
Întrebări și răspunsuri despre: gânduri, smerenie, credință, societate…
15 noiembrie 2026Vremea sfințeniei nu a trecut, iar Dumnezeu ridică și astăzi sfinți contemporani ascunși, unii încă necanonizați. Am stat din nou de vorbă cu Danion Vasile despre sfinții vremurilor noastre și despre felul în care îi putem urma fără să-i copiem din afară. Danion ne povestește despre copilul Sfântului Nectarie, despre părintele Valeriu Cătălin Secară, un nou doctor fără de arginți, despre fiul părintelui Gheorghe Zugravu, George, care a dus crucea cancerului, și despre ieromonahul Teofil Brașoveanu, al cărui ucenic a fost. Vom vedea împreună de ce urmarea acestor modele de sfințenie cere lepădare de sine.
Vizionare plăcută!
Powered by RedCircle
Părintele Teologos: Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin. Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin.
Introducere: Biserica, spital pentru păcătoși, și sfinții contemporani
Părintele Teologos: Dragii noștri, ne aflăm iarăși cu Daniel Vasile, un om pe care știți că am mai făcut filmări cu el de multe ori și pe care eu îl iubesc foarte mult și ne cunoaștem de multă vreme. Și astăzi este o temă foarte dragă mie, care însă îmi provoacă foarte multă tristețe, să spun așa. De ce? Pentru că oamenii astăzi nu mai știu ce este Biserica și nu mai știu care sunt roadele Bisericii. Deci oamenii nu mai știu că Biserica este spital pentru păcătoși, și are ca roade sfinții, oamenii duhovnicești.
Foarte mulți dintre noi mergem la biserică, dar doar așa, în virtutea unei inerții, dacă mai mergem la biserică, nu știm că mergem acolo ca să ne vindecăm sufletele și nu știm că Ortodoxia este, să spun așa, știința medicală corectă care are ca scop vindecarea sufletului și, deci, ajungerea la fericirea veșnică, ajungerea la sfințenie. Și în clipa în care spui unui om că sunt sfinți până astăzi, omul se uită la tine așa foarte contrariat, are un șoc. E adevărat că acum Dumnezeu, în ultima perioadă, a adus niște sfinți foarte mari: Sfântul Paisie, Sfântul Porfirie, Sfântul Iosif Isihastul, sigur cu ucenicii lui – cu Sfântul Efrem Katunakiotul –, Sfântul Siluan cu ucenicul lui – Sfântul Sofronie de la Essex. Și sunt și alți sfinți. Și chiar am făcut și un întreg material și chiar vă recomand să vedeți materialul respectiv despre sfinții români din închisori.
Dincolo de sfinții din închisori: sfinți contemporani ascunși, unii încă necanonizați
Pe latura românească, dincolo de acei sfinți din închisori, au fost și alți mari, mari sfinți care nu au ajuns în închisori – Sfântul Arsenie Boca întâi de toate -, dar astăzi o să vorbim cu Danion tot despre sfinți, despre cuvioși, care unii nu sunt încă canonizați. Noi sperăm ca în viitor Biserica să continue acest lucru, și chiar salutăm cu toată dragostea și cu tot zelul și toată dorința această tendință a Bisericii Ortodoxe Române de a canoniza, de a promova noi și noi sfinți. Nu canonizarea îl face pe sfânt sfânt, canonizarea este doar recunoașterea sfințeniei unui om care s-a sfințit, evident, cu ajutorul lui Dumnezeu. Din cauza asta l-am rugat pe Danion să vorbească – de fapt a fost o înțelegere între noi – să vorbească despre sfinții contemporani, cuvioșii contemporani, mai puțin cunoscuți. Ai cuvântul.
Materialul despre sfinții români din închisori pe care vi-l recomandam este Sfinții închisorilor, tot o discuție cu Danion Vasile. Dintre sfinții vremurilor noastre pe care i-am pomenit, viața Sfântului Siluan Athonitul o găsiți pe OrthodoxWiki, iar pe ucenicul lui, Sfântul Sofronie de la Essex, ni-l descrie părintele Zaharia Zaharou în Viața duhovnicească a Sf. Sofronie. Ne bucurăm ori de câte ori Biserica recunoaște sfinți contemporani, de la mărturisitorii din temnițe până la Sfântul Arsenie Boca: câteva gânduri despre cele 16 canonizări hotărâte de Sfântul Sinod am scris la canonizările Sf. Sinod al BOR, iar pentru proclamarea locală a canonizării Sf. Arsenie Boca găsiți programul slujbelor și câteva minuni.
Vremea sfințeniei nu a trecut: sfinți contemporani ascunși printre noi
Danion Vasile: Aș vrea să încep făcând referire la un cuvânt al Sfântului Simeon Noul Teolog legat de o erezie care e foarte actuală și în zilele noastre, și anume faptul că vremea sfințeniei a trecut. Iar Sfântul Simeon Noul Teolog spunea: „Îi numesc eretici pe cei care zic că nu există cineva în timpurile noastre și în mijlocul nostru care să poată păzi poruncile evanghelice și să devină asemenea Sfinților Părinți.”
Noi trăim o ortodoxie comodă, o ortodoxie nepătimitoare, și, într-un fel, facem alergie la sfințenie, pentru că dacă vremea sfințeniei nu a trecut, iar noi trăim o ortodoxie căldicică, înseamnă că greșim. Și atunci foarte mulți oameni își propun o ortodoxie moralistă, morală, dar sfințenia e ceva absolut străin. E foarte dificil să înțelegem că Hristos ne cheamă la sfințenie ca pe creștinii din veacurile de demult, adică vremea sfințeniei nu a trecut.
Sfântul Evmenie Saridakis, ucenicul Sfântului Nichifor cel Lepros, a ajuns la o mănăstire și acolo un părinte spunea pelerinilor: „Vremea sfințeniei a trecut, nu mai sunt sfinți în vremurile noastre.” Și intervine Sfântul Evmenie: „Cum poți să zici așa ceva, părinte? Eu merg în fiecare zi în Atena și văd în Omonia, în piața din Atena, văd sfinți în fiecare zi.” Cei care fac alergie la sfințenie nu văd sfinți chiar dacă trăiesc lângă ei.
Viața Sfântului Simeon Noul Teolog, care a văzut el însuși lumina dumnezeiască, o găsiți la Simeon Noul Teolog. Ucenic al Sfântului Nichifor Leprosul, Sfântul Evmenie, cel care vedea în piața Omonia sfinți contemporani ascunși, nu este nici el atât de cunoscut publicului larg, iar un portret al lui face chiar ucenicul său, părintele Simon, în Starețul meu Sfântul Eumenie Saridakis.
Oamenii neduhovnicești se pot sminti de sfinți, chiar și de sfinții contemporani
Îmi spunea recent un preot că a vorbit cu duhovnicul Sfintei Elisabeta de la Pasărea și duhovnicul spunea că mulți făceau alergie la Sfânta Elisabeta, considerând-o înșelată, mai ales pentru vedenia pe care a avut-o cu iadul și așa mai departe. Până la urmă și Sfântul Paisie spune că nu s-a apropiat de Sfântul Iosif Isihastul pentru că Sfântul Iosif era considerat înșelat în Sfântul Munte.
Părintele Teologos: Sigur.
Danion Vasile: Și atât de multă vâlvă s-a făcut în privința înșelării lui, încât nici măcar Sfântul Paisie nu s-a dus. Și poate că dacă s-ar fi dus, viața lui ar fi fost altfel. Când a venit Sfântul Efrem Katunakiotul la Sfântul Iosif, Sfântul Iosif i-a zis: „Tu dobândeai harul și fără să vii la mine, dar nu știai să-l păstrezi.” Ori măsura duhovnicească a Sfântului Iosif și-a pus pecetea pe Sfântul Efrem Katunakiotul.
Părintele Teologos: Sigur, și o mică paranteză, să nu-ți uiți ideea. Și de Sfântul Paisie, foarte mulți părinți care știau de sfințenia lui spuneau că dacă cineva se apropia de Sfântul Paisie și nu era cât de cât în Biserică, clar se smintea, mai ales cu toate glumele și toate cele pe care le făcea, și minunile pe care le făcea Sfântul Paisie. Clar oamenii s-ar fi smintit de el. Dar sigur că lucrurile astea nu se promovează. De ce? Pentru că ar fi fost smintitoare, pentru că Sfântul fiind cineva mai presus de normal, în clipa respectivă omul rejectează dacă este un om trupesc. Nu? Chiar spune la Scriptură: Cele ale omului duhovnicesc sunt nebunie pentru omul sufletesc, dacă dorești, și mai ales pentru omul trupesc.
