Maturizarea: de la educație la căsătorie și monahism – p. Teologos

Maturizarea este drumul de la copilul concentrat pe sine la omul matur, concentrat pe ceilalți prin Dumnezeu. În acest material am vorbit despre diferențele dintre copil și adult, despre rădăcina tristeții și aviditatea de putere, despre educația în familie și rugăciunea părinților, dar și despre criteriile alegerii partenerului de viață și despre chemarea monahismului. Veți găsi aici pașii spre maturitatea duhovnicească și sfaturi concrete, izvorâte din experiența athonită, pentru toți cei care doresc să crească în Hristos.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin!

Introducere

Oamenii astăzi sunt foarte triști pentru că nu știu că bucuria vine de la Dumnezeu. Trebuie să acceptăm că suntem ființe create și că Dumnezeu este altcineva care ne-a făcut liberi în posibilitatea de alegere, însă nu complet in-dependenți în existența noastră. Trebuie tot timpul să avem conștiința necesității dependenței noastre de Dumnezeu pentru a avea o existență împlinită și fericită. Dacă simțim în noi o împotrivire atunci când realitatea ne impune limitări trebuie să știm că avem o mare problemă: problema lui Lucifer care a dorit să fie Dumnezeu de unul singur.

Desigur că dacă îl întrebi pe un om dacă se crede Dumnezeu, foarte probabil că va răspunde „nu”, însă dacă cineva își analizează comportamentul e posibil să vadă că „da” – se comportă ca un mic Dumnezeu. Omul distorsionat dorește să-și impună punctul de vedere asupra celorlalți, dorește să-și facă voia cu diferite pretexte, fără ca să fie validat de Dumnezeu. De obicei asta se întâmplă la unii conducători care pe baza puterii pe care o au, încearcă să și-o extindă mai mult pe verticală sau pe orizontală fără ca să-i valideze Dumnezeu. Extinderea puterii pe verticală se realizează atunci când sunt crescute presiunile în același punct – adică pe același om și domeniu – în timp ce extinderea puterii pe orizontală apare atunci când cineva dorește să-și întindă autoritatea asupra altor persoane și/sau în alte domenii unde respectivul nu este validat de Dumnezeu.

Bucuria adevărată care vine de la Dumnezeu este și primul semn al maturității duhovnicești; despre ea am vorbit pe larg în materialul Fericirea adevărată este în Hristos, iar o mărturie luminoasă în același duh găsiți în cuvântul Doar oamenii bucuroși ajung la Dumnezeu.

Aviditatea de putere

Problema celor avizi de putere nu se termină aici sau mai bine zis nu începe aici pentru că, de fapt, rădăcina este în eșecul lor în ascultare datorită durității caracterului lor și a tendinței de autoîndumnezeire. Cel care nu a făcut ascultare la vremea sa nu își poate da seama cum să crească ascultători buni, cum poate să fie un lider. Lucrurile se complică și mai mult pe măsură ce omul avansează în ierarhie, dacă nu s-a curățit prin ascultare, pentru că atunci are mai mulți oameni care depind de el și, deci, un comportament greșit poate să rănească pe mult mai mulți chiar dacă, teoretic vorbind, greșeala sa poate fi mult mai mică decât a unuia de jos. De exemplu, gândul greșit, decizia greșită a unui general de armată evident că se judecă mult mai dur decât o faptă a unui soldat de rând pentru că primul pune în pericol toată armata, în timp ce al 2-lea pe sine-și și, posibil, pe încă câțiva.

Conducătorul, fie că este cap de familie, șef de unitate sau mai ales conducător duhovnicesc trebuia să învețe înainte meserie ca ascultător, adică să fie nevinovat ca porumbelul cu frații săi și înțelept ca șerpii cu șerpii de diavoli. Desigur că atunci când va ajunge în poziție de conducere îi va învăța și pe cei următori să se comporte la fel.

