Starea de înviere și drumul spre mântuire – p. Teologos

Ce înseamnă cu adevărat Învierea lui Hristos și de ce este ea evenimentul cel mai important din istoria omenirii? În învățătura ortodoxă, starea de înviere reprezintă culminația unirii omului cu Dumnezeu prin Hristos, oferind biruință asupra morții și sens profund suferinței. Acest cuvânt lămurește pas cu pas drumul de la căderea lui Adam și așteptarea Mântuitorului, prin Cruce și suferință, până la biruința deplină asupra morții și la chemarea fiecăruia dintre noi la starea de înviere. Vom vedea cum pocăința, spovedania și iubirea jertfelnică ne pregătesc pentru fericirea veșnică, de ce fără Hristos nu există altă cale de salvare și cum Învierea transformă totul – și durerea, și bucuria – în nădejde.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin! 

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin!

Introducere. Existența Raiului

Încă din vechime oamenii de pe toată planeta auziseră de paradis și de iad și toți doreau să meargă în rai și să scape de iad. Conștiința vieții de după moarte era foarte prezentă pe toată planeta, însă cea mai exactă descriere a acestor noțiuni a apărut în vremea aceea în Vechiul Testament. Cu toate acestea, oamenii nu știau concret cum arată omul pentru Rai și mai ales cum să ajungă acolo. 

Credința în existența Raiului este esențială pentru că dacă nu există așa ceva după moarte atunci viața noastră nu are sens adevărat și începem să ne asemănăm cu animalele căutând cu nesaț plăcerea care, de fapt, este trecătoare și nu împlinește persoana umană, iar pe de altă parte, neînțelegând de ce există atâta durere. Vedem că stăm în latura și umbra morții, a dezintegrării și că nu asta este modul corect de a fi, însă nu știm cum să rezolvăm acest asalt al morții care pe măsură ce înaintăm în vârstă ne cucerește din ce în ce mai mult până când omul se dezintegrează esențial prin separarea sufletului de trup.

Pentru aprofundarea existenței Raiului și a stării de înviere, consultați analiza de pe Credință și Înviere – Basilica și cuvântul folositor Există cu adevărat Rai și Iad? – Richard Swinburne.

Așteptarea Mântuitorului

Din cauza asta exista în omenire așteptarea după un Salvator, un Mântuitor care să poată să ne scoată din această stare căzută pricinuită de păcatul lui Adam. Acest Salvator trebuia să fie un om adevărat și un Dumnezeu adevărat pentru a putea într-adevăr să ne salveze din abisul păcatului. De ce? Pentru că noi oamenii am fost creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu cel unic în trei persoane și suntem și noi un singur Adam în multe persoane. Acesta este numit Adam cel global de către Sfinții Părinți. Este adevărat că păcatul a spart această unitate deplină dintre noi pentru că vedeți că astăzi nu ne mai cunoaștem gândurile și nu ne mai partajăm trăirile, însă, totuși, mai există între noi legături slabe. Suntem ca o existență în rețea, ca o plasă de pescuit, ca un năvod. Deci ca cineva să ridice acest năvod din abisul păcatului, ca o mișcare de dreptate iubitoare și nu de forță din mlaștina păcatului, acest salvator trebuie să fie un nod din el – adică să fie om – și pe de altă parte, trebuia să fie fără de păcat – adică să fie Dumnezeu pentru că numai Dumnezeu este fără de păcat. 

Din cauza asta diavolul era destul de sigur că omul nu va ieși de sub stăpânirea sa pentru că aceasta era o contradicție imposibil de rezolvat în opinia sa. Slavă însă lui Dumnezeu că Tatăl Cel Ceresc ne-a iubit atât de mult încât a trimis pe Fiul Său unul născut ca să se facă om adevărat, rămânând Dumnezeu adevărat astfel încât să ne scoată din hăul în care ne-a răsturnat păcatul lui Adam. Această unică persoană prin care Dumnezeu ia contact ființial maxim posibil cu omenirea este Domnul nostru Iisus Hristos.

