Conștiința, glasul lui Dumnezeu în om – p. Teologos

În acest material am arătat cum conștiința este glasul lui Dumnezeu în om, călăuza noastră lăuntrică pe drumul mântuirii. Am pornit de la un caz real despre consecințele păcatului necercetat și am parcurs împreună teme fundamentale: ce este păcatul ca boală a sufletului, cum ne cercetăm prin examenul conștiinței, cum acționează conștiința înainte, în timpul și după faptă, cum ne apărăm mintea de atacurile diavolești, care sunt pericolele influențelor toxice și nevoia de echilibru în familie, vindecarea prin schimbarea de sine, autoritatea prin exemplu personal, ascultarea și iubirea cu discernământ, precum și descoperirea darului și a chemării personale.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin!

Introducere

Un om dintr-un grup m-a întrebat cu agresivitate că de ce l-a mințit. De ce?? Când am întrebat cine și cum l-a mințit, am aflat cu stupoare că era vorba de prietena lui cu care avusese 2 copii – la primul copil omul aflase după 5 luni că ea rămăsese însărcinată, iar la al 2-lea copil aflase doar după ce ea a născut. Desigur că am fost indignat când am auzit acestea, însă nu din cauza ei, ci din cauza lui pentru că s-a dovedit din discuție că el era foarte dur și nu stătea cu ea, iar ea din frică și din dorința de a nu mai dori să aibă de a face cu el, i-a ascuns, chiar dacă femeia este mai delicată și are nevoie de sprijinul unui bărbat, mai ales dacă este însărcinată și cu atât mai mult are nevoie de ajutor dacă tocmai a născut. El în continuu nu putea să accepte că ar fi greșit cu ceva, blamând-o în continuu pe ea, chiar dacă toți ceilalți din grup erau de partea mea, după cum era și natural, datorită evidenței. Toți îi spuneam „Nu cumva e problema la tine, că ești prea dur și ea din frică nu ți-a spus, chiar dacă are nevoie de ajutor?”. Toate aluziile noastre săreau ca din colțul mesei, în timp ce el întreba cum să pună mâna pe copii – la care i-am răspuns foarte simplu că evident că trebuie să se căsătorească cu ea, pentru că altfel copiii vor fi traumatizați. El a rejectat frontal acest răspuns, spunând într-un final că nu a iubit-o niciodată, fapt care îi făcea păcatul și mai mare. Desigur că situația era groaznică și vedeai un om chinuit de propriile sale păcate care crescuseră și se întăriseră în timp și deveniseră ca niște mari coarne în inima sa.

Legătura dintre duritatea inimii și suferința celor din jurul nostru capătă contururi și mai limpezi atunci când privim familia ca un spațiu al vindecării, nu al controlului. Am dedicat un material aparte acestei teme în Familia prin ochii preoților.

Ce este păcatul

Trebuie să înțelegem că păcatul este o boală, un ghimpe în coastă, un cui în picior, o bârnă în ochi, un corn în inimă. Păcatul nu este o contravenție de care scapi dacă nu te-a văzut polițaiul. Este o distorsiunie existențială care roade persoana și de care nu scapi până ce nu dai și ultimul bănuț pârâșului, adică vocii lui Dumnezeu cel atotprezent și atotștiitor, voce care se numește conștiință și la care trebuie să fim foarte atenți pentru că dacă nu vrem să auzim cum ne mustră aici pe pământ atunci vom auzi cum ne mustră în veșnicie și ne vom chinui veșnic din această cauză. Este adevărat că noi, liberi fiind, avem posibilitatea, să acoperim conștiința sub crusta nesimțirii noastre și atunci nu o mai auzim, chiar dacă ea nu încetează niciodată să vorbească, fiind glas dumnezeiesc.

Acest mod de a privi păcatul ca pe o boală existențială, nu ca pe o simplă încălcare juridică, este explorat în profunzime în materialul Definiția păcatului, iar o perspectivă patristică valoroasă asupra conștiinței morale găsiți pe crestinortodox.ro.