Conducătorul matur a învățat întâi meseria de ascultător; am dezvoltat această temă în Ascultarea din punctul de vedere al unui lider, iar o sinteză despre ascultare ca virtute găsiți pe crestinortodox.ro.

Educația în familie

Este o mare problemă în familiile de astăzi faptul că educația se reduce la materie – adică cum să facem bani și carieră – și se neglijează partea duhovnicească, în afară de câteva reguli de politețe de bază, – dacă sunt și acelea. Trebuie să înțelegem că omul va avea o viață bună dacă va avea un caracter bun, virtuos și nu dacă va avea bani, putere sau plăceri trupești. Cei care au avut un caracter rău au trăit și au sfârșit rău, chiar dacă unii dintre ei au avut la prima vedere o prezență mai mult sau mai puțin strălucitoare în ochii lumii.

Un tânăr m-a întrebat ce să facă, cum să găsească o fată cu care să fie fericit și asta pentru că avusese o prietenă de care se despărțise din cauza firmei pe care o înființase și căreia ii se dedicase în totalitate, neglijându-și prietena. Desigur că acum îi părea rău pentru că se trezise singur pe lume, înecat în complexitatea relativului succes financiar al firmei sale. Colegul său, care încă nu trecuse printr-o astfel de durere, dorea să-i spun cum să-și facă o firmă de succes în cutare domeniu. L-am întrebat cât timp a lucrat în domeniul respectiv la care el mi-a răspuns că doar 2 ani și că șeful îi lasă lui firma pe mână când pleacă în vacanță.

În această situație i-am spus să rămână la firma respectivă, mai ales că o duce foarte bine, însă el dorea să-și facă una singur, neștiind la ce se înhamă, chiar dacă cu 5 minute înainte auzise de la colegul său cât de greu poate să fie pentru că, de fapt, cine face asta de unul singur, de regulă își jertfește viața pe altarul banilor.

Din cauza asta Domnul a spus că nu putem să slujim la doi domni, ci sau lui Hristos sau lui mamona – zeița averii. Pentru orice decizie în viață este nevoie de validarea lui Dumnezeu care vine prin deschiderea anumitor uși și, mai ales, de aducerea anumitor oameni care cresc iubirea interpersonală și nu iubirea de materie. Totdeauna să preferăm comuniunea și performanța în relațiile interpersonale duhovnicești în pofida performanței în materie. Dacă vom face așa vom fi fericiți – dacă nu, vom fi neîmpliniți, stresați și ne vom chinui și pe noi și pe ceilalți. Cunosc destule persoane care par că sunt în posturi sub capacitățile lor, însă pentru că au ales să rămână astfel sunt mult mai fericite și liniștite decât crede lumea.

Din păcate, însă, sistemul de valori al lumii ne învață greșit și pune o presiune mare pe tineri pentru a performa în materie și nu în duh. De asemenea, și părinții cred că dacă le oferă suport material și-au făcut datoria, uitând că, de fapt, pe primul plan este suportul emoțional, adică dragostea lor care se manifestă întâi de toate prin atenția lor, exemplul lor personal și rugăciunea care să-i acopere pe copii. Desigur că asta este o pacoste veche de la Adam până astăzi. Țin minte că Sf. Vasile cel Mare era trist pentru că părinții din vremea lui de multe ori se preocupau prea mult de carieră, bogăție și chiar educație intelectuală, care desigur că astăzi a cam dispărut pentru că tinerii sunt înglodați în furajele de pe ecrane. Sf. Vasile deplângea faptul că familiile uită de educația duhovnicească și morală adică de formarea sufletului virtuos către iubirea lui Dumnezeu, care îl împlinește.

Educația care țintește caracterul, nu doar cariera, pregătește maturizarea tinerilor; o continuare firească a acestor gânduri găsiți în materialul Educația duhovnicească a tinerilor: caracter și echilibru în Hristos, iar despre tinerii și Biserica de astăzi puteți citi și pe ziarullumina.ro.

