Duhul lumesc: cum ieșim din robia patimilor – p. Teologos

De ce ne simțim atât de des străini în propria viață? În acest material vom vorbi despre duhul lumesc care ne înrobește prin patimi, griji și plăceri, așa cum Faraon îi ținea pe evrei în Egipt. Vom vedea împreună de ce depărtarea de lume nu este ură, ci iubire de Dumnezeu, de ce avem nevoie de un povățuitor duhovnicesc și de răbdare în deșertul harului, și cum, biruind robia patimilor, ajungem la Paștele omului nou și în Țara Făgăduinței.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin!

Lume, factori și Sfinți Părinți

În general, spunem că nu este bine în lume și dăm vina pe o mulțime de factori, mai puțin pe noi înșine. De multe ori nu ne oprim aici și încercăm să rezolvăm, parțial, situația care, desigur, că de multe ori nu se rezolvă dacă nu o gestionăm corect în Hristos. Vedem că Hristos, Sfinții Părinți și de fapt, toți oamenii din trecut care doreau o spiritualitate mai înaltă se retrăgeau din lume. Desigur că Hristos, fiind Dumnezeu perfect atotputernic, nu avea nevoie să se retragă din lume. A făcut-o însă pentru a ne da nouă exemplu de comportament. Depărtarea de lume este necesară pentru că noi fiind căzuți nu putem să ne apropiem de perfecțiunea lui Dumnezeu în clipa în care suntem prinși de hățișurile junglei sociale generate de păcat.

Trebuie să înțelegem că această depărtare nu se face din ură față de oameni pentru că atunci este falsă și otrăvitoare, ci din iubire față de Dumnezeu, din dorința liniștirii, conștiința neputinței noastre și evitarea centrilor de păcat care abundă în lume. Lucrurile sunt complexe pentru că lumea ne atrage cu lipiciul acestor păcate și atunci noi deviem de la drumul drept care ne-ar duce la perfecțiunea personală veșnică și sfârșim în durere, chiar dacă am început cu plăcerea. Noaptea minții de care suferim, distorsiunea din noi și neștiința ne face să luăm minciuna drept adevăr după cum fluturii se apropie noaptea de lumina lămpii crezând că e lumina lunii și se învârt bezmetici acolo. Omul simte când este în lume că foarte multe din ce face nu au sens sau că lucrează pentru altcineva – nici el nu știe bine pentru cine, și aici nu mă refer la firma unde este angajat.

Este ceva similar cu roboteala evreilor când erau robi în Egipt și lucrau cărămizi pentru Faraon. De fapt, Egiptul în Vechiul Testament era iconizarea patimilor lumești, a stăpânirii acestei lumi care înrobește sufletul care dorește să iasă din învârtoșarea lumii către delicatețea lui Dumnezeu. Este adevărat că la început, lucrurile sunt confuze și omul nu dorește atât pe Dumnezeu, pentru că nu-L cunoaște foarte bine, cât să scape de chinurile și de deșertăciunea vieții în care se află. Desigur că întrezărește zorii unei lumi mai curate, însă omul nici măcar nu prea știe cum să iasă din melasa în care se află, mai ales astăzi când este înecat în atâtea fluxuri de zgomote informaționale că nici măcar nu mai are timp să se gândească cine e, de unde vine și încotro se îndreaptă.

Am cercetat felul în care lumea de astăzi ne prinde în mrejele ei și ne cufundă în duhul lumesc în Marea înșelăciune a societății moderne; iar o temelie a gândirii pe care ne-au lăsat-o Sfinții Părinți despre depărtarea de lume o găsiți în pagina Sfinții Părinți.

Ghemul cenușiu și robia patimilor

Oamenilor Ii se generează în mod intenționat un complex de inferioritate și o dorință care să-l împingă spre a fi informați din toate astfel încât să știe din ce în ce mai puține despre din ce în ce mai multe până când o să știe un nimic din toate. Astfel o să aibă în cap un continuu ghem cenușiu controlat de către cei de la butoane, el fiind incapabil de o gândire adâncă și de autocontrol astfel încât să poată să-și gestioneze viața într-un mod bineplăcut lui Dumnezeu. Noi trebuie să filtrăm zgomotele informaționale, să ne rugăm în liniște, să minimizăm grijile și să punem persoanele validate de Dumnezeu pe primul loc – adică pe Dumnezeu Însuși și după aceea familia și cei apropiați cu ajutorul cărora ne unim între noi prin Dumnezeu. Să nu uităm că dacă diavolul nu ne poate face să fim răi, o să ne facă să fim ocupați cu multe griji, îngrijorați.