Cum ne cercetăm pe baza conștiinței

Este foarte important să facem în fiecare zi, dincolo de rugăciune, un examen al conștiinței. Să ne întrebăm ce am făcut bine și ce am făcut rău. Pentru ce am făcut bine să-i mulțumim lui Dumnezeu care ne-a ajutat și Sfinților care au mijlocit, iar pentru ce am făcut rău să ne cerem iertare de la Dumnezeu și de la oamenii cărora le-am greșit. Dacă este un păcat cu fapta sau un gând care insistă, atunci trebuie să-l spovedim. Gândul care insistă mai multe zile, chiar dacă nu este atât de grav ca păcatul cu fapta, arată o slăbiciune a noastră pe baza căreia păcatul ne trage în spre faptă, după care în spre adicție, în spre obiceiul rău și astfel ne înrobește și ne distruge sufletul. De fapt, să știți că principalul lucru de care avem nevoie este mintea trează și conștiința că suntem într-un continuu război nevăzut și atunci vom fi mult mai atenți la conștiința noastră.

Conștiința este „glasul lui Dumnezeu în om”, legea firii, pusă în nucleul omului de la creație – deci o au toți oamenii, indiferent de religie. Este legea lăuntrică dată tuturor oamenilor, care îi arată binele și răul și îi pregătește pentru întâlnirea cu iubirea descoperită a lui Dumnezeu, fapt care se va întâmpla după moarte. De fapt, și raiul și iadul sunt țintele iubirii dumnezeiești descoperite. Dacă omul este pregătit pentru această iubire desăvârșită atunci se deschide precum o floare și crește extraordinar de frumos la căldura luminii iubitoare a Domnului. Dacă, însă, omul este egoist, iubitor de sine, pătimaș atunci această iubire îl arde pentru că la lumina ei se vede cât este de spurcat și are o imensă părere de rău când vede ce a ratat și unde a ajuns și, pe de altă parte, nu dorește unirea cu ceilalți pe care îi consideră inferiori, trăind un continuu chin al dorințelor distorsionate împinse la maxim care nu vor fi împlinite niciodată, o continuă mustrare de conștiință și o veșnică posedare demonică.

Din cauza asta trebuie să fim foarte atenți la vocea lui Dumnezeu, la conștiință pentru că aceasta ne spune dacă mergem bine sau nu. Ne pregătește pentru marele examen al judecății ghidându-ne ca o mamă astfel încât să luăm cu siguranță examenul. Problema cea mare este că noi nu o luăm în seamă din cauza atracției exercitate de centrii de atenție care generează multă plăcere sau durere distorsionată, chiar dacă la început conștiința este trează și se pronunță ferm și clar asupra faptelor, fără șovăire. Desigur că fiind glasul lui Dumnezeu cel atotputernic, ea este totdeauna așa, însă datorită faptului că noi nu băgăm conștiința în seamă și o acoperim cu smoala păcatului, vocea ei nu mai răzbate prin smoala care se adună necontenit și din cauza asta pare că este adormită sau întunecată, când de fapt, este vorba doar de smoala păcatului care o înăbușe și îi distorsionează mesajul. De fapt, conștiința este ancora libertății, ancora sfințeniei care îl ține pe om să nu fie tras în marea învolburată a păcatului. Totul este să o ascutăm, să-i ascultăm și pe cei validați de Dumnezeu și să nu ne încredem în gândurile noastre.

Din cauza asta trebuie să fim atenți să ne păstrăm conștiința dreaptă, trează și curată, prin pocăință, spovedanie și lupta lăuntrică, într-un cuvânt prin terapeutica ortodoxă. Dacă nu, omul devine un nesimțit pentru că nu mai simte mustrările conștiinței și își pierde astfel aproape total libertatea tocindu-se sub loviturile de ciocan ale păcatului. Această cușcă a păcatului cronicizat se numește patimă pentru că omul devine pasiv față de fenomen – nu mai controlează fenomenul, ci fenomenul îl controlează pe el. Se mai numește și adicție pentru că omul se adaugă fenomenului, devine o excrescență a acestuia, un sclav al acestei distorsiuni existențiale care îl chinuie relativ înainte de moarte și absolut după moarte, dacă, desigur nu este eliberat adică dacă nu se pocăiește.

Cei care doresc să înțeleagă mai bine cum se formează patimile și cum ne înrobesc sufletul vor găsi o analiză luminoasă în materialul Ce este o patimă? – PS Irinei de Londra, dar și în 3 stări existențiale, 8 patimi.