Rugăciunea și exemplul personal: temelia maturizării

Copiii trebuie învățați întâi de toate să aibă un contact nemijlocit cu Dumnezeu prin rugăciune. Dacă nu au asta și nu văd raiul – fie și parțial – în copilărie, atunci vor avea probleme toată viața din care foarte greu vor ieși pentru că nu cunosc starea normală și nu știu în ce direcție să iasă din groapa problemelor în care se află. Din cauza asta este foarte bine ca părinții să fie exemple duhovnicești prin care copiii să vadă cam cum ar trebui să arate Dumnezeu. Adică în familie trebuie să fie dragoste, bucurie, pace, înfrânare, bunătate, facere de bine. Părinții trebuie să se concentreze pe dragostea dintre ei și după aceea pe copii astfel încât copiii să nu fie cocoloșiți și să învețe imitând dragostea părinților pentru că din vorbe se învață mult mai greu – dacă se învață, mai ales în cazul copiilor și mai ales în cazul virtuților. Să avem grijă să nu ne certăm între noi, mai ales în fața copiilor.

Copiii nu au nevoie de predici lungi, ci de exemplu personal și de rugăciune. Rugăciunea părinților pentru copii și a copiilor pentru părinți este foarte puternică pentru că relațiile dintre ei sunt foarte puternice și evident că Dumnezeu validează aceste relații. Din cauza asta, trebuie să avem credință tare că rugăciunea este eficace dacă ne rugăm în adevăr și cunoștință. Adică dacă ne rugăm cu cunoștința faptului că suntem păcătoși – toți suntem – însă suntem și instituția tatălui, a mamei. Adică să zicem „Doamne ajută-l pe fiul meu, ajută-mă pe mine pentru că Tu ai fost cel care m-ai făcut să fiu părintele lui și ne-ai unit sub lumina iubirii Tale!”.

Să avem însă grijă să nu încercăm să ne impunem voia noastră în fața lui Dumnezeu, ci să ne nevoim să o facem pe a Lui, chiar dacă distorsiunea din noi o acceptă mai greu. Noi suntem cei căzuți, întunecați și limitați și robii Domnului și nu Dumnezeu robul nostru. De fapt, sfințenia părinților este cea mai bună educație pentru copii. Trebuie să avem în intimitatea noastră rugăciunea ca primă prioritate, însă să ne rugăm puțin și împreună pentru că rugăciunea împreună constituie un factor foarte puternic de unitate al familiei. Desigur că fiecare după puterile sale, însă copilul o să-și aducă aminte toată viața când a fost pus pentru prima dată să spună o scurtă rugăciune în centrul familiei. Tot în cazul activităților împreună ajută în formarea copilului și citirea și discutarea Noului Testament, a Sfinților Părinți și/sau a Vieților Sfinților sau a altor subiecte duhovnicești de actualitate.

Rugăciunea împreună cu copiii este hrana nevăzută a maturizării lor; cine dorește să pătrundă mai adânc în puterea ei va fi luminat de materialul Puterea rugăciunii și de cuvântul nostru despre Rugăciunea lui Iisus.

Virtutea care vindecă familia

Din păcate, însă, astăzi datorită războiului informațional aceste lucruri sunt considerate desuete și astfel ne pierdem vremea, luminarea minții și sistemul nervos, manelizându-ne cu furaje de pe internet. Toți trebuie să ne concentrăm pe creșterea virtuților, pe dragostea lui Hristos și nu atât pe lupta împotriva răului pentru că dacă ne luptăm împotriva răului care este întuneric spiritual este ca și cum am da cu pumnii în întuneric. Devenim tensionați, caraghioși și tot nu alungăm răul. Pentru a alunga întunericul din noi trebuie să facem o gaură astfel încât să intre lumina iubirii lui Hristos și atunci răul va pleca de la sine. Să ne concentrăm pe aflarea soluției pentru că asta e constructiv, o formă de iubire și nu atât pe aflarea vinovatului pentru că asta e distructiv, e o formă de război. Să avem grijă să nu facem niciodată observații în public partenerului de viață, ci seara, într-un moment de tandrețe, când sunt doar cei doi atunci cu tandrețe „Draga mea, ești un crin, o gingășie, însă lucrul cutare mă cam deranjează”. Adică tot noi suntem vinovați, însă cealaltă primește mesajul.