Trebuie să ne concentrăm pe domeniul duhovnicesc pentru că dacă nu devenim buni nu vom avea o viață bună. Să nu punem trupul pe primul plan, fraților, pentru că nu suntem animale. Desigur că este nevoie și de o stabilitate trupească și pentru asta trebuie să fim buni și din punct de vedere profesional, însă nevoile trupului să nu le facem spre pofte și munca pe care o facem să o facem pentru ajutorarea altora și nu pentru rănirea sufletului nostru și a celor din jurul nostru, ci trebuie să facem pentru ceilalți care au nevoie de prezența noastră iubitoare și de ajutorul nostru.

Pentru a ieși din cleiul patimilor care ne atrag în principal prin plăcere, este necesar de o durere, de o silință neîncetată, lucru care presupune o intensitate sustenabilă care întâi de toate trebuie să fie constantă. Este nevoie de oboseala trupurilor în Hristos astfel încât să se elibereze sufletul rob patimilor. Această oboseală se face prin ascultarea de persoanele pe care Dumnezeu le validează în fața noastră pentru că numai așa ne apropiem de Dumnezeu și devenim și noi atât de liberi și de atotputernici pe cât ne unim cu El. Trebuie să înțelegem că libertatea, dragostea, bucuria, pacea nu vin de la noi, ci de la Dumnezeu și din cauza asta avem nevoie de legătura cu El pentru a ajunge la aceste roade în viața noastră.

Faptul că mintea ne este ținută ocupată și fragmentată nu este întâmplare, ci o formă a robiei patimilor prin care ne stăpânește duhul lumesc, așa cum am deconspirat în Neurolog: ei te doresc dependent și fără țeluri.

Voie personală vs.voia Domnului care ne cunoaște cel mai bine

Pentru că drama noastră provine din facerea voii noastre – Doamne ferește, este evident că silința de a ne apropia de Dumnezeu constă în tăgăduirea voii noastre căzute, concentrate pe noi înșine. Trebuie să nu ne mai iubim atât de mult pe noi înșine în mod egoist și să încercăm să ne îmbunătățim în fiecare zi câte puțin pentru a ne pregăti pentru întâlnirea cu Dumnezeu și prin Acesta cu ceilalți. Omul se poate ridica cu duhul mai presus de firea învârtoşată în păcate, omul poate covârşi obişnuinţele rele devenite legi ale firii, poate deveni liber faţă de ele, adică de patimi și adicții – însă asta numai prin concentrarea voinței sale cu atotputernicia lui Dumnezeu cel Răstignit și Înviat. De fapt, adicția arată că omul este capabil de o devoțiune care se apropie de absolut – însă pentru că prin adicție omul slujește unui idol, unui fals dumnezeu, persoana se chinuie în cadrele foarte strâmte ale patimii sale.

Omul, fiind creatură, este limitat și are nevoie de Creator care, cu toate că l-a făcut liber să aleagă, limitele sale de creatură îl țin parțial sub legea necesităților din care poate ieși, dar numai prin unirea cu Domnul cel milostiv. Astfel omul se poate dezvolta fie spre domnia liberă a libertăţii, fie spre dominarea sa deplină de către necesitate. Prin necesitate (ultima), ajunge sub starea naturii pătimaşe și se chinuie în nenaturalețea distorsiunii demonice sau dobitocești. Prin domnia libertății se apropie de îngeri și se bucură, împlindu-și persoana asemenea acestora în lumina iubirii superinteligente a lui Dumnezeu. Mai ales în clipa în care omul încearcă să iasă din duhul lumesc, atunci stăpânul lumii acesteia care este diavolul prin organele sale, îl îneacă în muncă, în griji și în patimi legate de materie ca un alt Faraon care asuprea poporul evreu care era departe de Țara Făgăduinței, adică departe de starea de Rai, după cum aflăm și în Vechiul Testament.