Viziunea iadului pe care Sfânta Elisabeta de la Pasărea a avut-o într-o moarte clinică este pomenită în Cu Ștefania Iordache despre Îngerul Pustiei. Harul Sfântului Iosif Isihastul l-a recunoscut Sfântul Efrem Katunakiotul după o întrebare despre ascultare, cum vedem în Sfântul Efrem Katunakiotul și trezvia. Sfinții contemporani pot fi o sminteală pentru omul firesc, despre care Sfântul Apostol Pavel spune, în Epistola întâia către Corinteni, că nu primește cele ale Duhului lui Dumnezeu.
Sfinții au fost adesea atacați pe nedrept, inclusiv sfinții vremurilor noastre
Danion Vasile: Și nu numai că oamenii neduhovnicești nu înțeleg pe cei duhovnicești, dar îi și atacă. Sfântul Ioan Maximovici a ajuns în proces civil pentru că a fost acuzat că fura banii pentru Catedrala din San Francisco. Adică el s-a ostenit cât a putut, mergea desculț, se nevoia în fel și chip și ajunge în proces acuzat că fură banii Bisericii.
Mie mi s-a întâmplat să ajung la o mănăstire în Anglia și îmi spuneau maicile de acolo: „Uite, asta e chilia Sfântului Ioan, dar vezi, nu are pat. Pentru că de fiecare dată când venea la noi, noi găseam patul neatins și atunci, până la urmă, l-am și scos, ca să nu mai ocupe loc degeaba în chilie.” Astfel de oameni iubitori de nevoință au fost prigoniți de lumea care nu i-a înțeles și cred că…
Părintele Teologos: Asta era o temă veche. Sfântul Ioan Gură de Aur a fost alungat din Patriarhia lui, din Arhiepiscopia de Constantinopol, cu 33 de categorii, începând de la faptul că se spală și terminând că îi plac bomboanele și alte lucruri de genul ăsta. Adică vorbim de niște lucruri… Sfântul Ioan Gură de Aur este omul care a lăsat Liturghia pe pământul ăsta, fraților, să înțelegem, da? Deci vorbim de sfinți gigantici care au fost în continuu tracasați, în continuu vânați de către cei care nu au Duhul.
Între sfinții contemporani, Sfântul Ioan Maximovici este cunoscut pentru nevoința de a nu dormi în pat, de care își aminteau maicile din Anglia și pe care o pomenește și viața lui, la Ioan Maximovici. Pe Sfântul Ioan Gură de Aur un sinod din anul 403 l-a depus și l-a trimis în exil.
Cinstirea sfântului înseamnă urmarea sfântului: cum ne raportăm la modelele de sfințenie
Danion Vasile: Și e foarte important să ne gândim noi cum vrem să ne raportăm la modelele de sfințenie, la sfinții vremurilor noastre, canonizați sau necanonizați. Adică vrem să aflăm despre ei doar ca să avem un bagaj de cunoștințe religioase? Sau, cum spunea Sfântul Iosif: „vă pun înainte pilde de vitejie, faptele sfinților, ca voi să vă însuflețiți din ele”? Ori cred că e important să încercăm să ne lăsăm modelați de astfel de modele de sfințenie.
După cum zicea Sfântul Paisie Aghioritul: “cinstirea sfântului [înseamnă] urmarea sfântului”. Adică dacă vrem să-i cinstim pe sfinții canonizați, cel mai simplu sau cel mai firesc este să-i cinstim urmându-le exemplul. Și dacă nu vrem să le urmăm exemplul, înseamnă că nu-i cinstim cu adevărat. Acum, ceea ce facem noi este mai ales pentru oamenii din lume.
Cum poate un om din lume să urmeze un cuvios, un sfânt care a ales calea monahală? Întrebarea e foarte delicată și foarte importantă, pentru că există riscul de a copia în mod artificial anumite fapte de asceză și se poate ajunge în fundătură. Chiar un părinte scria într-o carte: „Eu nu las pe cei care se spovedesc la mine, cei căsătoriți, să citească viețile marilor asceți, pentru că am observat cum unii, citind, au vrut să impună forțat în viața de familie soților/soțiilor, o asceză care n-a putut fi suportată și s-a ajuns la divorț.”
Să avem ascultare de Biserică printr-un conducător duhovnicesc: nevoințele sfinților nu se copiază
Așa că, dacă vorbesc despre modele de sfințenie, atrag atenția asupra faptului că nu poate fi copiat ce au făcut sfinții. În zilele trecute a ieșit la lumina tiparului o ediție îmbunătățită a vieții Sfântului Iosif Isihastul, adică față de ediția apărută în limba greacă. Un părinte din Rusia s-a dus la Părintele Efrem în Arizona și a strâns tot felul de completări. Ei bine, în viața Sfântului Iosif vedem cum el folosea nuiaua ca să își domolească patimile, ucenicii lui foloseau nuiaua. Efrem din Arizona chiar spune că tremura la un moment dat când punea mâna pe nuia. Am pus totuși o notă de subsol că Sfântul Porfirie Kavsokalivitul e foarte reținut față de folosirea autoflagelării în viața duhovnicească. Adică dacă citim ceva, nu înseamnă că trebuie să și copiem.
Nu copierea, ci lepădarea de sine și ascultarea: așa urmăm modelele de sfințenie
Dar, ceea ce ne ajută pe noi la modelele de sfințenie din vremurile noastre, e să înțelegem să murim cugetului lumii acesteia. Ori noi vrem o ortodoxie a lumii acesteia, vrem dezvoltare personală, să fim cât mai, cât mai, cea mai, cea mai, femeile, bărbații, cel mai și cel mai, fără să înțelegem că Hristos ne cheamă să ne lepădăm de sine și ne zice – și mie mi se pare cel mai dur cuvânt din Scriptură – „Cel ce vrea să-și câștige sufletul, îl va pierde. Iar cel ce îl pierde pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va câștiga.” De ce? Pentru că mulți dintre cei care vin la biserică vor să-și câștige sufletul, dar nu știu că de fapt câștigarea e o lepădare de sine.
Părintele Teologos: Da, pentru că omul căzut – toți suntem căzuți – are sistemul de valori egoist. Și atunci, în clipa în care el vrea să-și câștige sufletul prin sine însuși, automat se depărtează de Dumnezeu, se auto-îndumnezeiește și automat, ca și consecință nenaturală, dar următoare, este pierderea sufletului. Și asta este într-adevăr cel mai greu lucru, să-L accepți pe Dumnezeu ca Dumnezeu. Adică nu ești tu Dumnezeu. Lasă-L pe El să te ghideze în viață. Lasă-te în voia Lui. Și pentru a te lăsa în voia Lui, automat ai nevoie de credință. Și legată strâns de credință, ca o altă fațetă a acestui diamant care se numește viața duhovnicească, este ascultarea. Adică trebuie să ai ascultare față de un conducător duhovnicesc experimentat care să spună: „Nu fă așa cum spune logica ta, ci fă așa cum spune Biserica, prin mine, nevrednicul.”
Viața Sfântului Iosif Isihastul, părintele duhovnicesc al stareților Efrem Filotheitul și Efrem Katunakiotul, o găsiți pe scurt la Iosif Isihastul. Ce înseamnă ascultarea, fără de care nu putem urma modelele de sfințenie, ne arată chiar un ucenic al Sfântului Iosif, Cuviosul Efrem din Arizona, în Puterea ascultării, iar cuvântul Mântuitorului despre lepădarea de sine se află în Sfânta Evanghelie după Marcu, la capitolul al 8-lea.
Majoritatea creștinilor cer: “Doamne, coboară-ne de pe cruce”
Danion Vasile: Legat de faptul că putem să ne pierdem mântuirea căutând-o într-un mod greșit, cea mai bună carte pe care am citit-o legat de purtarea crucii este “Ucenicia în fața crucii” a unui părinte grec, Antonie Romeos, care pune degetul pe rană arătând că în ziua de azi rugăciunea celor mai mulți creștini este: „Doamne, coboară-ne de pe cruce”. Adică noi ne rugăm la Dumnezeu ca să ne scape de crucea pe care ne-a dat-o pentru mântuire.
Sfântul Sofronie, când era în Sfântul Munte, la Sfântul Pantelimon, povestește că Hristos i s-a arătat unui monah și i-a zis: „Nimeni nu se pogoară singur de pe cruce, de pe cruce te pogoară alții.” Ori noi vrem să coborâm de pe cruce la cea mai mică încercare, boală, necaz. Și lucrul acesta se vede și în viața noastră duhovnicească. E foarte simplu: dacă ne-ar face cineva o radiografie câtă nevoință am avut în ultima săptămână sau în ultimul an, sau cinci ani în viața noastră, vedem că n-am prea avut nevoință. Câtă lepădare de sine am avut? Ce lepădare de sine? Ori faptul că Dumnezeu ne pune înainte modele de sfințenie e extraordinar.