Era o familie în care se certau în continuu și care era vecină cu o familie în care totul era foarte bine. La un moment dat, femeia certăreață își trimite soțul certăreț să-i spioneze pe vecini zicându-i „Du-te și vezi ce fac ăștia de e tot timpul pace și liniște?” S-a dus certărețul și în timp ce spiona la geam se aude în cameră cum cineva răstoarnă o găleată cu apă pe covor. Se aude vocea soțului „Draga mea, te rog să mă ierți! Eu sunt de vină că nu am fost atent și am răsturnat găleata pe covor!”. Atunci se aude și vocea soției „Te rog să mă ierți – eu sunt de vină, că am pus găleata în centru!”. Atunci soțul certăreț se întoarce acasă și îi spune soției: „Am aflat care e secretul păcii la ei!” – „Care?” – „La noi toți au dreptate, în timp ce la ei toți sunt de vină!”.

Dacă însă copilul vede în familie certuri și este învățat de societate că familia este un ping-pong între egoisme atunci se va traumatiza și nu va ști cum să-și întemeieze o familie, dacă va mai dori acest lucru. Va face ce a văzut în familia sa și va rămâne singur în viață, chinuindu-se în derivă, dacă, desigur, nu-L găsește pe Hristos. Trebuie să ne smerim pentru că dacă egoismul din noi nu se înmoaie, atunci îi vedem pe toți care nu se închină în fața vițelului de aur din inima noastră ca pe niște agresori la adresa idolului din noi.

Smerenia este semnul omului matur și secretul păcii din casă; acest secret l-am povestit și într-un cuvânt mai vechi, Secretul păcii în familie, iar legătura dintre smerenie și liniștea inimii este desfășurată în Smerenia e odihna sufletului.

Pandemia singurătății și lipsa vieții duhovnicești

Din cauza asta este esențială măsura duhovnicească pentru că vedeți că dacă suntem egoiști, atunci relațiile noastre se transformă într-un război între idolii egoismului aflați în inima celor implicați. Acest război este distructiv pentru cei implicați dacă nu se pocăiesc degrabă, dacă nu dau înapoi, nu ies din el, nu se smeresc, nu se spovedesc, nu își cer iertare la timp și fără timp, cu motiv și uneori fără motiv. În acest război toți ies învinși și traumatizați. Cei care se cred învingători prin impunerea voii lor sunt duri și au forme de părere de sine, de mândrie și încearcă să-și extindă tirania și asupra celorlalți fără să-i valideze Dumnezeu, ajungând să se chinuie și pe sine-și și mai ales pe ceilalți. Cei care se văd învinși și nu au credința și deschiderea necesară față de Hristos ca să-i simtă dragostea cu care Domnul îi înconjoară în general pe cei care au voia tăiată, cad în depresie, în frustrări, în refulări, în complexe, ținere de minte a răului și în alte forme de ură.

Din cauza asta este esențială viața duhovnicească susținută pentru că altfel nu vom rezista și ne vom traumatiza într-un fel sau în altul. Pentru că astăzi nu există duhovnicie, avem la nivel mondial pandemia singurătății și strâns legată de aceasta pandemia bolilor de nervi care sunt mai mari și mai periculoase decât COVID-19. Din păcate, piramida de vârstă, mai ales în cazul pandemiei singurătății este total în defavoarea tinerilor, lucru care desigur că este foarte grav pentru că acestea sunt pregustarea iadului. Să nu uităm că iadul este singurătatea veșnică în timp ce raiul este unirea, întrepătrunderea interpersonală cu toți din Adam cel global prin Dumnezeu.