Pentru că este un tip de minte foarte malefic și foarte experimentat, nu pierde vremea și nu se grăbește, ci îl prinde pe bietul om în tentaculele sale după cum un calamar gigant îl prinde în tentaculele cu ventuze și prinde ca pe o pradă pe om. Unde mai pui că mai aruncă în jur și neagra cerneală a plăcerii și/sau a îngrijorării ca să ne întunece mintea și să nu mai știm cine suntem și ce avem de făcut relativ la Dumnezeu și la ceilalți. Din cauza asta pentru a ieși din apele adânci, din abisul păcatului, avem nevoie de conducător duhovnicesc și de program. Nimeni nu poate de unul singur să se mântuiască, să iasă din tentaculele krakenului care îl înconjoară.

Tăgăduirea voii noastre căzute este chiar cheia prin care scăpăm de duhul lumesc, temă pe care am limpezit-o în Voia lui Dumnezeu.

Mântuirea împreună, nu de unul singur, din robia patimilor

Ne mântuim numai împreună, pentru că, de fapt, mântuirea, salvarea sufletului nostru este exact reconstruirea lui Adam cel global prin intermediul energiei necreate, a harului care ne este dat în dar de către Dumnezeu. Ține doar de noi ca să ne desprindem de ventuzele calamarului gigantic care ne trage către adâncuri ca să ne devoreze. Întâi de toate trebuie să jelim pentru starea noastră și să acceptăm, să primim în inima noastră că suntem săraci cu duhul adică suntem lipsiți de cea mai elementară avere duhovnicească și deci avem nevoie de un conducător duhovnicesc care să ne ducă la mormântul în fața căruia ar trebui să plângem către Hristos dătătorul de viață. Trebuie să ne rugăm și să trimitem la Hristos ca mijlocitoare pe Marta și Maria, adică viața noastră practică și cea contemplativă, care să trimită ele mesaj la Hristos că Lazăr, adică mintea noastră, este bolnavă.

Desigur că aici este esențial ca ochiul sufletului, mintea noastră, acest organ de simț atât de fin, să încerce să iubească pe Hristos cel răstignit și înviat pentru că acesta va fi motivul care Îl va determina pe Hristos cel atotputernic să dezlege mintea noastră ca pe un alt Lazăr din legăturile păcatelor și să poruncească îngerilor să ne dezlege de patimi și să ne lase să mergem spre fericita nepătimire. Dacă noi nu le avem pe cele două surori, adică dacă nu ne nevoim cu fapte bune, de dragoste și duh de ascultare față de aproapele nostru, iar pe de altă parte, nu stăm depărtați de lume la picioarele lui Hristos, ascultându-i învățătura în rugăciune, Acesta nu va veni să ne elibereze din moartea provocată de Faron, adică de duhul cel lumesc.

Vedeți că și în Vechiul Testament Dumnezeu a trimis conducător pe Moise care a fost pregătit de Domnul în pustie, depărtat de lume. Dacă omul nu are experiența lui Dumnezeu în pacea adâncă a inimii care vine din pustia lipsei centrilor de atenție, nu poate să-i conducă pe ceilalți la Sfânta Treime pentru că nu are experiența Dumnezeului total transcendent, total dincolo de lumea dezlănțuită în care ne zbatem vânați de calamarii gigantici. Omul trupesc, robul Egiptului, nici măcar nu are habar cum poate să iasă de acolo, darămite să știe unde și pe unde să meargă. Din cauza asta se înșeală cei care se încred în ei înșiși și cred că nu au nevoie de niciun povățuitor.

Ce înseamnă cu adevărat mântuirea, această reconstruire a lui Adam cel global dincolo de robia patimilor, am tâlcuit pe îndelete în Care este rezultatul Învierii Domnului. Ce este mântuirea.

Viața practică în comunuine cu Cel Perfect

Este nevoie de cineva care să aibă viața practică și contemplativă necesară să intre în comuniune cu Cel Perfect astfel încât să știe din experiență drumul către perfecțiunea personală veșnică și să ceară ajutorul lui Hristos care este și Ținta și Ghidul în acest drum către Împărăția Cerurilor. Cei care au pornit să se suie la Cer cu trupul au nevoie cu adevărat de silire trupească şi de dureri neîncetate și asta mai ales la începutul lepădării lor, până ce trec de la adicția iubirii de plăcere și deci de la inima dură și neîndurerată la iubirea de Dumnezeu și la curăția care vine prin ascultare, smerenie și jelire practică. La început este nevoie de multă osteneală și amărăciune pentru cel care s-a obișnuit în iubirea de plăceri, pentru că sistemul nervos este obișnuit cu niveluri înalte de dopamină care îl țin prizonier în adicții.