Despre așteptarea Mântuitorului și legătura cu starea de înviere, vedeți reflecția Care este rezultatul Învierii Domnului? Ce este Mântuirea? – p. Teologos și analiza de pe Cum ajungem la starea de înviere? – Basilica.

Starea de înviere: singura cale de salvare

Trebuie să știm foarte clar aici că nu există altă cale de salvare, altă cale de ieșire din chin fără numai Hristos. Toată istoria omenirii arată eșecul încercării disperate de a găsi o altă cale de a ajunge la dragoste, bucurie și pace în afara lui Dumnezeu. Pur și simplu nu se poate pentru că acestea sunt unele dintre cele mai pregnante expresii ale harului lui Dumnezeu în cotidian. Cu toate acestea, oamenii împinși de diavol și de distorsiunea din ei caută în continuu perfecțiunea în materie prin ei înșiși, chinuindu-se astfel într-o dramă planetară, nedreptățindu-se unul pe altul pentru că în clipa în care există materie între oamenii păcătoși apare nedreptatea, apare războiul pentru că din cauza căderii, fiecare dintre noi are o părere diferită cum trebuie împărțită materia, părere care este concentrată pe egoismul din noi, pe păcatul din noi.

Pentru înțelegerea singurei căi spre starea de înviere, consultați cuvântul Despre mântuire și răscumpărare la Sfinții din vechime și perspectiva de pe Despre învierea morților.

Hristos și sensul suferinței

Fără Hristos durerea nu are sens și nedreptatea ne duce la exasperare, ne îneacă și ne împinge la răzbunare. Această cascadă a distorsiunii este atât de mare încât s-a abătut chiar și asupra lui Dumnezeu devenit om fără să fi avut vreo vină. Întâi de toate vedem că însuși Hristos spune că dacă n-ar fi făcut minuni, oamenii nu ar fi crezut că El este Dumnezeu. Din păcate nu suntem capabili să recunoaștem perfecțiunea umană adevărată și este nevoie de minuni ca presiune blândă și concretă pe cotidianul nostru întunecat astfel încât să ne trezim din nesimțirea păcatului.

Era un părinte care îi spunea bătrânului lui cu entuziasm: „Gheronda, ce bine ar fi fost dacă am fi trăit pe vremea Mântuitorului, să-L vedem la față, să fim cu El!”. La asta bătrânul se uita gânditor și zicea „Fiul meu, eu parcă nu aș vrea că mă tem că aș fi fost printre răstignitorii Lui!”. Și așa este cu adevărat. În clipa în care avansăm în luminarea de la Dumnezeu vedem cât întuneric este în noi. Sf. Sofronie de la Essex – unul dintre cei mai delicați Sfinți – spunea că vede atâta ură în el că ar putea distruge toată planeta. Sfântul spunea asta pentru că la lumina foarte mare a harului din interiorul său vedea și cele mai mici porniri de ură, de egoism, după cum atunci când camera este scufundată în razele puternice ale soarelui scoate la iveală și cele mai mici fire de praf de pe mobilier. Asta îi permite Sfântului să aibă plânsul continuu și să fie cât de delicat poate cu ceilalți și vigilent cu sine însuși.

Despre sensul suferinței și drumul spre starea de înviere, vedeți discuția Răstignirea și Învierea: de ce? – p. Teologos și reflecția de pe Învierea lui Hristos este temelia învierii tuturor oamenilor.

Mintea luminată vs mintea întunecată

Unul din principalele semne ale întunecării minții este că cineva are o părere bună despre sine și rea despre ceilalți. Că vede la ceilalți numai greșeli și la sine numai calități sau dacă vede și la sine vreo greșeală, pentru că trebuie să se arate smerit, atunci o îndreptățește prin greșelile celorlalți.