Să nu uităm că este nevoie de ierarhie pentru că suntem limitați și cauzați, însă aceasta nu trebuie să se bazeze pe forță și mândrie, ci pe iubire, smerenie și blândețe cum ne-a învățat Hristos cel răstignit și înviat. Ierarhia adevărată este o ierarhie complementară și nu una absolută, tiranică.

Singurătatea și bolile de nervi îi lovesc mai ales pe cei care nu au fost ajutați să se maturizeze duhovnicește; despre tămăduirea lor am vorbit în Anxietatea, iar despre ieșirea din singurătatea morții la viața unității în Botezul: din singurătatea morții la viața unității.

Familia ca instituție de învățământ și maturizarea copiilor

În acest context este esențial ca familia să fie principala instituție de învățământ în care se cizelează caracterul și care are ca principal scop pregătirea tinerilor pentru relațiile interpersonale cu ceilalți. Biserica se concentrează pe relegarea noastră de Dumnezeu – de unde și termenul de religie – în timp ce în familie trebuie să ne concentrăm, ca efect în plan secund, pe relegarea noastră de ceilalți oameni. Desigur că aici o familie în care sunt mai mulți copii ajută foarte mult pentru că aceștia pot să învețe concret, din experiență, cum să se comporte în relații pe orizontală, cu frații lor, și nu numai în relații pe verticală, cu părinții în cazul în care e singur la părinți. Astfel, copiii se maturizează mult mai bine, pentru că procesul maturizării nu este trecerea de o anumită vârstă, după cum greșit se crede.

Familia este școala în care se petrece maturizarea copiilor; tema am dezvoltat-o pe larg și într-un cuvânt anterior, Familia ca instituție de învățământ, iar o sinteză a învățăturii ortodoxe despre familie găsiți pe crestinortodox.ro.

Maturizarea

Legat de asta, diferențele dintre copil și adult sunt următoarele: prima este că copilul este concentrat pe sine în timp ce adultul este concentrat pe ceilalți prin Dumnezeu. Își asumă responsabilități și se jertfește pentru familie, pentru colectiv în timp ce copilul crede că este centrul universului și are tendința să creadă că toate ii se cuvin.

A 2-a diferență este că adultul este mai smerit de viață adică mai realist, are o mult mai mare conștiință a limitărilor sale decât un copil. Un imatur crede poate să facă foarte multe, promite multe, însă face puține. Adultul care știe că lucrurile nu sunt așa de simple pe cât par, promite mult mai puține, însă face mult mai multe – este mai de încredere. În informatică există sindromul numit „floare la ureche” („piece of cake” în engleză) în care un programator începător când vede o cerere a unui client zice imediat „floare la ureche – o să o termin într-o zi” pe când un programator senior este mult mai precaut. Evident că realitatea de regulă validează pe cel mai experimentat, care chiar dacă nu se avântă orbește poate să fie per total mult mai rapid și eficace decât începătorul care nu vrea să asculte de sfatul celor mai experimentați decât el.

Să vă dau un caz dintr-un alt domeniu. La un moment dat era un elev foarte talentat la o școală de arte marțiale și din cauza asta era obraznic și foarte încrezut. Datorită acestui lucru a fost dat afară, lucru care l-a smerit foarte tare. În timp, însă, a devenit foarte cunoscut și și-a făcut propria lui școală. La un moment dat a trecut cu ucenicii lui prin fața fostei lui școli de unde fusese dat afară. Atunci ucenicii i-au zis să intre ca să-l bată pe maestrul care l-a dat afară. Atunci le-a răspuns că „Nu, pentru că din cauza lui am ajuns să fiu atât de respectat”. Înțelegeți?

Legat de asta, ce-a de-a 3-a diferență dintre copil și adult este că adultul este mult mai stabil emoțional în timp ce copilul este mult mai instabil. Pentru imatur, dacă îi zâmbește Stropinela sau primește mașina preferată, e raiul pe pământ – e sfârșitul lumii; dacă are o nereușită, cade la un examen, sau se desparte de Stropinela e iadul pe pământ – e sfârșitul lumii. Adultul, însă, zice că dacă se întâmplă cutare nu e bine, însă mergem mai departe; dacă se întâmplă cealaltă, e foarte bine, însă mergem mai departe. Adultul este mult mai serios, însă mai bucuros în timp ce imaturul este mult mai trist și nesigur chiar dacă poate să facă glume și să râdă cu mult mai mult.

