De ce ne este frică de bucurie? – p. Livios Papadopoulos

Urmăriți un foarte bun dialog duhovnicesc în care părintele Livios ne vorbește despre adevărata bucurie și cum se poate dobândi și păstra în zilele noastre.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

De ce ne este frică de bucurie? – p. Livios Papadopoulos

Urmărești “Podcastul vieții tale”. Părintele Livios, în lume Haralambos Papadopoulos, ne vorbește despre bucuria pe care noi, oamenii, o căutăm atât de mult, dar în același timp o sabotăm. De unde vine bucuria, cum ne vom conecta la ea și cum o vom experimenta fără vinovăție și fără frică.

– De ce o carte despre bucurie?

– Fiindcă pentru asta am fost creați. Este ceea ce ne aparține.

– Și cum… care este relația noastră în final cu bucuria? Suntem cu toții în mod natural bucuroși și experimentăm bucuria?

– Am spune că relația este puțin contradictorie. Adică, pe de o parte, o cerem foarte mult în orice, în orice lucru simplu, cotidian și obișnuit pe care îl facem. Și pe de altă parte, când o întâlnim și ne apropiem de ea atunci simțim și o vină în același timp, și frică și nesiguranță de multe ori.

– De ce?

– De ce? Răspunsul este că sunt foarte multe cauzele și motivele. Am spune, pe scurt, că există un climat cultural care te face să te simți vinovat: cum să te bucuri tu când restul lumii nu este bine, când mama ta nu este bine, tata nu este bine, frații tăi nu sunt bine. Există și un sentiment că merit și eu ceva bun în viață până la urmă. Asta merge la un nivel mai profund, inconștient, mai traumatic, care ne interzice cu putere să facem pașii vieții noastre și ne spune: “Nu meriți darul, nu meriți binele, și dacă a venit, va pleca repede.” Un alt lucru este că ne temem, pentru că și bucuria are o fluiditate. Nu trebuie să uităm asta. Adică, toate în viață au o fluiditate, Deci și bucuria o are.

– Va veni și va pleca repede.

– Da, ne gândim: “Știi ceva? Va pleca.” Și astfel, vreau să trăiesc asta cu profunzime, cu un ritm al eternității, să zicem, să-i dau o prelungire în timp. Și mă tem de faptul că va dispărea. Și spun: “Mă voi bucura, dar va fi foarte puțin, va dispărea.”

– Și deci, în mod subconștient, alegem să nu ne bucurăm deloc, ca să nu suferim dezamăgirea și durerea.

– Ne sabotăm. Este un autosabotaj, să zicem. În realitate, sabotăm bucuria și, când vine, o anulez, o alung. Sunt bănuitor, sunt fricos și nesigur în fața ei, și de multe ori profund vinovat. Și ce fac? Când vine, o distrug. Așa că pot să mă rog ani de zile și să aștept să vină cineva în viața mea, o relație frumoasă, o slujbă bună, un cartier frumos, un oraș frumos, orice, dar apoi încep să intru într-o formă de negare. Poate fi văicăreală, poate fi mizerie, poate fi distructivitate, Toate acestea sunt, în esență, un autosabotaj. Și știi, bucuria are și altceva în ea. Bucuria are o revelație. Adică îți amintește de ceea ce poți să trăiești și nu trăiești.

– Auzindu-vă cuvintele, Părinte, că bucuria poate fi o slujbă cum ți-ai dorit, toate lucrurile pe care le-ați menționat, chiar și un cartier frumos, un bun partener sau parteneră, un prieten de suflet, orice, mă gândesc că de obicei, când auzim cuvântul bucurie, mintea noastră nu merge acolo. Am această senzație și hai să o discutăm aici acum. Când spunem bucurie, înțelegem o euforie foarte intensă, că o trăiesc chiar acum cu o intensitate foarte mare.

