia pe care o creează, ce e interesant la Guillermo del Toro, acest monstru este foarte uman și e foarte agreabil. E chiar un monstru, cum să zic, are un trup așa, deci dacă vedeți filmul vă dați seama cât de amăgitor creează acest personaj.

Alt mesaj amăgitor: Binele învinge prin forță

Părintele Teologos: Și o altă mare amăgire pe care o vedem și în Războiul Stelelor și nu numai, este că binele învinge prin forță. Da. Foarte rău, e foarte rău treaba asta, dar vedem în foarte puține filme în care binele într-adevăr învinge prin jertfă, adică învinge prin virtute. Și din cauza asta ar fi extraordinar dacă cineva ar putea să facă sau să spunem așa filme în care binele apare în adevărata lui formă, adică învinge prin iubire.

Alexandru Stănescu: E interesant ce ziceți aici, că totuși în cel mai vechi Star Wars, primul, el îl învinge pe Vader prin oprirea violenței. Adică Obi-Wan…

Părintele Teologos: Evident, evident. Își închide sabia.

Alexandru Stănescu: E extraordinar, e unul dintre cele mai duhovnicești, dacă aș putea spune, momente din Star Wars, în care acest maestru alege pur și simplu calea de a opri violența complet și de a se lăsa…

Părintele Teologos: în mâinile Providenței, în mâinile lui Dumnezeu.

Alexandru Stănescu: Și el nu moare, de fapt, dispare în dimensiunea cavalerilor Jedi.

Analiza unui film cu temă duhovnicească: Un Faust rusesc: Călugărul și dracul.

Desenele animate The Emperor’s New Groove

Părintele Teologos: Sigur, dispare, de fapt, în rai, să vorbim în termeni creștini. Da, e o întreagă poveste pe tema asta și sunt foarte puține filme în care vezi… Și chiar acum, chiar mi-a trimis cineva un film de desene animate The Emperor’s New Groove …

Alexandru Stănescu: Da, da, da, am auzit de film.

Părintele Teologos: Da, da, da. În care e vorba de un… Și o să punem și pe site, foarte probabil cînd o să iasă podcastul, e deja pe site, în care este un împărat, un împărat mexican… De fapt, este povestea biblică a lui Nabucodonosor. Un împărat mexican care este foarte mândru, foarte agresiv, foarte batjocoritor și așa mai departe. Vrea să facă foarte multe lucruri în detrimentul țăranilor și a oamenilor. Și e una la curte, o femeie foarte malefică, care dorește să-i ia puterea și îl vrăjește pe respectivul și-l transformă într-o lamă, deci  într-un animal și dintr-o dată, împăratul cel foarte agresiv și foarte batjocoritor și foarte rău devine dependent de un țăran pe care tocmai el îl agresase și promisese țăranului respectiv că o să-i distrugă casa, o să-i distrugă familia și o să-i alunge de pe pământul lui și așa mai departe. Și ceea ce este extraordinar de frumos este că țăranul respectiv îl iartă și îl iartă în continuu. Și mă rog, cum se termină filmul.

Deci vedem totdeauna că, e adevărat, cum spuneam, e bazat pe povestea biblică a lui Nabucodonosor, dar vedem că totdeauna arhetipul scripturii, arhetipul creștin, arhetipul duhovnicesc, totdeauna reverberează și dă valoarea filmului.

Alexandru Stănescu: Ei încearcă și la Hollywood să țină, cel puțin așa formal, aceste canoane ale binelui și ideea asta că iertarea, că toleranța… acum iertarea începe să se transforme într-o toleranță față de tot ce se întâmplă.

Părintele Teologos: Și asta e foarte periculos, foarte periculos!

Alexandru Stănescu: Și încearcă ei să transmită în continuare mesaje de astea pozitive, dar, din păcate, acest trend cultural deformează multe din mesajele care duc spre viața spirituală, spre o parte duhovnicească a omului, spre căutarea asta. Îl distrag pe spectator și îl fac cumva să…

Părintele Teologos: Accepte orice.

Publicul nu acceptă orice

Alexandru Stănescu: Da, dar am senzația totuși că publicul nu acceptă orice.

Părintele Teologos: Da, da, pentru că din cauza asta a apărut acest val de creștinism și au apărut marile eșecuri în film. Și cred că problema cea mare, sigur, dincolo de maleficul pe care, Dumnezeu știe, în cei care promovează astfel de mesaje, este și faptul că nu fac distincție între păcat și păcătos. Da. Adică, într-adevăr, pe păcătos trebuie să-l iubim orice ar face. Trebuie să empatizăm cu el orice ar face, dar nu trebuie să primim păcatul și deci în filme trebuie să vedem personajul respectiv care face rău, să empatizăm cu el, să ne prezinte treaba asta, să ne prezinte și distrugerea pe care o face păcatul.