Maturizarea înseamnă asumarea responsabilității; despre adolescenți și maturizare în Hristos am vorbit pe larg în Parabola fiului risipitor: sfaturi pentru părinți și adolescenți, iar despre tinerii care amână întemeierea unei familii vorbește cu multă dragoste părintele Pimen în De ce tinerii fug de responsabilitate și căsătorie.

Cum îi ajutăm pe copii să se maturizeze: disciplină și iubire

Evident că pentru combaterea acestor lucruri care aduc echilibru și discernământ e nevoie de o legătură vie cu Dumnezeu și pentru că oamenii astăzi sunt departe de Dumnezeu, se maturizează mult mai greu și mai târziu, dacă se maturizează. De multe ori, părinții cred că trebuie să exercite presiuni asupra copilului ca să avanseze însă presiunea exagerată și constantă îl chircesc, îl revoltă și îl îndepărtează de părinți. Desigur că trebuie să existe limite și disciplină pentru că altfel există haosul egoismului însă părinții trebuie să ofere timp, atenție pentru că întru aceasta se vede concret iubirea pe care o au. Desigur că trebuie evitate extremele și trebuie menținut echilibrul milostiv între durere și plăcere astfel încât tânărul să crească drept, capabil să dea și el la rândul său rodul iubirii sale către Dumnezeu și prin Acesta către ceilalți în căsătorie, societate sau monahism.

Pentru asta tânărul trebuie să se pregătească prin cizelarea caracterului și prin cunoașterea câtorva criterii de alegere a partenerului de viață sau a așezământului monahal unde se va închinovia.

Acum o să vorbesc ca și cum m-aș adresa unor bărbați pentru că așa sunt obișnuit datorită specificului din Athos, însă lucrurile sunt valabile și pentru femei. Acolo unde apar diferențe, o să încerc să precizez.

Iubirea părinților este pământul bun în care copilul se maturizează; o perspectivă cuprinzătoare găsiți în Care este iubirea desăvârșită între părinți și copii și în cuvântul despre Relațiile în familie: timp, atenție, dragoste, credință.

Căsătoria și alegerea matură a partenerului de viață

Întâi de toate, pentru căsătorie, este neapărat necesar ca ambii să fie în Biserică pentru că Biserica este spital pentru păcătoși și dacă cei doi nu urmează terapeutica ortodoxă atunci apar marile probleme de care am vorbit înainte. Trebuie cercetat dacă ortodoxia este cifra „1” care este în fața tuturor celorlalte și le dă valoare. Dacă asta nu există, toate celelalte se transformă în zerouri. Dacă cei doi nu au aceeași credință, aceleași valori și aceeași direcție duhovnicească atunci e foarte posibil ca să apară conflicte permanente. Chiar dacă cei doi vor fi pe aceeași lungime de undă vor apărea tensiuni, darămite dacă vor fi necoplanari în credință. Spun asta pentru că nucleul omului este nucleul religios și dacă omul nu-L pune pe Hristos pe primul loc și prin Acesta pe aproapele atunci se pune pe sine.

În orice caz, cei doi trebuie să caute să nu escaladeze conflictele, să nu deschidă gura când cel puțin unul e mânios și să caute subiecte care unesc, nu subiecte care divid. Dacă apare conflictul atunci trebuie să aibă o persoană neutră – adică nu mamele – acceptată de către ambii – adică nu soacrele – și duhovnicească care să medieze conflictul. Acesta este duhovnicul comun. El va fi instalatorul care va repara vasele comunicante sparte prin conflict. Trebuie să ajungem la punctul la care să știm că putem să-i spunem orice celuilalt fără a fi atacați, ci ajutați.