Problema cea mare nu este problema în sine. Problema cea mare este atunci când cineva se obișnuiește cu problema și aceasta devine o a 2-a natură și omul crede că e totul bine și că așa trebuie să fie. De fapt, din cauza asta L-am și răstignit pe Dumnezeul și Salvatorul nostru – pentru că nu puteam să-i suferim perfecțiunea prin faptă și cuvânt. Vedeți că nimeni din istorie nu a făcut atâta bine, atâtea minuni de ni se rupe mintea în două câte vindecări a făcut și, cu toate acestea, fariseii ziceau „Până când ne scoți sufletul?”.

Din cauza acestei întunecări de care suferim era necesară o dovadă clară a faptului că drumul pe care ni L-a arătat Hristos este cel corect, cel care îl scoate pe om din drama sa și această dovadă este Învierea.

Pentru contrastul minții și legătura cu starea de înviere, consultați cuvântul Post, părțile sufletului și luminarea minții – p. Teologos.

Învierea lui Hristos – biruința deplină asupra morții

Prin Înviere Domnul ne-a arătat concret că așa trebuie să ne comportăm ca să-i biruim cu ajutorul Lui pe toți vrăjmașii dintre care cel din urmă și cel mai important este moartea. Învierea lui Hristos este ridicarea pe un nou plan existențial, este depășirea morții. În istorie au fost și alte învieri. Dincolo de cele amintite în Biblie – învierea lui Lazăr, a fiicei lui Iair, a fiului văduvei din Nain, Tavita înviată de Sf. Petru – vedem și în viețile sfinților multe cazuri – de exemplu în viața Sf. Spiridon cum a înviat un copil și după aceea și pe mama lui care murise din cauza asta.

Poate că ar fi bine să mă explic: la un moment dat a venit o femeie de alt neam la Sf. Spiridon cu copilul ei mort în brațe. Femeia nu știa greacă, însă prin gesturi disperate îl implora pe Sfântul ca să-i învie copilul. Sfântul nu dorea însă cei din jur îl rugau și ei, mișcați de durerea femeii. Într-un final inima Sfântului s-a înmuiat și a zis „Să învie copilul!” și atunci copilul a înviat. Mama lui când a văzut asta a făcut stop cardiac de bucurie și a murit. Atunci cei de față l-au implorat și mai tare pe Sfântul s-o învie și pe mamă pentru că nu e corect ca să fie copilul orfan din cauza lui și atunci Sfântul a zis: „Bine, să învie și ea!” și a înviat femeia.

De asemenea, sunt cazuri de învieri și în zilele noastre și că oamenii au murit de-a binelea și au înviat și că sunt experiențe în care sufletul unor anumiți oameni a fost răpit și a văzut iadul și raiul fără ca omul să moară pentru mult timp. Sunt până astăzi. Da, dar nimeni dintre aceștia nu a biruit moartea. 

Despre biruința asupra morții și starea de înviere, vedeți materialul Învierea din morți: O demonstrație – p. Teologos și explicațiile de pe Învierea trupului.

Învierea lui Hristos este învierea noastră

Hristos a înviat pentru noi ca Om pentru că El ca Dumnezeu era pururea viu și nedespărțit de Tatăl Ceresc. Învierea lui Hristos este de fapt învierea noastră, scoaterea acestui năvod care este Adam cel global la lumina Soarelui Dreptății din întunericul mlaștinii păcatului în care zăceam cu toții. Nimeni nu putea să facă asta și Hristos a făcut-o din iubire pentru noi chiar dacă noi ne-am opus cu toată forța. De fapt, niciodată în istoria omenirii nu am dat dovadă de o ură mai mare ca la răstignire și niciodată în istoria omenirii Dumnezeu nu a dat dovadă de o iubire mai mare ca atunci când a înviat după ce L-am răstignit. Ne-a învins ura cu iubirea Sa. Trebuie să avem această credință că „Se poate!” și să acționăm în consecință pentru că Hristos ne-a înviat firea, însă trebuie și noi să conlucrăm pentru că Domnul nu calcă în picioare libertatea noastră. 