– Da. Și cineva ar putea spune că acesta este un extaz, să zicem, al bucuriei, deci o deschidere spre bucurie. Dar este puțin periculos. Bucuria pe care eu o tratez în carte, și asta este părerea mea, este bucuria despre care vorbește Hristos. Hristos spune că am venit să vă aduc o bucurie pe care nimeni nu o poate lua de la voi. De ce nimeni nu o poate lua? Pentru că bucuria despre care vorbește Hristos este o bucurie interioară. Nu este bucuria care depinde de o plăcere. Astăzi, să zicem, am confundat plăcerea cu bucuria. Am confundat succesul cu fericirea. Poți fi un om foarte de succes și să fii nefericit. Poți fi un elev de succes la olimpiadele naționale și să nu fii bucuros. Poți realiza tot ce ți-ai propus ca viziune, vis și obiective în viață. și totuși, inima ta poate fi goală, să fii în depresie. La fel se întâmplă și cu bucuria și plăcerea. Adică, nu înseamnă că atunci când mă bucur de plăcere sunt și bucuros. Dimpotrivă, de multe ori plăcerea te îndepărtează de bucuria esențială.

– De ce?

– Pentru că în realitate ea adoarme și anulează simțul lipsei. Adică, plăcerea vine să adoarmă, să amorțească întâlnirea ta cu lipsa ta. Dacă nu te întâlnești cu trauma ta, cu lipsa, cu rana din tine, atunci nu poți găsi bucuria, căci bucuria presupune să treci prin iad. Presupune crucea, învierea. Adică presupune să mă privesc pe mine însumi cu întunericul meu, ca să pot găsi această bucurie care mă va scoate de acolo.

– Bucuria cere o întâlnire, deci, presupune o întâlnire cu noi înșine, cu ceea ce simțim ca pe un țepuș adânc înfipt în noi.

– Da, desigur. Iar plăcerea nu te lasă să întâlnești asta. De aceea, civilizația modernă este o civilizație a plăcerii, dar nu a bucuriei.

– Plăcerea va veni și mă va ameți puțin și nu voi simți spinul în niciun fel. Poate fi cu banii, da? Sau poate fi cu alcool, cu faimă, cu orice, cu titluri, cu orice.

– Da. Cu orice, cu droguri, cu orice ar fi. Așa că, chiar și uitându-mă la telefonul mobil, la ecran și la această înghețare, o amorțeală este în realitate, o evadare din realitate. Nu suport realitatea și intru în lumea virtuală a ecranului.

– Suntem niște ființe extrem de inventive. Adică îmi dau seama acum, când le enumerăm, câte ieșiri spre plăcere și câte moduri de a ne bucura am găsit. Căi spre bucurie? – Căi spre bucurie. Nu avem o cale largă spre bucurie, dar avem dificultăți căci bucuria, așa cum am spus mai devreme, cere osteneală și trudă. Adică bucuria poartă o cruce în ea. Iar societatea modernă este o societate care nu vrea durere, nu vrea cost, nu vrea risc, nu vrea să ridice crucea, nu are răbdare, nu are virtuți care s-o ducă la bucurie.

– Pot să trec prin greutăți, să înfrunt o problemă serioasă de sănătate, să trec printr-o dificultate serioasă, așa cum o percep eu ca fiind serioasă, și să existe momente în care bucuria este vie în mine?

– Desigur. Pentru că bucuria nu este opusul vulnerabilității noastre. Adică, ce vreau să spun prin asta: nu înseamnă că în bucurie nu există…, ea încorporează în ea și vulnerabilitatea omului. Nu este fie rană, fie bucurie. Adică, dacă mă bucur nu înseamnă că mi-am rezolvat toate problemele. Bucuria nu înseamnă că există condiții ideale de viață. Pentru că asta este o iluzie. Adică omul care e incapabil să înfrunte realitatea pentru că are greutăți, are anxietate, are căderi, are păcate, are patimi, deoarece nu poate să o înfrunte, creează o fantezie a unei perfecțiuni care nu există nicăieri. Dar el pur și simplu o urmărește și este constant frustrat și dezamăgit. Deci, ce este bucuria? Bucuria nu este lipsa greutății. Nu este lipsa durerii. Ci este să găsești sens în durerea ta, în crucea ta și în încercarea ta. Adică bucuria este redeschiderea sensului în clipa în care suferi. Nu durerea te doare. Te doare că suferi fără motiv.

– Da. Sensul.