Chipul lui Dumnezeu în noi. Cum acționează conștiința

Pentru a scăpa de acest chin veșnic, chin care poate să înceapă încă de dinainte de moarte dacă nu suntem atenți, Dumnezeu ne-a dat ca dovadă a iubirii Sale conștiința – con-știința – adică o sursă de știință care navighează alături de noi pe valurile vieții ca un co-pilot. De fapt, conștiința face parte din chipul lui Dumnezeu în noi și este semnul apropierii noastre de El și a apropierii Lui, a iubirii Lui față de noi.

Conștiința acționează diferit în funcție de momentele în care suntem în legătură cu o anumită faptă. Înainte de faptă, conștiința acționează ca sfătuitor – adică actualizează în minte poruncile lui Dumnezeu și ne îndeamnă spre bine sau ne oprește de la rău. După care, în timpul faptei, apare ca martor care ne arată lăuntric dacă ceea ce facem este bine sau rău, fără părtinire. Aici trebuie să fim atenți să nu ne încrâncenăm pe faptă, ci să ne ascultăm conștiința pentru că e posibil să reconfigurăm acțiunea chiar în timpul ei. După faptă, conștiința este judecător pentru că aduce bucurie și pace dacă am făcut binele sau rușine, întristare și mustrare dacă am ales răul.

Astfel dacă suntem atenți la conștiință și o verificăm prin întrebarea față de cei validați de Dumnezeu în fața noastră, ne putem feri de atacurile diavolești și ne putem apropia de dragostea, bucuria și pacea care vin de la Dumnezeu.

Am vorbit mai pe larg despre relația dintre har, repere interioare și conștiința ca instrument de navigare duhovnicească în materialul Întrebări și răspunsuri despre: har, repere, conștiință, asceză.

Apărarea minții

Diavolul, fiind o specie de minte, intră în contact cu mintea noastră și îi trimite gânduri. Cu alte cuvinte, ne mișcă mintea pentru că gândul este mișcarea minții. Dacă noi nu ne verificăm de unde vin aceste gânduri atunci diavolul, fiind un maestru al manipulării ne întoarce mintea, adică atenția ultimă, focusul uman, de la lumina adevărată a lui Dumnezeu, către alți centri de falsă lumină – noi înșine, putere, avere, plăcere – și atunci noi credem că vedem chiar mai multă lumină însă, de fapt, este o înșelare. Este ca un glaucom duhovnicesc.

Pentru că lucrurile sunt foarte complexe și dificil de discernut din cauza întunecării minții noastre, este necesar, dincolo de atenția la noi înșine, să ne rugăm lui Dumnezeu să ne ajute și să avem smerenia să cerem sfat. Desigur că trebuie să-l prețuim mult pe cel care ne dă sfat bun, pentru că această recunoștință ne va ajuta să ne folosim de sfatul dat. Trebuie să știm că dincolo de bunătatea sfatului în sine, este esențială deschiderea noastră, dispoziția noastră de a primi luminarea harului pentru că nu este destul ca emițătorul să emită energie necreată, ci și receptorul să fie deschis pentru că dacă nu este deschis atunci nu primește nimic și se arde ca o fereastră care este acoperită de hârtie neagră. Dacă fereastra e deschisă intră în casă lumina Soarelui dreptății. Dacă e închisă, toată căldura Soarelui cade pe hârtia respectivă care se încinge până când se poate face scrum. Din cauza asta diavolul încearcă să ne facă să ne închidem în fața harului, prin tot felul de tentații, de centri de atenție care ne închid față de Dumnezeu și ne deschid față de altceva.

Desigur că un caz special aici este trândăvia care îl închide pe om aproape total și care poate să-i atace și pe cei silitori cu gândul că acum știu, acum sunt în ordine și deci nu mai este nevoie să se ostenească. Atunci omul se destramă, se asfaltează și se transformă într-o mare morsă mofturoasă, băltind în himerele minții sale care îl împing sau în trecut sau în viitor sau îl țin în bula cognitivă a părerii de sine.

Aici ajută rugăciunea celorlalți și exemplul lor personal. Trebuie să ne rugăm pentru ei, însă nu direct ca să se mântuiască pentru că asta e cu neputință dacă ei nu conlucrează, ci ca să-i miște Dumnezeu spre sârguință. Pe de altă parte, cei care și-au pierdut râvna să nu se laude în inima lor că sunt bine pentru că binele este avântul veșnic către iubirea lui Dumnezeu. Să nu ne lăudăm nici cu ceea ce știm, nici cu neștiința noastră, că suntem simpli și că nu avem nevoie de multe cunoștințe duhovnicești, pentru că păcatul este o boală care ne macină fie că știm, fie că nu știm. Să nu uităm că cel ce nu ştie şi face lucruri vrednice de pedepsire se va bate de către soartă, de către realitate că nu a învăţat.