Este ca și cum am sta pe marginea disperării în fața mării vieții având o barcă toată găurită de păcat. Domnul ne-a reparat barca, însă și noi trebuie să vâslim după aceea sub ghidajul Lui dacă dorim să ajungem la limanul mântuirii. Prin învierea Sa, domnul a surpat în dar zidul păcatului ce ne despărțea de iubirea lui Dumnezeu. Până la Hristos nimeni nu putea să se mântuiască pentru că mântuirea vine numai prin Hristos. Nimic nu poate să împlinească persoana umană fără numai starea de înviere în Hristos care se dobândește prin unirea cu Acesta. Deci să nu căutăm plăceri iluzorii și scopuri care să nu ducă la scopul mântuirii adică al fericirii veșnice pentru că nu vom ajunge niciunde dacă nu mergem către înviere. Vor fi doar satisfacții de moment care ne vor lăsa goi de har și ne vom chinui în derivă ca niște mari morse mofturoase plutind pe sloiurile gheții din marea vieții.

Trebuie să avem zel și determinare astfel încât să putem să accedem la starea de înviere în Hristos pentru că dacă nu vom vedea cel puțin parțial învierea aici pe pământ, nu o vom vedea nici după moarte. Acesta este scopul nostru și nu ceva egoist. Desăvârșirea noastră vine prin refacerea lui Adam cel global prin Hristos, prin readucerea nodurilor năvodului care abia se mai țin într-o singură entitate unită în care persoanele sunt întrepătrunse prin iubire și partajează totul: gândurile, trăirile, sentimentele. De fapt, învierea este restaurarea chipului lui Dumnezeu în om care în noi începe încă de aici de pe pământ, dacă –  desigur – suntem de acord cu acest fapt, și se continuă din perfecțiune în perfecțiune după moarte în veșnicie. Deci oamenii înviați partajează toate între ei. Starea de rai este starea de întrepătrundere duhovnicească deplină prin forța iubirii în timp ce iadul este singurătatea veșnică în care omul este chircit sub forța urii.

Despre învierea noastră ca starea de înviere, consultați icoana și explicațiile de pe Icoana învierii: explicații și pastoralul de pe Învierea lui Hristos – lumina bucuriei veșnice.

Bucuria creștinului în starea de înviere

Creștinul adevărat trăiește cu bucurie și nădejde că moartea adevărată adică despărțirea de Dumnezeu a fost învinsă. Creștinul care nu e bucuros nu e un creștin serios. Desigur că există suferință, însă aceasta este doar o clipă în comparație cu fericirea veșnică și dacă este gestionată corect chiar ajută pentru atingerea acestei fericiri. De fapt, odată cu Învierea totul se transfigurează. Învierea este o a 2-a creație în care totul capătă sens pozitiv și nădejde prin Crucea lui Hristos cel înviat. Dacă ne vom răstigni și îngropa cu El, vom și învia cu El. Adică dacă vom avea credința să Îi urmăm exemplul, atunci și rezultatele vor fi aceleași. Ortodoxia este știința exactă a învierii și nu haos. Dacă fiecare om în parte va face în același grad ceea ce îi spune Dumnezeu prin Biserică atunci și rezultatele vor fi aceleași. 

Învierea este esențială pentru fiecare dintre noi. Dacă ar fi fost o scamatorie sau o înșelare în trecut, atunci s-ar fi uitat sau s-ar fi consemnat în legende, pentru că este de necrezut, sau, hai să zicem, și în cărțile de istorie ca un fenomen social punctual din vremea respectivă. Învierea a rămas în istorie datorită faptului că mulți oameni L-au văzut pe Hristos înviat și că au simțit și ei această înviere transformatoare în inima lor. Creștinismul a rămas, s-a dezvoltat și a transformat lumea însă nu prin forța materiei, a armelor, a avansului tehnologic, ci prin forța iubirii și a experienței personale a fiecăruia dintre noi.