Trebuie să ne asumăm că o să intrăm în sevraj și că o să ne luptăm să nu cădem prin păstrarea distanței față de sursele de plăcere. Post, fraților. De asemenea, dacă ne-am apropiat sau chiar am căzut, să ne pocăim, adică să ne sculăm, să ne mustrăm pe noi înșine și să ne depărtăm imediat, fără să mai pierdem vremea și să ne ținem de programul nostru duhovnicesc care ne duce la decolarea de aici. Dacă Dumnezeu vede străduința noastră, atunci nu numai că ne trimite pe Moise, ci și face în viața noastră tot felul de lucruri minunate, după cum a făcut prin Moise în Egipt, însă, desigur, la alte măsuri, astfel încât să vedem ajutorul dumnezeiesc și, pe de altă parte, deșertăciunea acestei lumi.

Cum ne găsim povățuitorul care să ne scoată din duhul lumesc și de ce este el neapărat trebuincios am arătat în Cum să ne căutăm un duhovnic; iar despre chimia plăcerii care ne ține prizonieri, cu acele niveluri de dopamină de care aminteam, puteți citi pagina Dopamina.

Avionul și pista de decolare: desprinderea de duhul lumesc

În clipa în care inima noastră se aprinde de flacăra iubirii dumnezeiești trebuie să ne desprindem, să decolăm parțial – precum mirenii duhovnicești – sau total, precum monahii, desigur fiecare după chemarea sa. În perioada aceasta, harul este abundent și este total în dar, chiar dacă începătorul nu știe cum să se lupte. Asta se întâmplă pentru că începătorul este ca o plantă mică care trebuie udată abundent cu apa vie a energiei necreate, iar Dumnezeu este ca un cofetar care își face reclamă produselor Sale astfel încât începătorul să fie atras spre înălțimi. Este un fenomen similar cu avionul care își găsește pista, rulează din ce în ce mai repede și care trebuie să bage forțaj în motoare ca să decoleze. Este adevărat că în acest stadiu, calamarul gigantic din adânc, cel cu 10 tentacule de zeci de metri, încearcă să ne prindă prin tot felul de plăceri și centri de atenție, de griji, astfel încât să ne prăbușim la decolare.

Vrăjmașul poate să aducă cele mai neașteptate și mai logice ispite, numai și numai să-l oprească pe om din drum. Pot să apară persoanele cele mai dragi și oportunitățile cele mai atrăgătoare astfel încât să ne lipească de pământ și să nu înaintăm. Diavolul face asta cu încrâncenare și cu multă viclenie pentu că știe că dacă omul ajunge să guste din harul vieții viitoare își dă seama de înșelăciunea și deșertăciunea vieții de aici. Să ne ferească Dumnezeu de patimile pământene! Vedeți că nici Faraon nu a vrut să-i lase pe evrei să iasă din robia Egiptului, chiar dacă Dumnezeu a trimis prin conducătorul duhovnicesc mai multe plăgi asupra egiptenilor.

De fapt, Dumnezeu îi limita învârtoșarea inimii acestuia, până când Dumnezeu l-a lăsat pe Faraon să-și împlinească intențiile sale pline de ură. Atunci când scrie în Vechiul Testament că „Dumnezeu a învârtoșat inima lui Faraon” nu înseamnă că Domnul i-a îndurizat inima, ci că Dumnezeu a lăsat inima lui Faraon să se ducă în direcția în care voia fără să o mai mustre prin conștiință astfel încât să mai existe un oarecare echilibru și să nu existe doar ura față de evrei. În orice caz, Faraon, care este iconizarea duhului lumesc nu se lasă și îi urmărește pe israeliții care în această narativă reprezintă sufletele doritoare de Dumnezeu ce se desprind de lume. În această desprindere, Dumnezeu îi acoperă ca un nor, îi luminează ce să facă și le păzește spatele.

Această decolare a sufletului, cu forțajul ei de la început și cu desprinderea de duhul lumesc, își găsește un ecou adânc în Internet, slava deșartă și decolarea către Cer.