Și practic cred că Dumnezeu, pe măsură ce se înmulțesc vremurile de apostazie, desfrâu și păcat, va scoate la lumină sfinți din ce în ce mai mari. Aș vrea la începutul cuvântului nostru să vă citesc o profeție – “Testamentul Părintelui Arsenie Praja”.
Ce înseamnă lepădare de sine
Părintele Teologos: Oprește-te puțin ca să spun ce înseamnă lepădare de sine, că într-adevăr oamenii nu știu ce e lepădare de sine. Deci, fraților, lepădarea de sine este tăierea voii, foarte simplist vorbind. Și când vorbim de tăierea voii, nu este atât tăierea voii în sensul de post, metanii, mers la sală, da? Mare atenție. Ok, și diferite forme de genul acesta sunt bine plăcute în fața lui Dumnezeu, mai ales dacă vorbim de forme de osteneală din Biserică, adică cum spuneam: post, metanii, rugăciune și așa mai departe. Întâi de toate, tăierea voii este față de cel de lângă tine. Deci în clipa în care tu te crezi mare și tare și îl crezi pe celălalt mic și slab și el spune ceva și tu vrei altceva, îți tai voia și asculți de el. Faci ce spune el.
Tu ai o anumită preferință, el are altă preferință, te smerești în fața lui și, pentru unitate, pentru dragoste, mergi după el. Sigur că dacă este păcat frontal sau Dumnezeu nu-l validează în fața ta, nu te duci în direcția respectivă. Dar, fraților, să nu spunem că toate sunt păcate frontale, pentru că nu e așa. În 95% din cazuri putem să facem ascultare, putem să ne tăiem voia de dragul lui Hristos în fața celuilalt. Chiar dacă știm că noi suntem mai buni în domeniile X,Y,Z. Hai să lăsăm după celălalt. Și asta este lepădarea de sine. Înțelegeți? Lepădarea voii noastre, pentru că persoana se exprimă prin voia sa.
Testamentul Părintelui Arsenie Praja
Părintele Teologos: Să ne întoarcem la…
Danion Vasile: La “Testamentul Părintelui Arsenie Praja”. Am să-l citesc pe tot. E o păginuță de carte. Sper să aveți răbdare.
„Fiule, îți las ca moștenire dumnezeiescul dar al isihiei, ca binecuvântare transmisă de la Avva Neofit Pustnicul, care s-a învrednicit de lucrarea cea de taină a isihiei. Îți las ca moștenire acest dar ca pe un talant. Ai grijă să nu-l îngropi. Ține candela luminii isihiei aprinsă. A prorocit Avva Neofit Pustnicul că vor fi cu miile cei ce vor urma calea de taină a isihiei. Grele vor fi schimbările lumii, dar tot așa de minunate vor fi și trezirile sufletești ale multora. Va coborî din munte și din peșteri lucrarea cea de taină a isihiei până în inima orașelor și mulți tineri se vor trezi cu tărie la o viață de duh asemănătoare celei din vechime.
Lucrarea cea de taină a isihiei va înflori în pustia multor inimi, ce vor deveni apoi ceruri întrupate. Îți las binecuvântarea isihiei pe care s-o ții aprinsă în candela proprie. Nu te întreba cum va fi aceasta. Lucrarea cea de taină a isihiei va fi taina viitorului. Istoria ce vine va fi cea mai teribilă confruntare dintre lumină și întuneric, dintre viață și moarte. Dar puterea luminii va fi atât de mare că va depăși toate cele ale firii. Fă-te părtaș la această mare aprindere duhovnicească. Darul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu tine și cu toți doritorii de isihie. Preasfântul Duh să te ocrotească. Amin.”
Ce este isihia
Părintele Teologos: Amin! Să explicăm ce înseamnă isihia. Isihia nu înseamnă blegeală și nu înseamnă o stare de mare mosă mofturoasă, o stare de nemișcare, chiar dacă la prima vedere, pentru un ochi neavizat, pentru un ochi superficial, poate să arate ca și nemișcare, poate să arate ca și liniște. Cu toate acestea, isihia este o stare foarte activă, foarte activă de trezvie maximă, adică de suflet treaz, de atenție maximă, astfel încât să facem răul inoperant. Deci isihastul este cel care într-adevăr în afara sa are liniște, însă și înăuntrul său are liniște, dar această liniște nu este o expresie, Doamne ferește, a lenei sau a altor patimi, ci este o expresie, cum spuneam, a atenției maxime de a fi legat ca și un arc, ca și o flacără, de Hristos și de a evita și de a stinge întunericul răului.
Asta este isihia. Și din cauza asta, în isihasm, pe primul plan este rugăciunea, care automat presupune ascultare. Pentru că dacă omul nu are ascultare, nu este în pace cu ceilalți – care pacea cu ceilalți am spus că vine din tăierea voii, din ascultare – atunci omul va fi în continuu tulburat, căutând să-și facă voile. Iartă-mă.
Isihia se poate cultiva și în lume: părintele Spiridon Bailey ne amintește, în Isihia, liniștea și rugăciunea lui Iisus, că și noi, cei care trăim în lume, avem multe de învățat de la călugării care caută liniștea interioară. Sensul cuvântului îl explică PS Irenei într-un cuvânt numit chiar Isihia, iar istoria acestei lucrări o găsiți la Isihasm. Au trăit-o și sfinții vremurilor noastre, precum Sfântul Iosif Isihastul.
Poți trăi și în mijlocul orașului ca în mănăstire
Danion Vasile: E important să înțelegem că deși ritmul vieții în lume, în mijlocul orașului e foarte, foarte agitat, totuși Hristos ne cheamă la liniște. Avva Benedict Ghiuș are un cuvânt într-un volum de convorbiri duhovnicești cu Părintele Ioanichie Bălan despre liniștea în mijlocul cetății. Și arată că dacă inima ta se dăruiește lui Hristos, poți trăi în mijlocul orașului ca în mănăstire. De altfel, și Părintele Efrem din Arizona zice că sunt mireni care au inimă de călugări și călugări care au inimă de mireni. Și că nu contează locul în care trăiești, contează modul în care trăiești. Și la fel spune și Sfântul Iacov Țalikis că mântuirea nu ține de loc, ci de modul de viață și că unii sunt cu trupul în Sfântul Munte Athos și cu mințile afară, iar alții, călugării adevărați, sunt cu trupul în cine știe ce mănăstiri din întreaga lume, dar cu inimile sunt în Sfântul Munte Athos și la Ierusalim și tot așa.
Părintele Teologos: Un mic asterix aici, iartă-mă. Deci într-adevăr așa este, dar trebuie să știm că locul are importanța lui, pentru că locul favorizează. Deci mănăstirile într-adevăr sunt importante și Athosul este într-adevăr important pentru că favorizează un anumit comportament. Dar cu toate că locul favorizează și mediul favorizează și este important, evident că nu este călcată în picioare libertatea umană și deci, dacă cineva dorește să fie mare morsă mofturoasă, cum spuneam, va fi și în Athos. Și dacă cineva dorește să fie om duhovnicesc adevărat, poate să fie și în lume, dar este mult mai greu. Înțelegeți? E vorba de procent, probabilitate și e vorba de ce favorizează un loc sau altul.
Mănăstirea favorizează urcușul, dar și mirenii trebuie să urmeze modelele de sfințenie
Danion Vasile: E adevărat. Sfântul Porfirie trăia în mijlocul Atenei și a ajuns la mari măsuri de sfințenie. Asta nu înseamnă că mănăstirea nu-ți oferă un cadru. Evident că viața monahală favorizează urcușul duhovnicesc. Și mi s-a părut interesant că am găsit la un părinte rus, Teofan de Poltava, care zice: “Ideea moderniștilor că viața de familie și călugăria sunt două drumuri care duc pe aceeași culme este greșită.” Evident că monahismul e o dăruire integrală lui Hristos, iar în familie nu e așa. După cum ne zice și Sfântul Apostol Pavel că femeia măritată îi place bărbatului, și bărbatul femeii lui, femeia nemăritată îi place lui Hristos. Adică e vorba de alt tipar. Cu toate astea, cred că și în viața de familie trebuie să ne dăruim în întregime lui Hristos. Și nu există două tipuri de porunci: porunci pentru monahi și porunci pentru mireni. Adică mirenii nu trebuie să ajungă la sfințenie, nu trebuie să se lupte cu patimile și să ducă o viața cât mai căldicică, important e să se închine și să zică că sunt fiii Bisericii, cum ziceau evreii că sunt fiii lui Avraam. Și cam asta facem, din păcate.