Despre bucuria creștinului în starea de înviere, vedeți cuvântul „Să ne hrănim din bucuria credinţei!” – p. Pimen Vlad și reflecția de pe Hristos este Învierea și Viața.

Spectacolul Învierii

Vedeți că în sâmbăta mare Hristos S-a coborât la iad și a sfărâmat porțile acestuia și au ieșit mulți sfinți adormiți din mormintele care s-au deschis și s-au arătat multora. Vă imaginați ce spectacol! Hristos a făcut asta pentru noi ca să știm că El a înviat pentru noi. El nu avea nevoie să învieze, fiind pururea viu în veci. 

S-a întâmplat acest spectacol ca să știm că Domnul a dăruit din învierea iubirii Sale și celor din iad. Pentru că iadul se definește ca și imposibilitatea de a iubi, dreptul Dumnezeu a intrat în starea de iad și a explodat lumina iubirii Sale în întunericul amărăciunii singurătății. Cei care au dorit să se deschidă în fața acestei lumini, au primit iubirea lui Dumnezeu și au ieșit din chinul veșnic la care i-a condamnat căderea lui Adam. Din cauza aceasta icoana corectă a Învierii este coborârea la Iad în care Hristos ca o macara cosmică îi prinde de mâini pe Adam și Eva și îi scoate din întunecimea urii în care i-a aruncat neascultarea de Dumnezeu cel iubitor.

Să avem și noi mare grijă pentru că totdeauna avem această ispită a răzvrătirii, a iubirii de putere, a dorinței de libertate, neștiind că libertatea nu înseamnă însingurare pentru că atunci vom ajunge precum un cosmonaut rupt de nava mamă în imponderabilitatea spațiului cosmic fără nicio putere de a se mișca din loc. Adevărata libertate nu este să ai posibilitatea să dai din mâini fără sens cum dorești, ci e posibilitatea de a te uni cu ființa perfect liberă și atotputernică, adică cu Dumnezeu. Doar când suntem în brațele Tatălui Ceresc ajungem la adevărata siguranță. Până atunci trăim o stare de tulburare, de anxietate care este cu atât mai mare cu cât mai mare este depărtarea de Dumnezeu și cu cât mai mică este credința și paza minții.

Despre spectacolul Învierii și atingerea stării de înviere, vedeți fotoreportajul Duhul omului înviat – fotoreportaj de Învierea Domnului și Învierea Domnului – OrthodoxWiki.

Răstignirea face parte din starea de înviere a fiecărui om

Diavolul dorește încontinuu să ne abată din drumul către starea de înviere în care avansăm dimpreună cu Hristos cel înviat care ne ajută să ne unim din ce în ce mai mult cu El. Deci Domnul este și ajutor și țintă. Vedeți însă că după Înviere când îngerul le-a vorbit mironosițelor, nu le-a spus despre „Iisus cel înviat”, ci despre „Iisus cel răstignit”. De ce? Pentru că și după învierea Sa Iisus rămâne în stare de jertfă, de răstignire – asta dincolo de faptul că noi Îl răstignim până astăzi prin păcatele noastre. Starea de înviere este starea de îmbrățișare jertfitoare, starea de răstignire din iubire deplină. Este o mare taină pentru logica noastră căzută faptul că în înviere se ascunde răstignirea fără însă să existe durerea analoagă. Din cauza asta fac clipul cu crucea în spate. Asta se întâmplă datorită faptului că toți trebuie să fim total deschiși unii față de alții, adică în poziție de răstignire, fără însă să ne rănim. Desigur că aici pe pământ nu se poate asta pentru că suntem păcătoși, suntem distorsionați, suntem sub umbra morții. 