„Acoperă-mă cu acoperământul Tău”

Când spun că îi acoperă ca un nor, mă refer la foarte multele cazuri în care Dumnezeu îl păzește pe cel pe care îl protejează de la mari ispite și capcane păcătoase de care începătorul scapă fără ca măcar să-și dea seama. Abia după trecerea timpului, uneori după mulți ani, omul își dă seama cât de mult l-a ajutat Dumnezeu în viață și dacă nu era Dumnezeu la ora asta nu avea nici măcar flori pe mormânt. Cunosc cazuri de tineri care erau îmbiați să păcătuiască trupește, însă Dumnezeu i-a ținut și ei au evitat pericolul, uneori chiar fără să-și dea seama în ce hazna erau să alunece sau alte cazuri în care erau atrași în tot felul de instituții sau organizații cu mult păcat, chiar dacă la prima vedere erau toate roz, și în care ceva sau mai bine zis Cineva nevăzut i-a ținut să nu se amestece.

Fără Dumnezeu este imposibil să reușim și din cauza asta este oarecum de înțeles reacțiile evreilor fugăriți de Faraon. Aici este esențială credința, pentru că pe baza logicii sigur nu vom putea reuși. Dacă noi ne menținem pe drumul lui Dumnezeu, atunci exact în clipa în care vedem că drumul se închide în mare, Dumnezeu într-un mod neașteptat desparte marea în două ca să putem trece dincolo de împărăția duhului lumesc care se îneacă în marea lacrimilor de pocăință și ne lasă pe noi curați în partea cealaltă. Aici este esențial să ne păstrăm pe drumul lui Dumnezeu pentru că dacă nu suntem pe acesta, atunci Dumnezeu nu ne va păzi și nu vom fi la locul unde marea se deschide în două și, dincolo de asta, să avem credință că Dumnezeu într-adevăr va face asta pentru că altfel ne vom opri din drum și nu vom ajunge la țintă și vom fi înecați în marea duhului lumesc și vom fi trași în adâncul plăcerii întunecate de calamarii gigantici care mișună în abis.

Ispitele și capcanele prin care duhul lumesc încearcă să ne prăbușească, dar și felul în care Dumnezeu ne acoperă, le-am înfățișat în Cum atacă diavolul.

Dincolo de regatul duhului lumesc

În clipa în care omul reușește să treacă dincolo de regatul duhului lumesc, ajunge cu darul lui Dumnezeu, în fața Țării Făgăduinței, însă pentru că se încrede în sine și nu în Dumnezeu, este îngrozit de toți uriașii pe care vrăjmașul diavol îi înfățișează înaintea sa și dă înapoi. Domnul ar dori să-i dea starea de Rai, însă omul este nepregătit din cauza egoismului, a iubirii de sine și respinge oferta lui Dumnezeu ca pe o minciună, după cum a făcut și Adam în Rai. Preferă să se încreadă în sine și să-și facă voia, decât să aibă încredere în Dumnezeu, chit că Domnul tocmai l-a scăpat de grozava amenințare a duhului lumesc. După cum vedem, Dumnezeu poate să salveze orice păcătos care își acceptă condiția, însă nu poate să salveze sfântulețul care ne credem a fi.

Din cauza asta în monahism este de bază paza minții, ascultarea de către conducătorul duhovnicesc, neascultarea gândurilor și ascultarea față de persoana validată de Dumnezeu. De fapt, trebuie să știm că nu există altă cădere pentru om fără numai din crezământul în gândurile proprii. Recunoașterea neputinței noastre este darul nostru față de Dumnezeu și asta nu pentru că Dumnezeu ne amenință că altfel ne va trimite în Iad, ci pentru că noi eram deja pe drumul spre iad mânați de gândirea noastră lumească și Dumnezeu cel Ceresc dorește să ne scoată de acolo. Abisul iadului este alegerea noastră și nu răzbunarea lui Dumnezeu. Domnul nu se răzbună pe nimeni pentru că dacă ar face asta atunci nimeni nu ar mai fi trăit acum.

Să nu uităm că noi dacă am mai avea o zi de trăit ne-am distra și am benchetui sau, dacă am putea, am încerca să ne răzbunăm pe cei care ne vor ucide, în timp ce Domnul, când a mai avut o zi de trăit,a spălat picioarele ucenicilor pentru care a venit la moarte, inclusiv ale celui care L-a trădat.