Sfântul Porfirie, unul dintre modelele de sfințenie ale vremii noastre, a slujit treizeci de ani ca paroh la Policlinica din Atena, lângă Piața Omonia, cum vedem în viața lui, la Porfirie Kavsokalivitul. Deosebirea dintre grija celui necăsătorit și grija celui căsătorit o face Sfântul Apostol Pavel la capitolul al 7-lea din Epistola întâia către Corinteni, iar despre jertfa și dăruirea reciprocă din familie am vorbit tot cu Danion în Criza familiei ortodoxe azi.
Duhul secularismului amenință și mănăstirile
Acum vă spun că pentru mine Testamentul Părintelui Arsenie Praja a fost ca o revelație, pentru că, logic, mă gândeam că la cum merg vremurile – cu inteligența artificială, cu toate rătăcirile –, creștinul nu o să mai poată rezista. Am văzut chiar zilele trecute, într-o mare mănăstire grecească, era slujbă de priveghere că a fost Adormira Maicii Domnului, și un părinte era cu telefonul în timpul slujbei și dădea așa să se uite. Deci nu doar a citit un mesaj, a stat mai mult. Părinte din opțiunea respectivă. Și mă gândeam că duhul acesta, al secularismului, a atins până și mănăstirile.
Îmi spunea un părinte pustnic că a vrut să meargă la o peșteră în Sfântul Munte, a lui Gheron Iosif. Zice: „Vroiam să mă duc acolo să mă rog noaptea. Și când ajung acolo, un părinte credea că e singur, dăduse telefonul pe speaker, vorbea cu o femeie, vorbea tare, se auzea și femeia tare, și nu mi-a venit să cred. Eu am venit să mă rog la peștera Sfântului Iosif și acolo aud voce de femeie, eu care n-am ieșit din Athos de nu știu câți ani.”
Ori tocmai pentru că lucrurile sunt așa, Dumnezeu trebuie să facă minuni mari și să dea harul cu găleata, cu tona, așa cum, de exemplu, în temnițele comuniste a fost bătut un deținut, l-au dus carne vie, maldări de carne, și când l-au aruncat în celulă, el a dobândit rugăciunea lui Iisus nu pentru că făcuse nevoințe ca sfinții din vechime, dar, pentru suferința lui, pentru tortură, pentru faptul că nu s-a lepădat, Hristos i-a dat un mare dar.
Și nu pot spune că sunt tot timpul plin de nădejde, pentru că uneori te dezamăgesc anumite lucruri, dar trebuie să ne dăm seama că lucrurile nu au fost roz în Biserică niciodată. Adică dacă ne uităm la ce scria Sfântul Grigore Teologul despre episcopii din vremea lui, presa stângistă care atacă ierarhii nu-i atacă cu atâta precizie cum îi ataca Sfântul Grigore Teologul pe ierarhii nevrednici ai vremii lui, sau Sfântul Ioan Gură de Aur și alții.
Dar “unde s-a înmulțit păcatul a prisosit harul”
Părintele Teologos: Să nu uităm că Sfântul Grigore Teologul era într-o perioadă în care tot Imperiul Bizantin căzuse în erezie, în arianism, și rămăsese doar o singură biserică, biserica lui, biserica Învierii, și deci situația era mult mai dificilă, foarte dificilă. Astăzi, într-adevăr, nu sunt roze lucrurile, cu adevărat nu sunt roze lucrurile, dar există totuși nădejde. Oamenii trebuie să aibă curaj. Și mai ales acum eu mă bucur foarte mult în acest întuneric că apare acest reviriment al Ortodoxiei, care se bazează, într-un mod paradoxal, pe cuvântul că “unde s-a înmulțit păcatul a prisosit harul”.
Deci, da, tocmai, înțelegi? Deci, la un moment dat exista acest curent de idolatrizare a științei, că Biserica e retrogradă și așa mai departe, dar astăzi s-a ajuns la faptul că păcatul nu mai este atrăgător, ci păcatul este scârbos. Adică oamenii își dau seama de grețoșenia păcatului, iese la iveală greața păcatului. Dacă vezi, sper să nu, dar probabil că ai văzut deschiderea Jocurilor Olimpice de la Paris.
Danion Vasile: Am citit despre asta.
Părintele Teologos: Da, da, și eu am citit puțin, nu am văzut-o în direct. Dar am văzut mici filmulețe. Greață, înțelegi? Și în clipa în care omul vede unde se ajunge, zice: hop, stai că nu-i cum trebuie. Și atunci se întoarce către ceva autentic, către ceva normal, către ceva în real. Și acesta este Hristos.
Cuvântul „unde s-a înmulțit păcatul, a prisosit harul” se află în Epistola către Romani, la capitolul al 5-lea. Sfântul Grigorie Teologul a venit la Constantinopol în anul 379, chemat de comunitatea ortodoxă, ca să întărească dreapta credință, iar la al doilea Sinod Ecumenic s-a opus ereziei ariene. Danion spunea mai devreme că, pe măsură ce se înmulțesc apostazia și păcatul, Dumnezeu va scoate la lumină sfinți tot mai mari, iar câțiva sfinți contemporani ascunși ni-i aduce chiar el, mai departe, în această discuție.
Cartea “Împotriva Gomorei”
Danion Vasile: Unii se sperie de avalanșa păcatelor din vremurile noastre, dar dacă s-ar uita puțin în secolele trecute, ar vedea că lucrurile n-au fost roz nici atunci. Cât de curând, cu ajutorul lui Dumnezeu, o să tipăresc o carte, “Împotriva Gomorei”. Este un document ortodox, chiar de dinainte de schismă. Adică cel care l-a scris înainte de schismă, după schismă a ajuns doctor al Bisericii la catolici. E un părinte care a fost pustnic și era sătul de homosexualitatea din Biserică. Se ajunsese în secolul al XI-lea că se inventau canoane care erau puse pe seama Sfinților Părinți, prin care se lua apărarea faptului că dacă un preot cade cu ucenicii, nu e așa problemă.
Părintele Teologos: Ferească Dumnezeu!
Danion Vasile: Și homosexualitatea era văzută așa, într-o lumină absolut dubioasă. Și acest părinte a scris un text papei de la Roma, înainte de schismă, repet, și papa a mulțumit pentru dorința de a se face curățenie în Biserică. Adică să nu ne sperie că și în vremurile noastre sunt. Au fost acum, au fost și atunci. Doar că așa cum zicea Părintele Andrei Kuraev, pe vremea Mântuitorului era un Iuda între 12 apostoli, iar acum raportul pare că s-a schimbat. Și tocmai că pare că s-a schimbat, acolo unde prisosește păcatul se înmulțește harul.
Și Dumnezeu face ca un sfânt cum e Sfântul Iosif Isihastul, un sfânt considerat înșelat de cei mai mulți, prin ucenicii lui să revigoreze nu doar Sfântul Munte Athos, să revigoreze pământul american prin mănăstirile întmeiate de Părintele Efrem. Și m-am gândit că nu e complet. Normal ar fi să zici și că a revigorat viața de familie creștină, pentru că prin sfaturile lui, prin scrisorile lui, a ajutat foarte mulți mireni să se rupă de duhul lumii acesteia, de ortodoxia aceea superstițioasă, de ortodoxia tipicară, în care îți faci canonul, te spovedești, te împărtășești pe bandă rulantă, dar rămâi în aceleași păcate. Cum zicea Părintele Arsenie Papacioc: „Tipic, tipic și la inimă nimic.”
Viața ortodoxă ține de transformarea inimii, nu de modele de sfințenie copiate din afară
Și îți dai seama că între tine și sfinții, cuvioșii de care citești, e o fractură foarte puternică, pentru că tu exterior ai încercat să-i copiezi, dar viața ortodoxă e ceva ce ține de inimă.
Părintele Teologos: De inimă, de transformarea inimii. Și atunci omul are de multe ori și politica struțului, adică îl vezi: „Vai, părinte, dar să nu mai vorbiți despre așa ceva, vai să nu mai… așa și celelalte.” Da, trebuie să avem grijă, trebuie să avem discernământ, pe de-o parte să nu denigrăm, dar pe de altă parte trebuie puse pe tapet anumite lucruri. Pentru că vedem la ora asta că vorbesc doar cei care doresc să denigreze Biserica, și pe de altă parte avem cealaltă extremă în care, în Biserică, cineva care dorește să facă bine constructiv, nu vorbește. Adică tace, înțelegi ce vreau să spun. E greșit.
Socotesc că e nevoie de un duh constructiv, în care construcția presupune într-adevăr și bisturiul uneori, sau hai să spunem cauterizarea anumitor răni, adică vindecarea anumitor răni, care presupune uneori și niște asumări în schimbarea duhovnicească a oamenilor. Nu atât în arătarea cu degetul, ci în a-i determina pe oamenii fără rasă și cu rasă să devină mai buni, să devină într-adevăr mai buni, care asta presupune, cum spuneam, schimbarea modului de gândire și schimbarea comportamentului, schimbarea inimii.