Este oarecum mai ușor de acceptat acum faptul că în răstignire există învierea pentru că avem dovezi concrete despre Învierea lui Hristos și despre urmările acesteia în istorie. Desigur că pentru cei din vechime lucrul acesta era total de neconceput pentru că răstignirea era cea mai cruntă moarte pentru că era singura moarte care implica blestem după cum e scris că blestemat este cel care este spânzurat pe lemn. Dumnezeu a ales această moarte pentru a-și arăta iubirea desăvârșită și ascultarea desăvârșită. Astfel, a arătat concret că moartea a venit din cauza neascultării și din lipsa iubirii. Când moartea a încercat să-L înghită pe Hristos nu a putut pentru că nu a găsit în El neascultare și ură. 

Deci învierea întâi de toate este o stare duhovnicească și după aceea o realitate biologică. Din cauza aceasta, trebuie să ne pregătim încă de pe aici pentru învierea din morți care va avea loc la sfârșitul veacurilor.

Despre răstignire ca parte esențială a stării de înviere, consultați cuvântul Unde este raiul la care S-a înălțat Domnul cu trupul? și analiza de pe Hristos a înviat, iertarea a răsărit din mormânt.

Cele două tipuri de moarte

Trebuie să știm că în limbaj scripturistic sunt două morți, două despărțiri: moartea dintâi care este despărțirea sufletului de trup și cea de-a doua este despărțirea sufletului de Dumnezeu. De fapt, Dumnezeu a îngăduit moartea trupească în existența omului astfel încât păcatul, despărțirea de Dumnezeu, moartea existențială, să nu împărățească în veșnicie și asta pentru că despărțirea sufletului de Dumnezeu este relativă înainte de moartea trupească. Cât timp este sufletul în trup, omul are timp și se poate pocăi adică se poate reapropia de Dumnezeu, dacă se deschide smerit către smerenia lui Dumnezeu. Dacă însă moartea îl prinde cu sufletul despărțit de Dumnezeu atunci această despărțire se va permanentiza și exacerba în veșnicie. Totul este să avem în clipa morții inima iubitoare de Dumnezeu adică deschiderea în direcția corectă pentru că atunci asta va crește, de asemenea, la maxim.

Trupul este esențial pentru că ne asigură aici pe pământ flexibilitatea smereniei și deci posibilitatea pocăinței. Prin trup vedem concret cât suntem de limitați și neputincioși pentru că ochiul sufletului nostru este întunecat de păcate. Prin trup, vedem concret că avem nevoie de mâncare, de somn, de toaletă și că suntem limitați în forța fizică și în rezistență. Lucrul acesta în mod normal ne aduce smerenie pentru că vedem concret că altcineva este mai tare decât noi și că Dumnezeu este atotputernic după cum se vede în Creația Sa. Omul nici măcar nu poate să viseze să facă ceea ce Dumnezeu a creat, asta dincolo de faptul că omul nu este un creator absolut, din nimic, precum Dumnezeu.

Din cauza păcatului, a apărut decadența în lume, moartea trupească, despărțirea sufletului de trup. Evident că Dumnezeu nu a suferit să suferim acest lucru și ne oferă tuturor ca un Tată iubitor și învierea trupească, adică Învierea din morți la sfârșitul veacurilor, pentru că toți doresc să aibă sufletul unit cu trupul și pentru ca omul întreg să primească răsplata acțiunilor sale. 

Despre tipurile de moarte și trecerea la starea de înviere, vedeți dogma de pe Dogma învierii trupurilor la judecata universală.