Taina pazei minții și a luptei cu gândurile viclene este una dintre cele mai importante teme ale vieții duhovnicești. Vă invit să descoperiți și materialul Războiul de gând: despre paza minții și gânduri.

Pericolele influențelor toxice și nevoia de echilibru în familie

Desigur că aici sunt marile drame în care cineva intră în patimi mari pentru că nu are experiență de viață și este momit, atras de tot felul de medii și rețele toxice – lucru care este valabil mai ales în cazul fetelor tinere care sunt traficate de către rețele foarte tenebroase de carne vie. Din cauza asta familia trebuie să-și învețe copiii să se păzească de mediile periculoase și de persoanele necunoscute fără ca să genereze panică. Trebuie însă știut că oricât ar vorbi tot nu o să fie bine dacă tânărul nu se apropie de Dumnezeu și nu vede exemplul personal bun din partea părinților. Cunosc multe cazuri de tineri care se apropie de medii păcătoase de care în mod normal nu s-ar apropia, pentru că doresc pur și simplu să scape de tensiunile reale sau imaginare pe care le resimt acasă. De multe ori și aceste tensiuni sunt cauzate tot de lipsa învățământului duhovnicesc de care părinții lor nu au avut parte. Trebuie să fie învățământ duhovnicesc, fraților!

La un moment dat vorbeam unor pelerini și le spuneam că trebuie să aibă conștiința complementarității cu soția lor și să asculte de ea în problemele specific femeiești și ea să asculte de el în problemele specific bărbătești – să existe comunicare, înțelegere, dragoste și pace în casă. Unul dintre ei, care avea și o funcție de conducere, mi-a răspuns destul de panicat „Cum? Nu se poate asta că mă păpușează! Mi se urcă în cap!” Îl vedeai ditamai omul că era panicat, chinuit de posibilitatea de a avea și femeia lui puterea de decizie într-o temă specifică acesteia. Desigur că asta nu este armonios după Dumnezeu, motiv pentru care se și chinuie, chiar dacă era un lider. Dacă însă ar fi învățat să se încline în fața frumuseții personalității celeilalte nu s-ar fi torturat prin tirania casantă pe care dorea să o impună celorlalți.

Gândirea războinică este foarte reducționistă și distructivă pentru toți, mai ales pentru cei care pornesc războiul. Domnul a zis că cel ce scoate sabia de sabie va și pieri. Cei de astăzi știu asta din experiența istoriei și a științelor sociale și din cauza asta caută pretexte, operațiuni sub steag fals și alte manipulări ca să se ascundă. E adevărat că au ajuns astăzi la o asemenea nesimțire că promovează răul, distorsiunea pe față după cum s-a văzut la deschiderea Jocurilor Olimpice de la Paris. S-a ajuns la nesimțirea lui hogea cu măgarul – nu știu dacă știți povestea: s-a dus un musulman la hogea și i-a cerut împrumut măgarul la care hogea i-a răspuns „Cu drag, însă, din păcate, măgarul a murit!”. Când dă să plece musulmanul, se aude din grajd măgarul cum rage. Atunci surprins, islamistul zice „Păi, hogea, parcă ai zis că măgarul a murit” la care hogea răspunde ferm: „Tu pe cine crezi, pe mine sau pe măgar?”. Așa acționează azi în general și cei care cred că au puterea – indiferent dacă o au parțial sau imaginar – încercând să impună brutal o narativă contrară realității lui Dumnezeu, lucru care ar fi de râs dacă nu ar fi de plâns. Dacă nu avem flexibilitatea smereniei și suntem tari la cerbice chiar dacă harul lui Dumnezeu încearcă să ne înmoaie, atunci vom fi într-o clipă zdrobiți fără vindecare.

Provocările cu care se confruntă familiile în zilele noastre, de la comunicarea dintre soți până la educația copiilor, sunt abordate cu mult discernământ în materialul Problemele familiei.