Misiune fără schimbarea inimii: sfatul Sfântului Paisie despre magazinul de pâine
Danion Vasile: Legat de asta am citit unul dintre cei mai cunoscuți părinți greci – mie mi se părea, nu-i dau numele, a fi preotul care a înțeles cel mai bine viața de familie – , dar care în cele din urmă a recunoscut că e homosexual și a renunțat la haina preoțească. Acesta ajunge la Sfântul Paisie și îl întreabă pe Sfânt cum să facă misiune. Și Sfântul întreabă: „Poți să spui cum e în America?” „Păi nu, că n-am fost în America.” „Dar poți să spui cum e la magazinul de pâine de pe strada ta?” „Păi pot, că de acolo cumpăr pâine.” Și Sfântul Paisie i-a zis: „Nu vorbi despre lucruri din America unde n-ai fost, vorbește doar despre magazinul de pâine la care ai fost.”
Și mă gândeam că dacă părintele respectiv ar fi vrut cu adevărat să-și schimbe viața, harul Sfântului Paisie l-ar fi ajutat să o facă. Numai că el vroia să facă misiune fără să se dăruiască în întregime lui Hristos.
Părintele Teologos: Da. O misiune de birou, să spun așa.
Misiunea de birou: lângă sfinți contemporani, dar fără dăruire întreagă
Danion Vasile: Așa cum facem, din păcate, cei mai mulți dintre noi. Eu vă mărturisesc că tema întâlnirii noastre nu numai că mă covârșește, dar vorbesc din buzunar, însă încerc să pun înaintea celor care urmăresc lucrurile deosebite pe care le-am citit sau le-am auzit. Însă mi-e groază, că îmi dau seama că în ceasul morții o să fiu judecat și după lucrurile pe care le-am știut și nu le-am făcut. Și mărturisesc cu durere că nu înțeleg cum am cunoscut atâția părinți cu viață sfântă, oameni cu viață sfântă, și totuși în viața mea văd atât de puternic puroiul.
Ori cred că ar trebui să înțelegem că dacă nu ne dăruim în întregime lui Hristos, pierdem tot. Ce contează de câte ori te-ai spovedit, în ce pelerinaj ai fost? Dacă l-ai pierdut pe Hristos printr-o viață fățarnică, ipocrită, ce contează că te-ai rugat cu orele? Nu, nu. Înțelegeți? Mi-e teamă că un tipar greșit nu poate avea rezultate bune.
Părintele Teologos: Da, deci oameni buni, faceți lucrurile astea pe care le-a spus Danion.
Danion Vasile: Evident.
Părintele Teologos: Faceți-le.
Danion Vasile: Duhul contează.
Părintele Teologos: Sigur, evident.
Să cerem să se facă voia lui Dumnezeu, nu voia noastră
Trebuie dincolo de asta să… Așa, hai să începem simplu – să mă întreb: Ce fac eu acum? “Tatăl nostru care ești în ceruri, sfințească-se numele Tău…” Tatăl nostru. Adică Dumnezeu e Tatăl meu. Semăn eu cu Tatăl meu din ceruri. Ce înseamnă ceruri? Gândiți. Nu vorbim de lucruri teologice, vorbim de lucruri simple. Adică semăn eu cu Tatăl meu? Nu care cumva eu nu mă comport demn de un fiu și doar doresc să-i fac o listă de sarcini Tatălui meu din ceruri? De ce se spune „din ceruri”? Adică din locul cel mai depărtat de materie. Nu care cumva eu vreau să mă concentrez pe bani, vreau să mă concentrez pe putere, vreau să mă concentrez pe plăcere, pe lucruri trupești, materiale? Și spun „Tatăl nostru care ești în ceruri, vino aici și fă ce zic eu.”
Danion Vasile: Din păcate.
Părintele Teologos: Da. Cu toate că eu spun „facă-se voia Ta precum în cer, așa și pe pământ”, eu, de fapt, în viața de zi cu zi zic: „facă-se voia mea, precum pe pământ așa și în cer”. Care e total greșit, fraților. Trebuie să știți că asta este vraja. Deci, principala diferență dintre vrajă și rugăciune este faptul că în rugăciune spunem „facă-se voia Ta”, pe când în vrajă spunem „facă-se voia mea”. Vraja se adresează vrăjmașului. De ce? Pentru că Dumnezeu nu dorește să facă voia noastră, care este distructivă, și atunci, pentru că Dumnezeu nu dorește să ne facă voia noastră, care ne distruge, recurgem la necuratul.
Rugăciunea „Tatăl nostru”, cu cererea „facă-se voia Ta, precum în cer și pe pământ”, o găsiți în Sfânta Evanghelie după Matei, la capitolul al 6-lea. Cum aflăm voia lui Dumnezeu am arătat în Voia lui Dumnezeu, unde pomenim și cum un mularas, întrebat cu credință, i-a dat Sfântului Paisie, cinstit astăzi printre sfinții contemporani, un răspuns pe care nu i l-ar fi putut da niciun profesor de teologie.
„Fie voia Ta”, spus cu credință, și asumarea suferinței
Danion Vasile: Îmi spunea cineva că atunci când era copil nu înțelegea în rugăciunea “Tatăl nostru” de ce se spune „carele ești în ceruri”, în loc de „carele sunt în ceruri”. Pentru că zice: „Eu am învățat la școală că subiectul trebuie să se acorde cu predicatul, subiectul era «carele», un car, două care, și «carele sunt». Și era marcat în copilărie de faptul că oamenii în biserică se roagă „Tatăl nostru carele ești”. Și e clar că dacă „carele sunt în ceruri” trebuie să constatăm asta și atâta tot. Ori la nivelul ăsta de înțelegere a rugăciunii, din păcate, suntem foarte, foarte mulți. Și „facă-se voia Ta” – nu știu câți spunem cu adevărat. Cei mai mulți: „Doamne, facă-se voia Ta, dar să-mi crească pensia, să mi se vindece copilul, nevasta să nu mă mai înșele…” Fiecare se roagă cu problemele lui, vrând neapărat ca Dumnezeu să și rezolve lucrurile așa [cum vrea el].
Era chiar o comedie Dumnezeu pentru o zi, cum Dumnezeu le răspunde la toate rugăciunile oamenilor. Și 100.000 de oameni vroiau să câștige la loto. Au câștigat toți, dar s-a împărțit câștigul la 100.000 și nu au mai câștigat mare lucru. Ori începutul vieții creștine este să zicem „Doamne, fie voia Ta”, dar să credem în asta.
Mi-aduc aminte că după ce m-am convertit la Ortodoxie, m-a șocat un cuvânt al Părintelui Serafim Rose: “Când L-am cunoscut pe Dumnezeu, am înțeles ce înseamnă să sufăr pentru El și am înțeles cât contează suferința.” Și mie mi se părea așa ceva banal suferința, adică eu voiam lumini, voiam extaz, voiam chestii tari, veneam din yoga. Ce e aia suferință? Și cu toate astea, Părintele Serafim Rose arăta baza vieții duhovnicești – asumarea suferinței și a voii lui Dumnezeu.
Un material după un cuvânt al părintelui Serafim Rose, despre credința trăită ca mod de viață, nu ca învățătură sterilă, găsiți în Ortodoxia este viață. Asumarea suferinței și a voii lui Dumnezeu, pe care o arăta părintele Serafim, o vom regăsi în modelele de sfințenie despre care ne vorbește Danion mai departe.
“Copilul Sfântului Nectarie”: primul dintre modelele de sfințenie mai puțin cunoscute
Danion Vasile: Și pentru că tot am făcut o introducere atât de lungă, vreau să încep practic cu câteva exemple de sfințenie, mai puțin cunoscute. Și am să vorbesc despre “copilul Sfântului Nectarie”.
Părintele Teologos: Copilul Sfântului Nectarie?
Danion Vasile: Da. Știți despre ce este vorba? Despre cine este vorba?
Părintele Teologos: Nu.
Danion Vasile: Mă bucur că nu știți, pentru că am prilejul să vă vorbesc. Sfântul David din Evia a fost copilul Sfântului Ioan Botezătorul. Pentru că Sfântul Ioan Botezătorul i s-a arătat în biserică când era mic, a stat cu el zile întregi. L-a căutat familia, părinții, oameni din sat nu îl găseau, el era în biserică și se ruga pntru că îl vedea pe Sfântul Ioan Botezătorul stând cu el și vorbindu-i. Ei, așa cum Sfântul David din Evia a fost copil al Sfântului Ioan Botezătorul, așa în România am avut un copil al Sfântului Nectarie, pe nume Valentin Burda. Părintele Ciprian Grădinaru de la Paraclisul Patriarhal a zis despre el că e copilul Sfântului Nectarie și mi-a plăcut atât de mult sintagma, încât am și vrut să pun titlul cărții Copilul Sfântului Nectarie.