Alexandru Stănescu: Acum mi-a venit în minte Alba ca Zăpada, ei au făcut un film după Alba ca Zăpada, acum la aniversarea a 100 de ani de Disney.

Părintele Teologos: Da, praf l-au făcut.

Alexandru Stănescu: Da, l-au făcut praf și public a fost unul dintre cele mai mari eșecuri, deci mi se pare rușinos, una din cele mai frumoase povești…

Părintele Teologos: Pentru Dumnezeu, da, foarte frumoasă.

Alexandru Stănescu: …cu care a început istoria Disney. Tu o să serbezi la 100 de ani cu un eșec răsunător în care ai vrut neapărat să faci piticii pe computer, să o faci pe Alba ca Zăpada… în fine, sunt din tot felul.

Părintele Teologos: De toate rasele și de toate înălțimile…

Un exemplu de film artistic cu mesaj duhovnicesc este disponibil pe site-ul nostru: Sunt …Gabriel! – film artistic de lungmetraj.

Seria de filme Wiked aduce un mesaj distorsionat, pervertit

Alexandru Stănescu: Sau, ce e interesant, acum ei repovestesc basmele din punctul de vedere al personajului negativ. Nu știu dacă sunteți la curent cu Wicked, seria asta de filme.

Părintele Teologos: Am auzit de ea, n-am văzut.

Alexandru Stănescu: E celebra poveste cu Vrăjitorul din Oz. Repovestită din unghiul vrăjitoarei celei rele.

Părintele Teologos: Ferească Dumnezeu!

Alexandru Stănescu: Vrăjitoarea cea rea, personajul ăla verde, este foarte uman și de fapt ea este personajul pozitiv în noul film.

Părintele Teologos: Ferească Dumnezeu! Deci, de fapt, resetează și întorc cu susul în jos tot sistemul de valori.

Alexandru Stănescu: Chestia asta a început de când au făcut, după Frumoasa din Pădurea Adormită, au făcut un film Maleficent cu Angelina Jolie, nu știu dacă l-ați văzut, în rolul lui Maleficent. Deci toate aceste personaje celebre, arhetipale, străvechi din basmele Fraților Grimm ei le iau și vor să facă filmul din perspectiva lor, arătând că de fapt nu erau chiar așa de răi. Altcineva, un om poate chiar un om bun i-a făcut răi…

Părintele Teologos: Adică un bun este de fapt ăla rău…

Alexandru Stănescu: Adică încep să creeze niște povești atât de întortochiate care pentru mintea mea de adult sunt cumva întortochiate, darăminte pentru un copil care vede povestea asta, frate, nu mai înțeleg nimic, adică cine e ăla bun? Adică ăla rău e de fapt ăla bun?

Desenele animate moderne sunt foarte, foarte periculoase!

Părintele Teologos: Ferească Dumnezeu! Deci, oamenii buni, ceea ce spune Alex e foarte important, astfel încât să știți pentru copiii voștri să le interziceți, adică să nu-i lăsați să se uite la astfel de filme pentru că datorită modului în care se narează scriptul, scenariul, povestea și efecturile speciale, evident că atrage, adică e foarte atractiv și copilul o să crească cu un sistem de valori foarte distorsionat. Deci, mare atenție, nu, nu, și mai ales desene animate, moderne, ferească Dumnezeu!

Alexandru Stănescu: De fapt, aici, acum depistez cînd vorbim cu Sfinția voastră, îmi dau seama că ideea asta de alteritate, care e ceva creștin de fapt până la urmă să iubești pe aproapele… ideea asta se transformă foarte insidios, hai să iubim și răul.

Părintele Teologos: Da, păcatul. Nu pe păcătos, păcatul…

Alexandru Stănescu: Păcatul, hai să iubim și păcatul, hai să cochetăm și cu lumea asta, că până la urmă noi suntem toleranți și deschiși spre tot ce înseamnă altceva decât noi. Dar aici e granița asta care începe să fie depășită de cultura cinematografică mai ales, care nu mai vrea să facă o departajare, adică răul ca idee de păcat care va fi pedepsit devine răul ca idee de personaj bun contaminat, devenit rău în ochii celorlalți…

Părintele Teologos: cu care să empatizăm, să fim de partea lui și așa mai departe. 

Alexandru Stănescu: Pe care ceilalți îl judecă și îl condamnă pe nedrept până la urmă, că de fapt e tot o ființă bună care a căzut din vina celorlalți oameni buni.