– Da. Adică un copil poate obosi la olimpiadele naționale. Dacă însă cunoaște sensul, scopul și rezultatul acestui efort, îl va urma, îl va înfrunta, îl va ridica, îl va asuma. Ceea ce îl dezamăgește este efortul fără sens. Efortul, durerea, toată această încercare, fără să știe unde, de ce, în ce scop. Omul este o ființă a sensului. Dacă îi iei sensul, se prăbușește, nu mai există.

– Sensul îl inventăm noi de fiecare dată, îl descoperim pe parcurs. Noi, oamenii, avem capacitatea de a face asta?

– Doar noi, oamenii, avem această capacitate, harismă, acest dar de la Dumnezeu. Dumnezeu ne-a dat această capacitate de a fi ființe cu sens și să putem să inventăm și să descoperim sensul chiar și în cea mai mare, cea mai distrugătoare încercare. Chiar și în fața amenințării cu nimicirea. Să nu uităm că oamenii, neamul omenesc, suntem urmașii celor care au reușit, ai acelora care au supraviețuit, care au trăit, ai celor care sunt încă aici. Încă aici, în ciuda greutăților, genocidelor, războaielor, pandemiilor, amenințărilor. Omul este încă aici și luptă. Cu slăbiciuni, cu căderi, cu defecte. Nu atotputernic.

– Așadar, unele abilități pe undeva le avem. Cumva s-au moștenit toate acestea.

– Cu siguranță avem daruri, avem potențial. Sfânta Biserică și Teologia Ortodoxă spun că Dumnezeu nu l-a creat pe om ca apoi să îl arunce într-un univers fără nicio putere. Dimpotrivă, el are în sine virtuți naturale, după cum spune Sfântul Maxim. Harismele Duhului Sfânt de care vorbim sunt exact asta. Care sunt harismele Duhului Sfânt? Adică, în esență, Duhul lui Dumnezeu este cel care, în acel om îi revelează ce poate atinge, unde poate merge, ce încă nu s-a făcut și poate să se facă.

– Pentru ca eu să mă conectez cu Duhul Sfânt, așa cum spune Creștinismul Ortodox, sau cu sinele meu superior, așa cum poate spune un om care are o altă abordare a lucrurilor, cum o să fac asta în toată această zarvă, în alergătura de azi, obligațiile, consumerismul exagerat, panica în care trăim, din moment ce mi se interzice să trăiesc componenta negativă, dificultatea, durerea, orice?

– Ceea ce îmi descrii este cel mai bun climat pentru ca asta să se întâmple. Asta vrem. Distrugerea totală.

– Bravo nouă, suntem pe un drum foarte bun.

– Distrugerea totală, exact. Pentru ca adevăratul să se reveleze. Nu vrem iluzii. Ei bine, într-o lume ca aceasta, care ne duce într-un impas și la dezastre avem oportunitatea ca adevărul să iasă la iveală. Pentru că măștile cad și mincinoșii pleacă. Adică eu vreau ca tu să experimentezi păcatul tău până când îl dezbraci complet și se revelează virtutea ta. Vreau să experimentezi slăbiciunea ta, nimicnicia ta până la un punct extrem, ca din interior să iasă în evidență puterea, frumusețea ta, potențialul tău. Deci o civilizație, așa cum ai descris-o, distructivă, care e exact așa cum spui, și chiar mai rea decât ai descris tu elegant, chiar mai rea, este un câmp care ne dă posibilitatea ca Dumnezeu să apară acolo. Unde e Dumnezeu? În conștientizare. Unde e? În dărâmături. Unde este? În greșeli. În păcatele noastre. Unde este Dumnezeu? În simplitate. În cotidian. Dumnezeu nu este o evadare emoțională.

– Nici nu este o recompensă pentru perfecțiune. Nu-L vom găsi pe Dumnezeu când vom fi perfecți în toate.

– Nu, desigur. Aceasta este o iluzie. Este o virtute arogantă care te adoarme și te amorțește, pentru ca tu să nu te întâlnești niciodată cu realitatea ta, care e jalnică.

– Este exact jalnică.