Trebuie să avem curaj și credință în a ne lepăda de voia proprie și a ne lăsa în voia lui Dumnezeu. Vedeți că evreii nu au făcut asta și atunci Dumnezeu i-a întors în deșertul Arabiei unde au rătăcit până când au murit toți necredincioșii care erau infestați de duhul lumesc, de amintirea plăcerilor păcătoase pe care le-au experiat în trecut. Același fenomen se întâmplă și în cazul nostru: după o perioadă de har manifest de 3-4 ani, acesta se retrage și atunci omul se găsește la începutul perioadei de încercări, începând de la plictis până la neascultări și deznădejde, din deșertul Arabiei astfel încăt el să se curețe de senzațiile lumești, să-și depășească amintirile și să se ridice către iubirea, către trăirea duhovnicească.

Îngâmfarea care ne face să respingem, ca Adam, darul lui Dumnezeu chiar după ce am scăpat de duhul lumesc este cercetată în Mândria; iar despre paza minții și neascultarea gândurilor, temelia acestei biruințe, găsiți un cuvânt limpede pe crestinortodox.ro.

Și totuși…moleșeala…

Este foarte urât și primejdios ca luptătorul să se moleșească de la începutul luptei pentru că astfel e clar că o să piardă. Dacă avionul care decolează nu bagă forțaj în motoare atunci se va prăbuși la decolare și căderea lui va fi mare. Din tăria începutului o să avem mare folos și mai apoi sub arșița deșertului, a lipsei de har care ne moleșete mai încolo. De ce? Pentru că cel care a fost eroic la început și apoi s-a moleșit, este îmboldit de amintirea zelului de la început. Este împuns ca un ac și astfel omul primește aripi și merge înainte. Legat de asta, când sufletul se moleșește pierzând căldura fericită de la început, atunci acesta trebuie să caute cu sârguință pe unde a ieșit căldura și să se lupte să acopere spărtura pentru că dacă nu o repară rapid, iese afară toată căldura și rămâne sufletul ca un sloi de gheață.

După ce se pocăiește trebuie adus iarăși zelul cel frumos și cald prin virtutea contrară patimii care ne-a spart sufletul. Desigur că virtuțile smereniei, a ascultării adevărate, a iubirii sunt virtuțile atotcuprizătoare care ne vindecă de multe patimi. Aici este necesară mai mult ca oricând constanță și credință. Să nu ne deznădăjduim că harul se ascunde pentru a fi încercați pentru că numai așa învățăm smerenia. Nimeni dintre noi nu știe cât este de rău dacă nu încearcă într-adevăr să fie bun. Atunci o să vedem că, de fapt, nu putem să învingem nicio patimă, nu putem să dobândim nicio virtute fără ajutorul lui Dumnezeu. Domnul ar dori să ne ajute tot timpul, însă pentru că noi suntem încă mândri, harul nu are unde să intre pentru că inima noastră este închisă, concentrată pe iubirea de sine.

Dincolo de asta, dacă puterea lui Dumnezeu ar intra în noi, atunci noi vom spune că este averea noastră și o vom folosi-o ca niște uzurpatori în scopuri egoiste și ne vom chinui și pe noi și pe cei din jurul nostru. Trebuie să mărșăluim prin deșertul Arabiei pentru că numai așa vom ajunge în Țara Făgăduinței și, deci, să nu ascultăm gândurile care ne spun că totul e pierdut.

Când harul se ascunde și ne moleșim, primejdia cea mare este deznădejdea, împotriva căreia ne întărește De ce trebuie să ne împotrivim deznădejdii; iar virtutea smereniei, care ne vindecă de robia patimilor, este tâlcuită în pagina Smerenia.

Stagnăm sau decolăm?

De asemenea, să fim atenți și la gândurile care ne spun că stagnăm. Asta este de așteptat în această stare pentru că în clipa în care cineva merge prin deșert, chiar dacă mărșăluiește, parcă stă pe loc. Vedeți și în cazul zborului, la început când avionul rulează pe pistă și decolează vedem cât de repede zboară. Atunci când avionul ajunge la plafonul de zbor, noi credem că avionul stă. Trebuie să facem un efort mental ca să realizăm că avionul zboară la viteza de croazieră. Așa și noi: de multe ori credem că stagnăm, însă de fapt zburăm la plafonul de zbor și la viteza de croazieră. Diavolul încearcă să ne convingă că nu avansăm și deci să oprim motoarele și astfel să cădem de la înălțimea plafonului de zbor de la care eram și astfel să ne facem bucățele.