Părintele Teologos: Ferească bunul Dumnezeu, sunt foarte periculoase și mai ales desenele animate, moderne, sunt foarte, foarte periculoase! Deci trebuie să fim cu mare, mare atenție și recomandăm, cred că asta este o recomandare pentru părinți, să vadă ei întâi filmele pe care copiii o să le vadă. Și mai ales dacă copiii presează să vadă un anumit film, de obicei copiii presează din cauza faptului că și ei la rândul lor primesc presiuni de grup, că este un film foarte celebru. Deci recomandăm părinților să vadă ei întâi filmul respectiv și după aceea să spună copiilor dacă este bun sau nu.

Alexandru Stănescu: Acum în absența părinților, că mi-e teamă de multe ori că părinții sunt absenți și mi-e teamă și de mine că sunt absent de multe ori față de copiii mei, îmi păstrez totuși încrederea în duh,  acel înger din copii care le șoptește băi, ce vezi aici nu e chiar ce trebuie. Adică să nu crezi ce vezi aici.

Părintele Teologos: Dar pentru asta trebuie să roage! Neapărat trebuie să vă rugați, neapărat să avem programul duhovnicesc, să mergem la biserică, rugăciune și atunci o să ne spună, o să ne spună Dumnezeu în inima mea, în inima fiecăruia dintre noi, nu te uita aici și nu vă călcați în picioare conștiința pentru că o să regretați după aceea.

Lumina este Dumnezeu!

Alexandru Stănescu: Aș vrea să mai spun, nu vreau să vă răpesc tot timpul, dar recent la TVR am lucrat la o emisiune frumoasă cu colegul Rafael Udriște și Ruxandra Țuchel, cei din echipa noastră. Ei au fost și au filmat un părinte din Constanța care a spus o chestie pe care foarte puțini (preoți) au avut curaj să o spună filmați. Nu știu dacă au avut sau nu au avut șansa mulți preoți să spună asta. Sloganurile astea care se vehiculează în media românească de mulți ani deja, ideea asta de Paști sau de Crăciun,”Lumina ești tu”. Și Părintele a explicat foarte interesant, deși într-un limbaj destul de sever și dur pentru mulți, mulți care aud asta ce reproduc acum de la Părintele o să zică, oleu, ce închistat, ce sever, ce nu știu ce și vor avea reacția asta de respingere. Dar el a spus-o foarte brutal: omul nu este lumină. Fără Dumnezeu, omul este întuneric și iad.

Părintele Teologos: Evident. Evident. Pământ și păcat.

Alexandru Stănescu: Deci așa a spus. M-am cutremurat și eu când l-am auzit, pentru că mi-am dat seama că și eu auzind sloganul ăla de multe ori, mi se părea, băi, ceva nu e în ordine aici, că nu tu ești sursa binelui pe Pământ. Evident. Adică ideea asta de a îndepărta un Creator de unde vine totul și a ne împropria, nu știu, furăm noi această capacitate de a emana lumină…

Părintele Teologos: Autoîndumnezeire, sigur, idolatrizare.

Alexandru Stănescu: Deci e o mare, din păcate… și de multe ori, și când eram adolescent și auzeam sloganul ăsta la televizor, mă simțeam așa, cumva, băi, nu mai spuneți chestia asta. Simțeam că e ceva în neregulă cu povestea asta… De multe ori și eu, în lipsa gândului către Dumnezeu sau în lipsa gândului către ceva bun, îmi devin și eu conștient că sunt într-adevăr în întuneric. Și ce poate să zacă în mine, e groaznic.

Părintele Teologos: Așa este, este iadul.

Să avem un sistem de valori când alegem filmele

Deci oameni buni, să avem măsură duhovnicească, avem nevoie de artă. Sigur, dacă puteți să vă rugați și să fiți ca noi monahii, ar fi foarte bine. Dar, hai să fim realiști, și avem nevoie de artă, să aveți artă bună. Dacă puteți să ascultați muzică psaltică și să citiți Sfânta Scriptură și pe Sfinții Părinți ar fi cel mai bine. Dar, într-adevăr, cum spuneam, dacă aveți nevoie de filme, trebuie să știți foarte bine ce alegeți și socotesc că sistemul de valori pe care l-a dat Alex este un sistem de valori foarte bun care poate să ne pună puțin pe cale. Nu este vorba atât de numele pe care le-a dat, sunt și astăzi, e vorba de Mel Gibson, e vorba de Terence Malick, sunt anumiți foarte buni cineaști, ci e vorba de sistemul de valori, astfel încât să știți, să alegeți și voi. Mulțumim tare mult, Alex.

Alexandru Stănescu: Mulțumesc mult, Părinte.

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin!

Întrebări frecvente

Întrebări frecvente

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!