Judecata

Este adevărat că este și judecată pentru că Domnul nu calcă în picioare libertatea umană și deci dacă sufletul nostru dorește să rămână încrâncenat pe sine-și și despărțit de Dumnezeu atunci Domnul îi respectă această opțiune, chiar dacă asta reprezintă chinul său. De fapt, judecata este ultima chemare dumnezeiască la adevăr după care urmează veșnicia. În veșnicie, trupul uman va fi în deplinătatea facultăților sale trupești, „ca de 30 de ani”, după cum spun Sfinții Părinți – și incoruptibil: adică nu va mai avea nevoie de hrană, de toaletă și de somn. Trupul celor mântuiți va fi și slăvit și spiritualizat după cum vedem trupul Domnului și al Sfinților care au depășit toate legile fizice, inclusiv continuumul spațiu-timp, după cum vedem în multele minuni că Sfinții apar și dispar, că trec prin ușile încuiate și se ridică la Cer. Cu toate acestea, aceste trupurile după Învierea din morți nu sunt niște năluci, după cum a arătat Domnul care a mâncat după Înviere ceva pește și un fagure de miere și asta fără ca să aibă nevoie de hrană, ci ca să arate concret apostolilor că nu este o fantomă și deci că Învierea a avut loc.

Vedeți că pe primul plan este experiența, trăirea. Oricâte explicații și profeții le-a dat Mântuitorul despre învierea Sa, ei tot nu au crezut. Desigur că același lucru și chiar mai rău, se întâmplă cu fiecare dintre noi.

Despre judecată și accesul la starea de înviere, consultați cuvântul Judecata de Apoi: dreptatea lui Dumnezeu și mila care mântuiește și reflecția de pe Hristos Înviat, Domn al Păcii.

Experiența învierii

Din cauza asta, Dumnezeu ne-a dat experiența învierii și, dacă dorim, o putem simți și noi în inima noastră. Asta se vede foarte bine la Paște când sunt unii frați care se bucură de cântări și lumânări și sunt alții care se bucură de lumina necreată. De fapt, una din componentele principale ale învierii duhovnicești din inima noastră sunt Sfintele Taine, întâi de toate Botezul și, după aceea, Sf. Împărtășanie. De fapt, viața liturgică și în principal Sf. Liturghie este avanpremiera vieții viitoare.

Dacă noi nu simțim nimic la slujbe, dacă ne plictisim sau dorim mai bine să fim în altă parte în timpul slujbei cu diferite pretexte înseamnă că avem o problemă pentru că în Rai va fi Sfânta Liturghie continuă, Împărtășania continuă și Spovedania continuă pentru că toți vom ști toate despre toți. Deci dacă vedem în noi forme de ură, păcate, gânduri care nu dorim să apară la lumina iubirii lui Hristos și care ne vor face să ne rușinăm în clipa în care ceilalți le vor afla, trebuie să ne luptăm să le ștergem din noi prin pocăință, prin spovedanie, prin mustrare de sine.

Despre experiența învierii ca starea de înviere, vedeți fotoreportajul Duhul omului înviat – fotoreportaj de Învierea Domnului și cuvântul de pe Experiențele creștine adevărate ale raiului.

Rolul pocăinței în starea de înviere

De exemplu dacă Sf. Maria Egipteanca, Sf. Moise Arapul și alți Sfinți ar fi fost judecați de către lumina iubirii lui Hristos înainte de pocăința lor, ar fi apărut respingători din cauza păcatului în care se aflau. Pentru că însă aceștia s-au pocăit cu iubire, eroism și lepădare de sine, acum apar foarte frumoși, adevărați campioni ai depășirii de sine atunci când îi vedem prin învierea lui Hristos. Desigur că asta nu înseamnă că trebuie să păcătuim ca ei, ci să ne nevoim să scăpăm de păcatele noastre. Să nu spunem că nu putem pentru că sigur sunt mai mici decât ale celor doi mari sfinți pe care i-am amintit.