Trecut la Domnul în noiembrie 1920, Sfântul Nectarie este printre sfinții vremurilor noastre: viața lui o găsiți la Nectarie din Eghina, iar câteva minuni ale lui și legăturile lui cu românii ni le povestește părintele Pimen în Sfântul Nectarie, viață, minuni, români.
Valentin Burda, copilul orb pe care l-a chemat Sfântul Nectarie
Valentin e un copil care la 2 ani și ceva a început să aibă probleme, avea o tumoare la cap și îi apăsa tumoarea pe nervii optici, pe ochi, și îi ieșeau ochii din orbite din cauza durerii. Și doctorii i-au scos prin operație nervii optici. Copilul a suferit foarte mult, de la 3 ani până la 8 ani, dureri foarte, foarte mari. Și la 8 ani i se arată Sfântul Nectarie din Egina, îmbrăcat în veșminte colorate. Și îi spune: „Sunt Nectarie, vino la mine.” Și copilul era foarte bolnav în ziua respectivă. Copilul se trezea cu medicamente, adormea cu medicamente, lua tot felul de calmante, pentru că avea dureri foarte, foarte mari, și era și orb. Și Sfântul Nectarie spune: „Vino la mine.” “Mama, mama mi-a zis Nectarie să mă duc la el.”
Mama lui, fiind din Moldova, chiar dacă trăia în București, nu știa de Sfântul Nectarie și caută pe internet, vede că era ziua Sfântului și vede fotografia cu Sfântul Nectarie în veșminte colorate. Îl duce pe copil la Mănăstirea Radu Vodă. Și Sfântul Nectarie a stat cu copilul tot timpul în taxi până ajung acolo. Pe mine m-a șocat cuvântul pe care i l-a zis la intrarea mănăstirii. I-a zis copilului: „Vezi oamenii care stau aici?” Dar copilul era orb. Zice: „Jumătate din cei care stau aici vor ajunge în iad.” Ceea ce e un cuvânt foarte, foarte dur, pentru că noi ne imaginăm că dacă mergem în pelerinaje, ducem o viață superficială, dar noi nu trăim ca păcătoșii, ca homosexualii, ca…, o să ne mântuim. Evident că Sfântul Nectarie n-a zis acest cuvânt copilului ca să sperie un copil care oricum nu vedea cine era la coadă, ci ca să afle alții, prin mama lui, despre cuvântul respectiv.
La racla Sfântului Nectarie: durerile trec, iar sfinții îl călăuzesc pe copil
Ajunge copilul la racla Sfântului Nectarie, i se zice unde e racla, pune mâna, pune capul pe raclă și zice: „Sfinte Nectarie, ia-mi durerile de cap!” Pentru că un an de zile a avut dureri foarte mari. Din ziua aia Sfântul Nectarie i-a luat durerile de cap, mama a renunțat să-i mai dea medicamentele, a zis: „Până acum am ținut-o cu doctorii, acum încerc să-mi pun nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu.”
Și Sfântul Nectarie a început să-l călăuzească pe copil, să i se arate des copilului. El venea aproape în fiecare zi la Sfântul Nectarie, îl aducea mama lui în cărucior cu rotile, și simțea ajutorul deosebit al Sfântului. Dar nu i s-a arătat doar Sfântul Nectarie. La Mănăstirea Radu Vodă, în dreapta raclei Sfântului Nectarie, sunt moaștele Sfântului Efrem cel Nou. Și i se arată Sfântul Efrem, stă multă vreme de vorbă cu el, și îi spune: “Când vii la Nectarie, la mine, de ce nu vii?” Și el zice: „Mama, mama, uite mi s-a arătat un călugăr înalt și așa.” Și i s-a arătat și Maica Domnului, a avut arătări deosebite. Și cu ajutorul unui duhovnic de la Mănăstirea Radu Vodă, copilul a început să crească duhovnicește și să dobândească harisme.
Sfântul Efrem cel Nou, care i s-a arătat și lui Valentin, ajută și astăzi: o vindecare recentă este istorisită în O minune nouă a Sf. Efrem cel Nou. La Mănăstirea Radu Vodă, unde copilul era adus aproape în fiecare zi, unul dintre hramuri este chiar Sfântul Ierarh Nectarie. Așa a crescut, sub ocrotirea sfinților, copilul pe care Danion îl numără printre sfinții contemporani ascunși.
Copilul orb a început să facă minuni
Eu vă spun că îmi pare foarte rău că sunt aproape sigur că l-am văzut o dată în cărucior, dar nu am vorbit cu el și mă tot apăsa asta: „Mă, nu era ăla Valentin?” De ce? Era un copil pe care îl vedeai orb, îl vedeai în cărucior, dar avea o liniște deosebită. Și de asta unii oameni simțeau nevoia să vorbească cu el.
Îi spune de exemplu unei femei. Deci copilul stătea în cărucior, orb, femeia plângea în fața lui. El nu vedea cu ochii trupești că plânge cineva în fața lui. Și îi spune femeii: „Nu mai plânge, știu de ce plângi.” Ea plângea și mai tare. De ce plângea? „Ți-au zis doctorii că dacă o să rămâi însărcinată, copilul o să aibă probleme și o să orbească ca mine și tu o să orbești. Nu-i așa?” Aia plângea și mai tare. „Stai liniștită că nu o să fie așa. O să ajute Dumnezeu.” Și când a fost parastasul de 40 de zile al copilului, sună femeia aceea că născuse cu bine o fetiță și că nu orbise și că totul era așa cum spusese Valentin.
Din ce în ce mai mulți oameni au început să-i spună lui Valentin să se roage pentru ei. Tatăl copilului, arab din Israel, a sunat-o pe mamă și i-a zis: „Eu nu cred în Dumnezeul tău și Dumnezeul lui Valentin, dar spune-i lui Valentin să se roage pentru mine.” De ce? Pentru că arabul se opera, parcă în fiecare an, îi creștea tumoarea în afară, lui Valentin îi crescuse înăuntru. Și arabul tot trebuia să se opereze. Operația dura vreo 8-9 ore. Și a sunat arabul să-i zică mamei: „L-am văzut tot timpul operației, 8-9 ore, în lumină pe Valentin lângă mine.”
Un copil orb și bolnav ajunsese să-i mângâie pe alții. Părintele Varnava Iankou spune, în Oamenii durerii oferă mângâiere celorlalți, că marii sfinți ai harului sunt cei despre care nimeni nu vorbește și pe care nu-i știe nimeni, sfinți contemporani ascunși pe care îi numește cu adevărat sfinții zilelor noastre.
La moartea lui Valentin Burda, copilul cel orb
Când Valentin a murit, era în sicriu – Părintele Ciprian Grădinariu s-a ocupat de sicriu, de înmormântare, a ajutat cât a putut – mama lui Valentin nu voia să intre în capelă, paraclis, unde era depus sicriul. Era foarte, foarte întristată și apăsată. Și vine o femeie și îi spune: „Veniți înăuntru să vedeți că Valentin plânge.” Și ea zice: „Doamnă, eu nu sunt nebună, nu sunt pe pastile. Eu știu că moare copilul ăsta de la trei ani, m-am pregătit sufletește pentru moartea lui. Chiar dacă sufăr, nu-mi spuneți că plânge, că a murit. Morții nu plâng.” “Doamnă, intrați înăuntru să vedeți că Valentin plânge.” Că ea se rugase să-i dea Valentin un semn. Și într-adevăr, plângând, a arătat că a biruit într-un fel moartea.
După moarte, îi pusese pe cruce o brățară, un fel de metanier luat de la o mănăstire, n-am înțeles de ce era legat de Sfântul Fanurie, ori avea hramul mănăstirea, oricum, avea o brățară de la Sfântul Fanurie. Și mama ia brățara, o pune pe crucea lui Valentin și noaptea aude ca și cum ar fi aruncat cineva niște bile în sus și bilele alea cad pe jos și se împrăștie în cameră. Aprinde lumina – ea a simțit că sunt biluțele de pe metanierul respectiv –, se duce, le vede că alea erau, se duce a doua zi la cimitir și vede că într-adevăr nu mai era metanierul acolo. Adică nu avea cum, înțelegeți, să apară într-o cameră noaptea niște biluțe de la un metanier.