Vindecarea prin schimbarea de sine

Noi nu trebuie să căutăm duritatea, ci delicatețea. Aceasta ne vindecă și pe noi și pe ceilalți. Ura, războiul rănește pe toți. Trebuie să plângem pentru păcatele celorlalți și nu să îi urâm pe oameni pentru traumele lor, chiar dacă ne fac rău cu adevărat sau doar în mintea noastră considerăm asta. Să nu uităm că răul care ne vine de la ei, dacă e adevărat, vine din înăuntrul lor și deci pe ei îi arde cu mult mai mult. Din cauza asta trebuie să ne rugăm pentru ei și să plângem pentru ei și astfel ne vom ușura și ne vom lumina, însă asta nu e posibil dacă nu am plâns înainte pentru noi. Dacă un frate cu are avem relații, cu care avem legături în Adam cel global este jos, noi trebuie să-l tragem sus, dacă putem, nu să-l împingem și mai mult în jos pentru că atunci vom merge și noi în direcția respectivă, chiar dacă e posibil să nu ne dăm seama.

Dacă nu am folosit corect lacrimile duhovnicești pentru noi, Dumnezeu nu ne va da altele la fel pentru ceilalți. Întâi trebuie să ne curățim și după aceea să-i curățim și pe ceilalți. Noi, din păcate, datorită întunecării din noi, nu vedem bârna din ochiul nostru, însă vedem în mod paradoxal paiul din ochiul celuilalt. Trebuie să ne îndreptăm întâi de toate înspre noi înșine, înspre duritatea inimii noastre pe care trebuie să o spargem pentru a-i vedea pe ceilalți cu ochii lui Dumnezeu și nu cu ochii diavolului. Să ne asumăm că avem multe de îndreptat la noi, să fim mai exigenți cu noi înșine și atunci vom fi mult mai îngăduitori cu ceilalți pentru că ne dăm seama cât de neputincioși suntem. Dacă însă, suntem foarte îngăduitori cu noi înșine, atunci vom fi foarte exigenți cu ceilalți și vom genera tensiuni pentru că nu ne validează Dumnezeu. Dacă noi suntem egoiști atunci ne chinuim pentru că ieșim din adevăr și ne comportăm ca niște dumnezei, cerând de la ceilalți schimbarea pe care noi nu dorim să o facem, considerându-ne perfecți. Punem sarcini grele pe umerii celorlalți și noi nici degetul nu vrem să mișcăm, după modelul fariseilor ipocriți, înghețați în mândria lor.

Pocăința adevărată, cea care sparge duritatea inimii și ne deschide ochii către lumina lui Dumnezeu, este tema centrală a materialului Pocăința: definiție, practică.

Autoritatea prin exemplu personal

Dumnezeu îl validează doar pe cel care este el întâi model, care face el întâi ceea ce cere de la ceilalți. Să vă dau un caz: la un moment dat, o țară mică cu o armată mică a fost atacată de o țară mult mai mare cu o armată mult mai puternică. Situația era foarte serioasă și, din păcate, devine critică în clipa în care regele văduv al țării mai mici moare. Acesta nu avea urmași pe linie bărbătească astfel încât să preia comanda armatei, ci numai o fiică care devine, de facto, regină. În această situație disperată, regina ia drapelul de luptă a țării mai mici, drapel care era un obiect neprețuit și datorită faptului că era steagul de luptă al neamului și datorită faptului că avea sute de ani, transmis din generație în generație. Ia acest drapel și pornește la luptă în fața armatei. Când văd oștenii pe regină în fața lor se bagă toți ca unul și reușesc să respingă atacul dușman, aducând echilibrul pe front. Oamenii s-au bucurat, însă regina a devenit tristă pentru că în această bătălie drapelul de luptă al neamului a fost distrus. Atunci a venit la ea comandantul oștirii și i-a spus: „Majestatea voastră, pentru noi steagul respectiv a avut o importanță secundară. Ceea ce au contat au fost faptele dvs. și din cauza asta armele noastre vă stau la dispoziție!” Și astfel a avut loc o a 2-a bătălie în care i-au înfrânt definitiv pe dușmani.

Desigur că acest mod de comportament nu se referă numai la conducători de armată și de neam, ci și la conducători de eparhie, parohie, firmă sau familie. Respectul adevărat se câștigă prin comportament. Jertfa și experiența realității, a adevărului îl validează pe conducător pentru că Dumnezeu cel atotputernic este Jertfa de Sine și Adevărul, Existența de Sine, deci cine are jertfă și experiența adevărului se aliniază până la unire cu Dumnezeu și astfel se împărtășește din puterea Lui. Minciuna este distorsiune și din această cauză este nesustenabilă. Este ca și o lamelă de oțel pe care o încovoi, încercând să-i impui o altă realitate. La un moment dat va reveni și te va izbi peste față.