E nevoie însă de determinare, de program și de concentrare pe acest scop și atunci vom birui cu ajutorul lui Dumnezeu. Să avem zel, fraților. Să nu spunem că nu avem păcate pentru că atunci Îl facem mincinos pe Hristos Dumnezeu care a murit pentru păcatele noastre. La fel și noi trebuie să murim, să ne mortificăm pentru păcatele noastre – lucru care este logic, nu-i așa? – însă, din păcate, iubim atât de mult egoismul din noi încât nu dorim să simțim nici cea mai mică durere care ar putea să lezeze idolul iubirii de sine, chiar dacă această durere duce la învierea noastră de sub placa de mormânt a egoismului. Din cauza aceasta, cu toate că nu avem păcate așa de mari ca Sf. Maria Egipteanca și Sf. Moise Arapul nu vom ajunge la măsurile lor pentru că nu avem lepădarea de sine, hotărârea de a ne părăsi idolul morții din noi și a ne îndrepta spre înviere. 

Despre rolul pocăinței în dobândirea stării de înviere, vedeți cuvântul Pocăința: Definiție, practică – p. Teologos și reflecția de pe Învierea trupului.

Să nu judecăm!

Ba de multe ori chiar ne complacem în formă de ură, în principal în judecarea altora fără măcar să ne sinchisim să cercetăm cine este celălalt cu adevărat sau, dacă s-a pocăit, s-a îndreptat de vreo greșeală făcută. Și chiar dacă nu s-a pocăit noi tot nu avem dreptul să judecăm persoana, ci s-o iubim pentru că ura este toxică pentru suflet și nu știm prin câte a trecut persoana respectivă și de ce a făcut o anume faptă. Dincolo de neputința noastră de a judeca nici nu avem voie să judecăm pentru că Domnul a zis că a Lui este judecata și El va răsplăti. Datoria noastră este doar să iubim pentru că așa vom ajunge la înviere.

Trebuie însă să înțelegem că dacă nu distrugem acest idol interior, atunci ne distruge el pe noi. Nu avem de ales. Chiar dacă nu am ajunge la fericirea veșnică, la îndumnezeire, tot s-ar merita să ne luptăm împotriva egoismului pentru a scăpa de tirania acestuia. Noi însă primim cu mult mai mult decât merităm – că nu merităm nimic, de fapt – și decât se putea gândi cineva. Slăvit fie Dumnezeu că Domnul nu numai că ne ajută să scăpăm de această tiranie care se ascunde sub masca libertinajului, ci și ne dă și ridicarea mai presus de fire în împlinirea îndumnezeirii prin unirea cu Hristos care este Omul adevărat și Dumnezeu adevărat atotputernic și mai presus de stricăciune și moarte.

Dacă am fi și noi atotputernici și nestricăcioși, păcătoși fiind, atunci am fi precum Satana în încrâncenarea sa care trăiește cel mai mare chin din univers, încercând să arate că e asemenea lui Dumnezeu fără să fie, de fapt. De asemenea, vedeți că noi înțelegem puterea ca o forță de distrugere și nu de coeziune și deci dacă am fi așa-zis atotputernici, ne-am distruge între noi într-un război veșnic. Evident că este greșită această optică și din cauza aceasta Dumnezeu ne-a limitat până la condiția smeritoare sub umbra morții în care ne aflăm acum. De asemenea Domnul l-a limitat și pe diavol care nu mai poate să facă nimic fără numai să ispitească, să trimită gânduri și să sperie. Este nevoie de acordul nostru ca vrăjmașul să capete drepturi asupra noastră. Să nu îi dăm drepturi diavolului și dacă se întâmplă asta și păcătuim, atunci să ne spovedim.

Noi însă să avem curajul să nu ne ascultăm gândurile morții, de la vrăjmașul, ci să ne îndreptăm pe calea învierii pe care facă Dumnezeu să o dobândim cu toții!

Așa să ne ajute Dumnezeu! Hristos a înviat!

Vă mulțumesc că ați stat cu mine până acum!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin! 

Întrebări frecvente

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!