– Pentru că omul din noi aduce o cădere. Avem o deficiență. Dar tocmai când întâlnești și accepți această realitate, atunci începe numărătoarea inversă pentru a se construi ceva real și adevărat, care va fi autentic și genuin. Și ce vrea Dumnezeu? Autenticitatea ta, nu perfecțiunea ta.

– Mă gândesc acum, alături de ceea ce numim autentic, adevărat, la adevărul pe care îl poartă fiecare. Când intră și bucuria în ecuație, societatea noastră a făcut-o vinovată, ca fiind inferioară, ca și când bucuria ar fi pentru proști. A trimis-o în tartarul valoric. De aceea facem asta. – Aceasta este un mare adevăr pe care îl descrii. Că întotdeauna, și de mici copii, am fost educați că cel serios, că cel profund este întotdeauna serios. Adică tăcutul este întotdeauna mai profund decât veselul, că veselul este superficialul.

– Da, da, superficial.

– Adică bucuria o asociază de multe ori cu superficialitatea. Zicem: “Fii serios!” “Fii serios, adună-te” și nici vorbă de mai mult. Și mai ales, am identificat cultural, printr-o greșeală uriașă, că cu cât ceva este mai greu de înțeles, mai întunecat, mai sumbru, cu cât este mai contorsionat, cu atât este mai mare. De aceea, deseori vezi un film, nu înțelegi nimic și zici: “Ce film minunat. Ca eu să nu-l înțeleg, filmul trebuie să fi fost foarte serios.” Sau citești o carte și zici: “N-am înțeles nimic, dar a fost minunată. Este o carte foarte puternică, dar n-am înțeles nimic.” Pentru că am identificat acea profunzime ce există acolo unde totul e de neînțeles, acolo unde nimeni nu simte, nu trăiește, nu se revelează, nu descoperă.

– Ca și cum ar fi ceva mult mai înalt decât noi, ceva foarte departe de noi. BUCURIA este lângă noi, BUCURIA este în noi, BUCURIA este în fața noastră. Problema este cum vom privi noi realitatea. Dacă o privim cu fantezii, adică pentru a mă bucura trebuie să fie totul perfect și ideal, nu o voi întâlni niciodată. Este ca și acel om care… despre har… “dacă vrei să fii fericit trebuie să fii pesimist.” De ce spun eu asta?

– Da, de ce?

– Deoarece, dacă intri într-o procesiune de optimism absolut, că văd totul pozitiv, totul este bine, nu-i nimic, copii, nu se întâmplă nimic, totul pozitiv, ceea ce nu uita că este și un flagel a lacestei epoci moderne. În realitate, voi adormi constant problema pe care o am în relația mea, în familia mea, cu copiii mei, în societatea din jur, și niciodată nu mă voi întâlni cu realul și adevăratul. Cum e posibil să găsesc bucuria dacă nu mă întâlnesc cu adevăratul? Cum îl voi găsi pe Dumnezeu când am pe față o mască? Așadar, pesimismul, între ghilimele, l-aș numi eroic, un pesimism eroic. Ce înseamnă asta? Înseamnă că rămân cu un eroism și un martiriu în conștientizarea că lucrurile stau rău.

– Așa se acordă spațiu negativului, adică.

– În primul rând, nu voi fi dezamăgit constant, nu mă voi frustra constant. Și în al doilea rând, pentru că acolo se naște speranța. Deoarece deja nu am în mine farmecul fericirii. Adică, de ce să fiu dezamăgit? Nu am fost fascinat de nimic de genul acesta, Deci sunt pregătit într-un domeniu real, unde există durere, unde există lacrimi, pregătit să găsesc cea mai mică rază de lumină și s-o pun în evidență.

– Există …? – Prin cel mai mic caz, simplul, imediatul, cotidianul. Pentru că atunci când ești pregătit pentru rău, binele simplu pe care-l vezi îl pui în evidență.

– Dar există un motiv pentru mine să mă scufund adânc în acest pesimism? Eu îl numesc eroic, dar poate să-mi iasă în final patetic, să fie în defavoarea mea și să mă afund în întuneric și să nu pot recunoaște nicio bucurie în jurul meu.