Este adevărat că în timp manipulatorii încearcă să schimbe fereastra de acceptare, însă dacă nu iau în seamă voia lui Dumnezeu, se vor chinui și pe ei și pe ceilalți. Să nu uităm că dacă cineva face voia lui Dumnezeu atunci toată zidirea îl ajută. Dacă, însă, cineva nu face voia Creatorului, atunci toată creația îi stă împotrivă. Unde mai pui, că de multe ori se întreabă de ce nu îi iese, în întunecarea sa. De fapt răul, distorsiunea care există plenar azi, provine din tendința disperată a oamenilor de a găsi o altă cale în afara voii lui Dumnezeu, o cale de a se autoîndumnezei, o cale de a ajunge la a fi asemenea cu Dumnezeu de unii singuri. Desigur că asta duce la cel mai mare chin, chiar dacă la arătare pot părea de invidiat pentru cei întunecați la minte, cu un sistem de valori fals.

Voia lui Dumnezeu, ca far al vieții noastre și criteriu al oricărei decizii autentice, este o temă pe care am aprofundat-o în Voia lui Dumnezeu.

Ascultarea și iubirea cu discernământ

Trebuie să ne concentrăm pe persoana celuilalt prin Hristos ca exemplu de ascultare și asta vine prin spargerea în fiecare zi a egoismului din noi. Să avem grijă că jertfa și iubirea pentru celălalt nu înseamnă impunerea voii noastre, ci dispoziția de ascultare față de cel de lângă noi și coborârea în Hristos cel milostiv la nevoile lui. E greșit să-i impunem tiranic ceea ce dorim noi sub pretextul dragostei – de exemplu, să nu stăm cu ceilalți sub pretextul că ne concentrăm pe carieră ca să aducem bani acasă – este greșit iarăși și să validăm păcat – adică să stăm să vorbim în deșert la nesfârșit, să nu ținem post sau să facem și alte păcate pe la petreceri pentru că trebuie, chipurile, să le arătăm dragoste, să nu-i rănim. Totdeauna trebuie să avem discernământul și luminarea necesară pe care trebuie să o cerem de la Dumnezeu pentru că împlinirea omului vine numai prin unirea cu Hristos cel răstignit și înviat pe drumul ascetic al Bisericii.

Pe acest drum trebuie să cerem ajutor și să oferim ajutor dacă ni se cere și putem să-l oferim. Desigur că o să-mi spuneți acum că toți suntem neputincioși, însă uneori Dumnezeu ne validează pentru asta și atunci un neputincios, având conștiința smereniei sale, ajută un alt neputincios prin îndrăzneala smerită vrednică de laudă în fața lui Dumnezeu și așa ies din groapă, se vindecă amândoi prin lumina milostivirii lui Dumnezeu Care S-a făcut pentru noi ascultător până la moarte și moarte de Cruce.

Un ecou al acestei învățături despre ascultare și relațiile cu cei din jurul nostru se regăsește în materialul Ascultarea și relațiile sociale, iar pentru o privire mai adâncă asupra discernământului vă recomand cu căldură și Discernământul.

Întâi vindecarea de sine, apoi călăuzirea celorlalți

Desigur că cine încearcă să-i vindece pe alții din închipuirea de sine va auzi certarea Domnului care zice: „Doctore, vindecă-te pe tine însuți!” sau sfatul Sf. Grigorie care zice: „Întâi curăță-te și după aceea curățește-te!”. Asta este valabil mai ales pentru cei care au ratat ascultarea și astfel rămân în orbirea mândriei, impunând altora o ascultare desăvârșită. Desigur că în acest caz sfârșitul este tragic pentru că orb pe orb călăuzind, amândoi vor cădea în groapă. Să fim, însă, atenți că dacă am intrat în arena ascultării față de cineva validat de Dumnezeu, nu este deloc bine să căutăm motive să fim neascultători pe baza nedesăvârșirii părute sau reale a conducătorului, ci mai degrabă să vedem care este voia lui Dumnezeu cel răstignit din ascultare și aia să o facem.