Din cauza asta trebuie totdeauna să nu ne bazăm pe gândurile noastre, ci să întrebăm turnul de control și aparatele de bord unde ne aflăm, adică să întrebăm pe conducătorul nostru duhovnicesc pentru a vedea dacă mergem bine în direcția corectă și dacă e cazul să ajustăm GPS-ul în mod corespunzător. Este adevărat că trebuie să fim și noi atenți însă să nu ne bazăm pe gândurile noastre pentru că oricum deviem. De fapt, acesta este marele pericol al pustiei, al deșertului: omul oricum deviază și dacă nu are puncte de referință, nu are oameni care să-i indice deviația, atunci ajunge pe nesimțite în locuri foarte periculoase.

Este adevărat că în această perioadă de ascundere a harului, Dumnezeu nu-l lasă pe om total singur. Dacă omul s-a nevoit în ascultare, zel și reunțare la sine în perioada de har, atunci Dumnezeu cel drept îi dă periodic hrană duhovnicească sub formă de energie necreată, astfel încât omul să primească putere să meargă înainte.

Ca să deosebim stagnarea închipuită de mersul adevărat înainte, dincolo de amăgirile pe care ni le pune duhul lumesc, ne ajută reperele din Stadiile vieții duhovnicești.

Sin(x)+x. Dar nu e matematică…

Aceste alternanțe de har – între retragerea și revenirea harului – sunt de neevitat în această perioadă și sunt foarte pedagogice, învățându-l pe om că nu poate să facă nimic singur, – nici măcar să câștige și să țină harul -, chiar dacă este nevoie de conlucrarea sa și că are nevoie de Dumnezeu pentru a reuși în viață și în veșnicie. Dacă Dumnezeu nu ar fi îngăduit suferința, atunci omul nu și-ar fi cunoscut limitele și nici nevoia de Dumnezeu și atunci omul s-ar fi chinuit veșnic fără să-și dea seama, în cadrele foarte strâmte ale egoismului propriu. Dacă omul se luptă, atunci această alternanță are o tendință crescătoare – adică este un fel de sin(x)+x. Dacă însă omul nu se luptă, atunci se duce la vale ca un bolovan, ca o avalanșă a adicțiilor, a însingurării și a bolilor de nervi care la un moment dat nu mai poate fi oprită decât numai cu mare efort.

Să nu uităm că uneori lupta e atât de mare încât cel mai bun lucru este să evităm păcatul și să continuăm să ne luptăm chiar dacă logica noastră ne spune că nu o să avem nicio șansă. Dacă facem ce putem atunci și Dumnezeu va face ce poate și Acesta ne va da victoria în clipa în care noi recunoaștem că suntem învinși și asta pentru că omul cel nou costruit după modelul lui Hristos cel înviat nu poate să apară dacă nu este răstignit omul cel vechi care este urmașul lui Adam.

Aceste alternanțe ale harului, prin care Dumnezeu ne dezvață de robia patimilor, se înțeleg mai bine alături de Energiile necreate, harul lui Dumnezeu, scopul vieții și de pagina Energiile necreate în opera Sfântului Grigore Palama.

Paștele este pentru omul cel nou, ieșit din duhul lumesc

Dacă moare omul cel vechi și înviază cel nou, atunci ne sărbătorim Paștele din noi în Hristos și intrăm în Pământul Făgăduinței care întâi de toate este o stare de bucurie și împlinire negrăită prin unirea cu Domnul cel înviat și prin Acesta cu toți ceilalți. Atunci omul trăiește o viață de o bogăție la care nici măcar nu putea visa în clipa în care era rob duhului lumesc în umbra morții și își dă seama că, de fapt, pentru asta a fost creat: pentru lumina lui Dumnezeu Cel milostiv și trăiește o adâncă stare de recunoștință și avansează din slavă în slavă și aici pe pământ și în veșnicia cea fericită pe care să o facă Domnul să o dobândim cu toții! Amin! Vă mulțumesc că ați stat cu mine până acum!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin!

Bucuria omului nou, înviat din duhul lumesc la Paștele cel dinlăuntru, o veți regăsi în Învierea și fericirea.

Întrebări frecvente

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!). Stripe limitează lungimea textelor și din cauza asta vă rugăm să fiți scurți. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!