– Există întotdeauna toate pericolele și fluiditățile, precum acea latură pe care a descris-o foarte frumos, să mă scufund și să rămân static în pesimismul meu, dar există și cealaltă latură: să rămân în prostia mea, în cealaltă extremă, să rămân într-o prostie în care niciodată nu voi înțelege ce este viața reală și adevărată. Nu voi merge niciodată mai adând, deoarece folosesc vehiculul bucuriei pentru a-mi înăbuși sentimentele. Să nu simt adevărul care mă înconjoară.

– Iar viața normală se află între aceste extreme.

– Cruce și Înviere împreună. Bucurie și tristețe împreună. Asta spune Biserica și o va spune acum încet-încet, pe măsură ce intrăm în perioada Postului Mare. Bucurii și necazuri. Așa este. Viața noastră cu schimbările ei. În această carte: de ce ne temem de bucurie și ne simțim vinovați în fața fericirii? Sunt incluse multe rugăciuni. De ce?

– Pentru că pentru mine rugăciunea e cea mai înaltă formă de artă. Ia epava ta interioară străveche și haotică și îi dă formă. O transformă într-un dialog, într-o relație. Așadar, pentru mine, rugăciunea este cea mai mare posibilitate care se arată în favoarea omului. Adică acolo se naște omul: din haos trec la creație. Iau întunericul meu și îl transform într-o relație cu Dumnezeu. Rugăciunea este o dezbrăcare, o dezbrăcare totală a omului de orice formă de putere și autoritate. Și acum, în fața lui Dumnezeu, îi arată răni, traume, cicatrici, țăndări, semne ale singurătății. Îi spune: „Vezi un semn aici, pe care îl am de la singurătatea de aseară, vezi aici o rană pe care am făcut-o din această lipsă, vezi aici cum am făcut totul praf.” Și te deschizi. Când te deschizi în autenticitate și în realitate, atunci, sigur, Dumnezeu te va îmbrăca. Când mergi călare și cu armura egoului tău, atunci El nu te poate îmbrăca. Pentru că, chiar dacă ar vrea, pleci deja îmbrăcat. Așadar, rugăciunea este o dezbrăcare, o suflare și o lumină de viață

– Are grijă de ea înăuntru. Ei bine, ceea ce numim dezbrăcare este recunoașterea a ceea ce purtăm, dar cu grijă. Adică, citind rugăciunile din carte, care sunt foarte umane, pline de grijă, cu o dulceață, ca o mângâiere, ca o îmbrățișare.

– Rugăciunea, printre altele, este și o îngrijire profundă, profundă a sinelui.

– Da, este grijă.

– Grijă de sine, îngrijire a sinelui meu sfânt.

– Rugăciunea presupune că recunosc că există cineva superior mie și mă abandonez măreției Sale și puterii Sale.

– Desigur, pentru noi, Dumnezeu este o Persoană. Este o Persoană care vine spre noi cu o iubire obsesivă. Cu dragoste. El ne caută primul, înainte să-L căutăm noi. Ne caută neîncetat. Adică are o dragoste maniacală; Sfântul Maxim Îl numește iubit obsesiv Deci, cu această Persoană, nu este vorba doar că mă conectez. Nu vorbim doar despre o conexiune. Conexiunea sau, cum să zicem, intrarea în contact, sau conectivitatea, asta nu are o relație interioară, nu are viață. Aici vorbim despre o relație vie. Dumnezeu mi Se revelează și Se ascunde de mine. Îl găsesc și Îl pierd. Când Îl simt și cred că Îl am în buzunar, El dispare îmi rupe buzunarele, și se pierde, alunecă. Alerg să Îl găsesc, spun: “Unde ești, unde Te-ai ascuns?” Reapare din nou, mă îmbrățișează. Alteori Se retrage și existența mea îngheață complet, și alteori vine și mă încălzește. Deci este o relație vie. Ne luptăm, ne certăm, ne luptăm cu El ca să zicem așa. Toate astea sunt relație, sunt frumusețe, sunt descoperire.

– Aproape, departe. Aproape, departe.

– Este o călătorie asta. Călătorie.