Desigur că există câte unul care se dă pe sine necinstirii pentru cinstirea altora și este socotit de către cei mulți ca un iubitor de plăceri sau amăgitor deși spune adevărul și este în voia Domnului. Pentru noi dreptarul să fie consensul oamenilor duhovnicești din Biserică și nu interpretarea noastră. Dumnezeu niciodată nu ne lasă fără astfel de călăuzitori pentru că Biserica este stâlpul și temelia adevărului care nu va fi biruită de porțile iadului. Totdeauna, înainte de o ispită, Dumnezeu pregătește mai multe faruri călăuzitoare pe care îi validează în Biserică, astfel încât în ceața ispitei să ne ghidăm după consensul poziției acestora. Dumnezeu îi păstrează pe aceștia, chiar cu prețul lipsirii lor de un anumit lucru bun și asta pentru că le pregătește un bun și mai mare care vine din folosul celor care se mântuiesc prin el pentru că nimic nu este mai de preț ca un suflet uman. Toată lumea materială nu valorează cât un suflet uman pentru că nu are chipul lui Dumnezeu, nu are capacitatea de iubire jertfitoare a sufletului uman. Problema aici este să avem grijă să nu fim trași noi în jos cu pretextul dorinței noastre de a-i trage pe ceilalți în sus.

Dacă, însă, Dumnezeu ne-a dat în dar posibilitatea să-i folosim pe ceilalți prin cuvânt și mai ales prin faptă, trebuie să o facem, pentru că dacă nu o facem o să ne pedepsească însăși ieșirea noastră din voia lui Dumnezeu. Trebuie să știm dacă asta se întâmplă în cazul cuvintelor, este valabil cu mult mai mult în cazul faptelor, dacă cineva poate să se ostenească să-i ajute pe cei ce se ostenesc. Deci, dar din dar se face, adică dacă noi am fost miluiți, să miluim și noi mai departe.

Spovedania, ca loc al vindecării de sine și al întâlnirii sincere cu Dumnezeu, este piatra de temelie a întregii terapeutici ortodoxe. Vă invit să citiți și materialul Spovedania ortodoxă: sens, pași, duhovnic și vindecare, iar o perspectivă patristică asupra Sfinților Părinți ca modele de viață găsiți pe OrthodoxWiki.

Descoperirea darului și a chemării personale

Cum știm însă în ce domeniu ne-a miluit Dumnezeu, care este darul nostru? Ca să vedem unde ne validează Dumnezeu trebuie să ne rugăm, să-i întrebăm și să vedem reacția celorlalți și să fim atenți la noi înșine. Este esențial să ne rugăm pentru a-i deschide lui Dumnezeu porțile sufletului nostru ca să intre, să ne lumineze și să ne dea puterea de a ne schimba în bine. După care observăm dacă îi ajutăm pe oameni să se apropie de Dumnezeu, dacă putem să le oferim o parte din raiul pe care îl doresc prin ceea ce facem – adică dacă creștem în ei dragostea, bucuria, pacea, înțelepciunea, înfrânarea, bunătatea și altele asemenea. Desigur că prin munca noastră nu o să generăm direct toate acestea, ci unele mai mult, altele mai puțin. Nu trebuie să cruțăm nimic pentru a-i scoate pe oameni din tirania dracilor, tiranie care se manifestă sau direct sau indirect prin griji, necazuri, tensiuni și altele asemenea. În ultimă instanță trebuie să fim atenți la noi înșine pentru că dacă ne distrugem atunci ne vom chiui și îi vom chinui și pe ceilalți și nu vom putea să-i ajutăm pe termen lung. Trebuie să vedem cum variază și în noi dragostea, bucuria, pacea, bunătatea, înfrânarea și celelalte harisme ale Duhului Sfânt pentru că numai urmând calea pe care Dumnezeu ne-a hărăzit-o mai de dinainte de facerea timpului vom ajunge la fericirea veșnică pe care să-o facă Domnul să o dobândim cu toții!

Amin!

Vă mulțumesc că ați stat cu mine până acum!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin!

Pentru a pătrunde și mai adânc în taina descoperirii darurilor pe care Dumnezeu le-a sădit în fiecare dintre noi, vă recomand materialul Discernământul: un dar al Pustiei – Sf. Daniil Katunakiotul, dar și Puterea rugăciunii.

Întrebări frecvente

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!