După aceea trebuie să știm că chiar dacă la început există de obicei atracția trupească, nebunia trupului dispare la șase luni de la începutul relației. În cazuri rare, după un an. În cazuri excepționale, după un an jumătate – și atunci rămâi cu caracterul de lângă tine. Din cauza asta trebuie să ne-o imaginăm bătrână, plină de riduri, adusă de spate, cu doi dinți în gură și atunci să ne întrebăm: o văd ca pe mama copiilor mei? Are iubirea adevărată interpersonală pentru mine și pentru viitorii mei copii?

Poate să ierte, să ceară iertare și să aibă inimă bună – să fie blândă, bucuroasă și smerită cu inima? Mare atenție că blândețea și smerenia nu înseamnă blegeală, ci dispoziția de ascultare iubitoare cu înțelepciune. De asemenea, este harnică, adică lucrează și se jertfește pentru familie fără însă să ajungă la extreme, idolatrizând munca, ci punând persoana pe primul plan? Aici trebuie precizat că hărnicia nu se distinge prin cantitatea de muncă, ci prin ușurința și rapiditatea de a începe munca. Noi trebuie să punem dispoziția noastră și atunci și Dumnezeu va pune binecuvântarea Sa.

De asemenea, o întrebare esențială este: Ne potrivim? Suntem complementari și avem multe în comun? Poate că sună paradoxal, însă un cuplu trebuie să aibă multe în comun și simultan cei doi să fie complementari, fiecare pe specificitatea sa astfel încât cei doi să se ajute să devină cea mai bună versiune a fiecăruia pe drumul către perfecțiunea lui Dumnezeu. Adică, în cazul femeii, în plus, este duioasă, mângâietoare, ajutor pe măsură? În cazul bărbatului, oferă siguranță, este nobil, protector, consecvent, curajos, serios, echilibrat? Poate să-și facă partenera să se simtă iubită și unică? Adică poate jertfi pentru ea timpul, atenția și voința sa?

Desigur că trebuie să fim îngăduitori cu neputințele oamenilor, însă foarte exigenți în probleme de păcat. Să vedem dacă există patimi adică adicții. Asta este foarte problematic pentru că patima o să aibă prioritate în fața iubirii interpersonale care trebuie să existe în cuplu. Toți suntem păcătoși, însă este foarte diferit când omul își controlează tendințele păcătoase, încearcă să fie bun, se roagă, se spovedește, merge la biserică comparativ cu robia de o adicție sau mai multe. Asta trebuie să aflăm înainte de căsătorie și nu atât dacă are bani sau dacă ne putem împlini noi patimile. Desigur că și tendințele pot fi uneori foarte supărătoare, chiar dacă există un anumit control – cum ar fi agresivitatea și insensibilitatea bărbaților sau gelozia, invidia și smiorcăiala la femei.

Trebuie să avem grijă că în perioada de început a relației e foarte posibil ca amândoi să ne prefacem pentru că dorim să fim plăcuți celuilalt. Asta este valabil mai ales pentru femei care sunt mai delicate. Din cauza asta trebuie să vedem cum se comportă față de cineva de care nu este interesată să fie plăcută în mod deosebit: părinții ei sau frații, de exemplu. Este ascultătoare sau e rebelă? Dorește pace sau să-și impună voia? Cum arată camera ei? E agreabilă sau doar la modă, strălucitoare sau pur și simplu dezordonată?

De fapt, intrăm într-o relație cu cineva pe care o iubim atât încât să putem să facem ascultare de ea în problemele care sunt specifice ei adică în temele legate de frumos, pentru că femeile au mult mai mult frumos în interior, de grijă, de detaliu, de emoție, pentru că ele au o inteligență mai emotivă și atunci și ea o să facă ascultare în problemele care sunt specific bărbătești, adică în problemele care implică risc în decizii, compromis în decizii, probleme multifactoriale, cu impact major în timp și spațiu, probleme care necesită forță.