– Cât de ușor este pentru omul occidental de astăzi să intre într-o astfel de relație, să se lase răpit de măreția unei relații în care există cineva, care prin această relație te poate ajuta cu adevărat? Să crezi că celălalt te poate ajuta cu adevărat, Dumnezeu, prin faptul că are o putere mult mai mare decât cea pe care crezi că o ai tu.

– Sigur că este dificil pentru omul vestic, care și-a pierdut încrederea.

– Încrederea, da.

– Ce este încrederea de fapt? Adică, omul modern vrea să controleze totul. Este o civilizație care, într-adevăr, fiind o civilizație tehnologică, are o capacitate de control asupra lucrurilor. Da. Și ceea ce în realitate numim o epocă și o societate a transparenței nu este altceva decât un control profund. Transparența este pretextul. Mai adânc, este control în realitate. Deci vrea să controleze totul. Totul este controlat. Vezi, de exemplu, că doar citești eticheta unui produs și o parte din tine sare imediat. Totul este controlat: alegerile tale, mișcările tale, totul. O astfel de persoană, un astfel de subiect social, consideră că e dificil să se dea bătut în relații și în relația cu Dumnezeu. Desigur, acest lucru îi îngreunează să aibă o relație cu Dumnezeu. Pentru că relația cu Dumnezeu presupune încredere, adică credință, adică abandon. să te lași dus în această călătorie existențială.

– Și ce se va întâmpla cu controlul la care am muncit atât de mult ca să nu mă las pradă emoțiilor mele, în dificultățile mele, în acest tsunami care se ascunde în mine. Să nu mă las și să nu simt încredere în nimeni altcineva decât în Dumnezeu?

– De aceea vedem că se distrug relațiile și vedem, de exemplu, o depresie socială profundă, o tristețe profundă care există. Și acesta e unul dintre motivele care m-au făcut să scriu această carte și să vorbesc despre bucurie ca antidot la haos. Bucuria nu doar ca o izbucnire emoțională sau o evadare emoțională din realitate, sau o fantezie, ci ca un antidot la haosul acestei tristeți care ne apasă zilnic.

– Mă voi întoarce iar la rugăciunea care m-a făcut… Pe mine m-au atins nenumărate rugăciuni pe care le-am citit în ea și vreau să discutăm diferența dintre rugăciune și dorință. Îmi doresc, aș vrea să mi se întâmple aceasta. Și mă rog pentru aceasta.

– Diferența mare este în faptul că avem o Persoană în fața noastră [când ne rugăm]. O relație. O comuniune, un contact. Nu este o dorință vagă, simplă. Și mai profund, dacă ne rugăm, nu este vorba doar de a dori lucruri, ci cel mai important ce este? Să cultiv o relație. Relația este scopul. Relația despre care nu știu ce va aduce. Nu știu. Acolo trebuie să mă abandonez misterului acestei relații. Dorințele există, desigur, și în Biserică. Și vedem că în Sfânta Liturghie ne dorim lucruri. Clar. Hristos spune: “Cere și ți se va da.” Dar principalul lucru pe care îl spune Hristos este să căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și toate celelalte se vor adăuga. Ce înseamnă asta? În primul rând este relația cu persoana lui Dumnezeu. Toate celelalte vor veni ca rezultat, ca fructe ale acestei relații. În rugăciune nu este vorba doar să merg cu un bilețel cu cereri, în care doar să cer lucruri. Nu doar să merg și să spun, ci mai ales să ascult. În rugăciune nu am învățat, nu ne-am antrenat, nu am exersat să ascultăm. Mergem doar ca să vorbim.

Problema este deci să ajung la o maturitate duhovnicească, în care în rugăciune nu voi mai merge să-I spun lui Dumnezeu lucruri, pe care El oricum le cunoaște deja înainte să I le spun. El le știe deja. Ci mai ales să ascult ce are El să-mi spună despre viața mea. Fac mereu, ascultând aceste cuvinte, această analogie, că acesta ar fi modul sănătos de a intra în relația cu sinele nostru, prin rugăciune, dar și în relațiile cu ceilalți oameni, ascultând ce are să-mi spună interiorul meu, ascultând ce are să-mi spună interlocutorul meu. Și cumva astfel voi reuși să mă conectez și să trăiesc și bucuria.