Despre Sfântul Fanurie, de care era legată brățara pusă pe crucea lui Valentin, ne-a vorbit părintele Pimen în Sfântul Fanurie, exemplu de tinerețe, iar obiceiul turtei împărțite săracilor, când i se cere ajutorul, îl găsiți la Fanurie. Cum vom vedea, părintele Valeriu Cătălin Secară, următorul dintre modelele de sfințenie din această discuție, i-a dat lui Danion drept canon chiar acatistul Sfântului Fanurie.
Semn de la Sfântul Nectarie, când evlavia lui Danion se răcise
Pe mine m-a impresionat că a apărut povestea lui Valentin în viața mea într-o perioadă în care, în ultimii ani, mă îndepărtasem de evlavia față de Sfântul Nectarie. Pentru că eu am tipărit sute de minuni făcute de Sfântul Nectarie în țara noastră. Trebuia să-i aduc moaștele, acum 20 și ceva de ani în România, și n-am fost vrednic să le aduc, le-a dus altcineva. Dar de când s-au adus, eu am tot strâns mărturii, mărturii, mărturii și l-am rugat pe Sfânt să mă ajute cu ceva. L-am rugat pe Sfântul Nectarie să mă ajute să fac un film artistic despre minunea unui copil operat în chip minunat de Sfântul Nectarie la Târgu Mureș. Și Sfântul Nectarie a amânat să-mi trimită ajutorul.
Și de asta, deși stau aproape de Mănăstirea Radu Vodă, intram rar în ultimii ani. Până când mi-am dat seama că am greșit și m-am rugat: „Sfinte Nectarie, ajută-mă să te iubesc din nou, ajută-mă să am din nou evlavie”. Pentru că începând să citesc despre alți sfinți, să tipăresc alte vieți de sfinți, să scriu acatistele altor sfinți, evlavia mea se dusese în alte părți și îl pusesem pe Sfântul Nectarie în umbră.
Semnul: cartea despre copilul Sfântului Nectarie, înainte de praznic, și femeia oarbă
Și cu două săptămâni înainte de ziua Sfântului Nectarie primesc această carte. Și m-am gândit: „Dacă e de la Dumnezeu minunea, atunci cartea o să apară înainte de praznicul Sfântului Nectarie.” A apărut cartea înainte de praznic. Dar ce m-a bucurat e că s-a arătat copilul orb unei femei oarbe, care nu știa că o să apară o carte.
Copilul murise cu 10 ani în urmă. Mama a scris o cărticică pe care a dat-o gratis, fără diacritice, ș-uri, ț-uri, cum a fost. A scris-o cu durere, după moartea copilului, poate așa ca să-și aline durerea. Și a ajuns cartea la mine după 10 ani. Și o femeie oarbă, care nu știa că urma să fie tipărită cartea, îl vede pe copil care zice: „Spune-i mamei că o parte din banii pe care-i primește pentru cartea mea să-i dea unui om necăjit.” Și femeia oarbă o sună pe mamă și zice: „E vreo carte care apare?” „Da, știți, apare…” Și m-am bucurat că m-am gândit că a rămas același copil cu inimă de aur și el și de pe lumea cealalta se gândește cum să mai ajute un necăjit, cum să…
Maica Domnului a clipit
Pentru mine acest exemplu cu care am vrut să începem întâlnirea noastră este deosebit. Chiar dacă în Biserică durează mulți ani de zile până când se răspândește cultul popular, peste tot pe unde a vorbit mama despre Valentin și despre minunile pe care le-a trăit, am văzut oameni foarte, foarte impresionați. Și m-am bucurat că mama lui a trecut printr-un proces duhovnicesc. Adică nu doar i-a murit copilul și ea a rămas aceeași, nu. Moartea copilului a marcat-o și ea se apropie de Biserică.
Intrând cu ea la Mănăstirea Nicula, pentru că urma să vorbească mama respectivă la Mănăstirea Cășiel, la Părintele Serafim, intrând să ne rugăm la Nicula, ea fiind o femeie simplă, vede icoana făcătoare de minuni, care nu e o icoană bizantină foarte frumoasă după tipic. Și ea fiind mai simplă așa, fără studii, se uită la icoană, zice: “Ce urâtă ești, ce urâtă ești.” După care Maica Domnului începe să se uite la ea din icoană. A clipit. Pentru că Maica Domnului a clipit, ea s-a făcut praf, mi-a zis: “M-am dus în partea cealaltă a bisericii, Maica Domnului se uita după mine.” Zice: „Numai când te-ai pus tu în genunchi în fața ei, să te rogi, atunci când te-ai pus în genunchi, atunci Maica Domnului a plecat puțin capul să se uite la tine, după care iar l-a ridicat la mine și s-a uitat.” Zice atunci: “Ce frumoasă ești, ce frumoasă ești!” Eh, ăsta e genul de mamă care a fost modelată de viața duhovnicească.
Icoana Maicii Domnului de la Nicula, făcătoare de minuni, este cinstită cu mare evlavie de peste trei veacuri, cum aflăm din Icoana Maicii Domnului cu Pruncul de la Mănăstirea Nicula. Lângă asemenea modele de sfințenie se pot schimba și cei din jur, cum s-a schimbat mama lui Valentin.
Un nou doctor fără de arginți – Pr. Valeriu Cătălin Secară
Acum, eu cred că Dumnezeu va scoate la lumină din ce în ce mai multe exemple de genul acesta care ne șochează. Și pe mine, dacă de Valentin am aflat la sfârșitul anului trecut, anul acesta am rămas șocat de mulțimea minunilor făcute de un preot de mir, Valeriu Cătălin Secară, despre care vreau să vă vorbesc, pentru că mărturisesc cu rușine că am fost la el, știind că face multe minuni, și pentru că mi-a dat ca și canon de rugăciune să fac acatistul Sfântului Fanurie, vă rog să mă credeți că în prostia mea m-am gândit: „Păi eu care zic ore întregi pe zi “Doamne Iisuse”, el îmi zice să fac acatistul Sfântului Fanurie? De ce nu-mi dă acatistul Mântuitorului sau acatistul de dobândire a rugăciunii lui Iisus, de ce nu-mi dă ceva mai sporit?” În prostia mea, în prostia mea nu mi-am dat seama cât de importantă a fost întâlnirea cu Părintele Valeriu.
Și abia acum câteva săptămâni, după ce am ținut o conferință în Brașov, cineva îmi dă o carte. Vă mărturisesc că nici nu am fost atent la început că e vorba de Părintele Valeriu la care fusesem. Citind cartea am rămas șocat, și chiar la Vatoped un părinte român vorbind despre harismele Părintelui Valeriu, eu îi zic: „E ca Sfântul Porfirie.” Zice: „Păi cum să fie ca Sfântul Porfirie? Sfântul Porfirie vedea cu duhul, dar Părintele Valeriu și vindeca cu tonele.”
Ca Sfântul Porfirie? Fără concurență între sfinții contemporani; harisma primită după comă
Și m-a surprins că în capul meu Sfântul Porfirie era culmea, era vârful, și că nu poți gândi mai mult de atât. Dar practic mi-am dat seama că Dumnezeu împarte harismele și la nivel de vindecări se poate, dacă s-ar face un clasament, să vezi că Dumnezeu a dat harisma vindecărilor Părintelui Valeriu mai mult decât Sfântului Porfirie, care de altfel zice el însuși Sfântul Porfirie unui creștin: „Să nu te gândești că e greșit să iubești pe Dumnezeu mai mult decât pe Sfântul Maxim Mărturisitorul.” Pe mine m-a șocat. Zice: „Nu, să-l iubești din tot sufletul și mai mult.” Adică Sfântul Porfirie însuși înțelegea că nu e vorba de concurență.
Părintele Teologos: Nu e vorba de o gândire pe verticală.
Danion Vasile: Evident, evident. Și acum o să încep povestea Părintelui Valeriu, care e de departe cel mai mare doctor fără de arginți din ultimii ani ai Bisericii noastre. Nu știu cine s-a apropiat de el. Un părinte care a dobândit acest har în urma unei come. A fost în comă, a fost otrăvit, a ajuns în comă și după ce și-a revenit din comă, a primit harisma vederii duhovnicești. Dar cum? Am cunoscut la Vatoped un părinte, îl cheamă Zugravu, uitasem numele de familie, Părintele Gheorghiță Zugravu. Și părintele care l-a cunoscut pe Părintele Valeriu mi-a zis: „Părintele se gândea nu cumva să fie înșelare, pentru că vedea ca și cum ai face o secțiune în trup și vedea la fiecare organ ce probleme sunt. Vedea până și dacă ai magneziu prea puțin în sânge sau, până la nivelul ăsta, până la nivel de celule.”