În acest context, să nu credem că în clipa în care cineva ne iubește, noi suntem superiori și să căutăm pe altcineva pentru că nemulțumitului ii se ia darul și se va chinui după aceea chiar dacă el poate să aibă o satisfacție păcătoasă în inima sa. De asemenea, să avem însă grijă să nu avem pretenții exagerate de la celălalt și să nu cerem ce nu avem pentru că atunci cealaltă nu o să se uite la noi.

Să vă dau un caz: era un tânăr frumos la trup, încrezător și cu mulți bani care dorea să-și găsească femeia perfectă și pentru asta s-a dus în lume. După un timp s-a întors acasă singur și prietenii l-au întrebat cum a fost la care el a răspuns că nu există femeia perfectă. Atunci un bătrân i-a zis că dacă n-ar exista pentru el femeia perfectă atunci Dumnezeu i-ar fi dat flacăra monahismului. Cum nu o are, înseamnă că există. Tânărul i-a dat dreptate, s-a dus iarăși în lume și după un timp iarăși s-a întors singur. Când l-au văzut iarăși, prietenii l-au întrebat „Ai găsit femeia perfectă?” la care el a răspuns „Da, am găsit-o!” – „Ei, și atunci de ce te-ai întors singur?” – „Pentru că și ea căuta bărbatul perfect!”.

Trebuie să înțelegem că trebuie să ne pregătim pentru viață și viața înseamnă relația cu Dumnezeu și prin Acesta cu ceilalți. Din cauza asta, să notăm pe o foaie tot ceea ce dorim de la cel/cea de lângă noi și la sfârșit să scriem în capul listei și să subliniem „Eu”. Noi trebuie să fim tot ceea ce pretindem de la celălalt. Așa cum dorim ca ceilalți să ne facă, să le facem noi lor.

Desigur că acest comportament nobil trebuie să continue și după căsătorie. Spun asta pentru că tinerii se comportă atent, cuceritor până când își cuceresc partenerele și se căsătoresc și după aceea le aruncă la cratiță – lucru care este total greșit, desigur. Se poate întâmpla și invers, însă mai rar, pentru că femeia dorește atenție, în timp ce bărbatul dorește să se afirme. Trebuie să nu uităm să ne cucerim în continuu partenera astfel încât să creștem iubirea dintre noi. În mănăstire ni se spune să ne comportăm totdeauna ca și cum am fi venit ieri. Să nu lăsăm să se stingă zelul de la început ci – din contră! – să-l creștem.

Alegerea matură a partenerului de viață cere criterii limpezi; ele sunt adâncite și de IPS Athanasie de Limassol în Criteriile căsătoriei, iar despre drumul către o căsnicie cu folos vă invit să descoperiți cuvântul Cum ne îndrumă sfinții spre o căsnicie cu folos.

Monahismul

Asta este valabil mai ales în monahism unde omul se dedică total lui Dumnezeu. Pentru a afla dacă suntem de monahism trebuie să mergem concret și să stăm mai multe săptămâni și să intrăm în programul duhovnicesc al așezământului monahal respectiv și atunci se va vedea dacă suntem de monahism și dacă suntem pentru locul respectiv. În orice caz, dacă atletul nu aleargă decis atunci când primește ștafeta va pierde cursa. Să nu uităm că forța atletului vine din ascultarea sa ca expresie a iubirii. Dacă nevoitorul crede că poate să fenteze ascultarea, tăierea voii pe baza anumitor harisme naturale sau a ceea ce știe de la școală sau din alte părți, se înșală. Hristos cel înviat a venit să facă ascultare până la moarte și moarte de Cruce. Așa trebuie să facem și noi dacă dorim să înviem dimpreună cu El.

Și monahismul, și căsătoria cer aceeași maturitate a dăruirii totale, după cum am arătat în Monahismul sau căsătoria, iar cine dorește să cunoască Athosul fără idealizări va găsi folos în Mituri și adevăruri despre Sfântul Munte.

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Vă mulțumesc că ați stat cu mine până acum!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin!

Întrebări frecvente

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!