– Există astăzi cineva pregătit să ne asculte? Nu cred. Fiecare se uită pe un ecran, este extrem de obosit și epuizat de propriul său sine. Este obosit de o societate care ne cere neîncetat să performăm undeva, o performanță care ne consumă toată energia și acum ne mai putem vedea, asculta și tolera unii pe alții. Așadar este o mare virtute în vremea noastră să putem găsi un om care să spună: “Sunt aici pentru tine, ca să te ascult.” Și asta căutăm cu toții mai adânc. Ce căutăm? Pe cineva care să ne asculte. Nu să ne vorbească. Să ne asculte. Asta nu mai există. Deci rugăciunea este și acest lucru. Adică este cultivarea unei relații în care învăț să ascult. Și această relație poate, așa cum ai spus foarte frumos, să ne deschidă către societate într-un mod mai larg, să zicem după ce am fost antrenat în tăcere. În tăcere și în auzul interior, în ascultarea interioară, pentru a putea pătrunde adânc în mine și a auzi ceea ce îmi spune corpul meu, sufletul meu. Plânge, țipă, cere, urlă. Îți spune: „Nevoile mele de bază. Nu m-ai hrănit, nu m-ai spălat, nu mi-ai potolit setea. Sufer.” Dar ar trebui să îndrăznești să faci asta: să taci mai întâi, și în al doilea rând să cobori adânc în tine pentru a asculta.

– Și, în final, bucuria găsită în această călătorie unde se află?

– Bucuria se află într-o Persoană care se numește Hristos. Bucuria este o Persoană Care se revarsă apoi în calități ale vieții: în iubire, în iertare, în nădejde, în credință, în lumină. Iar calitățile lui Hristos sunt o cotidianitate care se răspândește, să zicem, și înfrumusețează întreaga noastră existență. Dar bucuria în Biserică este o Persoană. Nu este o idee, nu este o ideologie, nu este un simplu subiect de discuție; este o întâlnire, este cultivarea unei relații, este contactul cu o Persoană. Această persoană îmi dă speranță.

El este persoana care a putut transforma trauma într-un miracol, rana într-o sursă de viață și crucea, pe care nu s-a temut să o ia când Petru și alții îi spuneau: „Doamne, lasă Ierusalimul, să nu ne mai ducem, pentru că știm că te vor răstigni”, El nu S-a oprit, S-a dus la Cruce. Ce înseamnă? Și-a asumat responsabilitatea, responsabilitatea vieții, a misiunii Sale, a planului care exista, și asta a adus Învierea. Adică Hristos este Cel Care transformă întunericul în lumină. Și de acolo izvorăște această bucurie, această nădejde, care îți spune că nu ești pentru mormânt, nu ești pentru sfârșit, nu ești pentru pământ. Tu care te îndrăgostești, tu care creezi, tu care relaționezi, care iubești, care te exprimi, nu ai sfârșit. Nu ești plăsmuit ca să te pierzi, să dispari, să fii anihilat. Ești pentru altceva, ceva mai presus de toate acestea.

– Undeva în veșnicie continuă să existe un rod al tuturor experiențelor tale și al modului în care te-ai raportat la ele.

– Propria ta amprentă unică și irepetabilă care aici, în prezent, capătă dimensiunile eternității. O amprentă, o peliculă a unui suflet care își lasă amprenta, ce capătă dimensiuni eterne. în ceea ce numim împărăția lui Dumnezeu. Adică, în esență, ca și cum ți-ai vedea prezentul din perspectivă viitoare.

– Cum vom încheia această discuție? Cu ce gând?

– Că bucuria nu este înlăturarea fisurii și a rănii. Că poți fi bucuros chiar dacă nu le ai pe toate, poți fi bucuros chiar dacă nu ți-ai rezolvat toate problemele, poți fi bucuros și în compania problemelor și neajunsurilor tale. Pentru că exact acolo se află bucuria. Și anume în faptul că văzând, să zicem, iadul tău interior, începi încet-încet să simți mirosul raiului.

– A fost “Podcastul vieții tale”. Aici, tot ceea ce gândești își are locul. Ne vedem săptămâna viitoare.

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!