Harisma care l-a speriat pe părintele Valeriu și sfaturile Părintelui Iustin Pârvu
Și părintele s-a speriat când a primit această harismă și s-a dus la Părintele Iustin Pârvu. Și Părintele Iustin era cu oamenii. Și cum s-a apropiat Părintele Valeriu, zice: „Părinte, părinte, ce se întâmplă cu tine e din darul lui Dumnezeu!” Și l-a liniștit pe Părintele Valeriu, dar i-a zis două lucruri. M-am bucurat că am aflat aceste amănunte de la Părintele Gheorghiță Zugravu. I-a zis așa: „Pentru ce faci să nu iei bani de la oameni și să nu pleci din țară.” Asta cu plecatul din țară, tot Părintele Gheorghiță mi-a povestit, că la un moment dat a fost chemat Părintele Valeriu în America, un grup de oameni strânseseră bani, au zis că îi dau vreo 150.000 de dolari numai să vină acolo, pentru că părintele făcea vindecări de cancer la oameni foarte, foarte grav bolnavi, să vină în America.
Și părintele s-a gândit că hai, pentru Biserică, să se ducă totuși, chiar dacă părintele Iustin îi spusese să nu se ducă. Și i-au cumpărat bilet de avion, Iași-București, București-America. Se suie în avion în Iași. Și avionul nu pleacă. N-am mai auzit să nu plece avion, înțelegeți? Mașină, da, dar avion n-am mai auzit să nu plece. S-a dus acasă. A doua zi, cu alt avion, nici al doilea avion n-a plecat. Și atunci părintele a înțeles că nu e de la Dumnezeu să plece și că locul lui e aici și că e un dar făcut de Dumnezeu neamului românesc, poporului român, că avem atâta mulțime de oameni bolnavi, necăjiți, săraci, care n-au bani de tratamente costisitoare.
Minuni ale Pr. Valeriu Cătălin Secară
Părintele Teologos: Dar vezi că oamenii nu-l cinstesc. Adică Sfântul Porfirie a devenit un întreg fenomen în Grecia. Adică toată lumea știe de Sfântul Porfirie. Dar de Părintele Valeriu Secară cine știe în România?
Danion Vasile: Părintele a trecut la Domnul abia acum un an, pe 14 septembrie. Și să știți că faima lui e foarte mare.
Părintele Teologos: Serios?
Danion Vasilee: Eu rămân uimit ca editor. Într-o vreme în care piața de carte a căzut în România și cărțile se vând din ce în ce mai greu. Cum? Din iulie până acum am scos ediția întâi în iulie, 1000 de exemplare, încă 1000, 1500, ediția a doua, acum a ieșit ieri din tipar sau alaltăieri ediția a treia. Înțelegeți?
Părintele Teologos: Slavă lui Dumnezeu!
Danion Vasile: Adică oameni din toată țara care mergeau la el – din Cluj am înțeles că mergeau și cu autocarele – mergeau și stăteau la cozi și primeau tratamente foarte simple – cu sfeclă roșie, cu ceaiuri, cutare, cutare, cutare –, dar cel mai mult conta rugăciunea. Trebuie menționat faptul că Părintele Arsenie Papacioc, când s-a dus Părintele Valeriu la el, i-a zis: „Părinte Valeriu, o să vină o zi când la ușa ta o să fie lume ca la ușa chiliei mele.” Da, un preot simplu din Moldova, cum să aibă el oameni la ușa lui cât avea Părintele Arsenie Papacioc? Era science fiction, nu se putea așa ceva. Și totuși cuvântul s-a împlinit după ce a primit aceste daruri. Și Părintele făcea vindecări trupești, dar făcea și exorcizări. Darurile lui erau atât de mari încât veneau oamenii cu probleme și le spunea nu doar cum să se tămăduiască, ci și de unde au problemele.
De unde vin bolile: cazuri din vederea cu duhul a părintelui Valeriu
De exemplu, cineva vine la părintele și îi zice că are o boală. Și îi zice părintele: “Da, acum 12 ani ai fost într-un loc unde te-ai scăldat într-o apă care nu era foarte curată.” Și persoana aia își aduce aminte că a fost în nu știu ce, prin Asia, în nu știu ce vacanță din asta, așa, dar a intrat să facă baie și undeva nu era apa foarte curată și acolo s-a îmbolnăvit.
Sau vine o mamă cu fetița ei și îi spune – fata avea o eczemă pe piele – îi spune părintele: “În blocul vostru e o problemă la țevi. Și de la problema aia, apa cu care o speli pe față a făcut să aibă problema asta de sănătate. Nu o mai spăla cu apa aia, spal-o cu altă apă și o să se vindece.” Și s-a vindecat.
Veneau oameni care credeau că au problemele de un număr de ani și părintele le zicea: “Nu, nu ai de 5 ani, ai de 10 ani.” Și dăea detalii și te convingea că așa e. M-a surprins o femeie operată la inimă că îi zice părintele: “Și tu ai 5 stenturi.” “Nu părinte, eu am 4 stenturi.” Părintele spune: “Doamnă, eu le văd, nu îmi spuneți…” “Aaa, de fapt ultima oară când m-au operat au zis că îmi mai pun ceva.” Deci nici femeia nu știa ce vedea părintele. Și darurile au fost mari și părintele a trăit într-o smerenie deosebită. Adică rămâi surprins să vezi un astfel de om și cu toate astea să fie atât de simplu.
Smerenia părintelui Valeriu, ca la sfinții contemporani: nu leacurile vindecă, ci harul
Pe mine m-a impresionat și sora părintelui, Mihaela Smochină, a vorbit și la o emisiune radiofonică și la lansarea cărții în București, când a intervenit telefonic. Rămâi uimit cum te-ai fi așteptat să zică: “Vai, ce tare a fost fratele meu, ieșit din comun.” Ea aproape că minimaliza minunile pe care le-a trăit și zice, când o întreabă cel de la Radio: “Dar totuși, puteți spune clar o minune?” “Da, e mare lucru să spui așa minuni, dar era un tânăr care nu credeam că iese viu din camera părintelui, pentru că era foarte slăbit, foarte praf și mă gândeam că o să moară acolo. E, și totuși, Dumnezeu a rânduit și după luni de zile s-a întors sănătos și…” Adică m-am gândit și sora, adică era un duh acolo în care se întâmplau lucrurile astea.
Părintele Teologos: Da, clar. Smerenia. Și cred că tratamentle pe care le dădea el nu puteau fi replicate, adică…
Danion Vasile: În niciun caz.
Părintele Teologos: Foarte important lucrul ăsta, pentru că de multe ori oamenii cred că dacă dă un astfel de doctor fără de arginți un tratament, cum ai spus cu sfeclă și așa mai departe, asta nu înseamnă că dacă și eu iau sfecla respectivă mă voi fac bine.
Danion Vasile: Nu, nu.
Părintele Teologos: Nu, nici vorbă. Bun, sfecla e un aliment bun.
Danion Vasile: E sănătoasă pentru oricine o ia, dar nu înseamnă că dacă ai anumite pobleme te și vindeci de ele, pentru că …
Părintele Teologos: E harul sfântului.
Danion Vasile: Asta lucra. Zicea Părintele Valeriu: “Eh, eu le dau oamenilor asta, dar Dumnezeu lucrează.”
Părintele Teologos: Sigur.
De ce pot face minuni și sfinții de demult, și sfinții contemporani am încercat să lămurim în Sfinții, minunile și voia lui Dumnezeu. Acolo pomenim și cuvântul Sfântului Paisie, dintre sfinții vremurilor noastre, că ar fi înnebunit de mult dacă n-ar fi știut că Dumnezeu are totdeauna ultimul cuvânt. Sfântul Pantelimon, ocrotitor al medicilor și tămăduitor al bolnavilor, este unul dintre doctorii fără de arginți, iar viața lui ne-o povestește părintele Pimen în Sfântul Pantelimon.
Doctori, diagnostice greșite și un copil vindecat de cancer
Danion Vasile: Și a venit un grup de doctori din Sibiu și din Cluj, își făcuseră analizele, tot, și au venit la Părintele să vadă ce le zice. Și au rrămas șocați că Părintele Valeriu, nu doar că le-a spus lucrurile de care știau, le-a zis și lucruri de care nu știau. Adică le-a zis și cum să se trateze pentru problemele pe care le aveeau, dar și alte boli și cauzele bolilor respective.
Mi-a spus zilele trecute cineva la telefon că are o cunoștință care s-a dus la Părintele Valeriu, de ani de zile se tot trata de o boală, și Părintele îi spune: “Auzi, tu nu ai boala asta de care te tratezi, tu ai altă boală.” Se duce femeia la doctorr și îi spune: “Știți, cred că am altă boală.” “Nu, doamnă, nu se poate.” A mai făcut alte analize. Și-a cerut doctorul iertare că într-adevăr o trata de ani de zile de altă boală.
Și același om care m-a sunat mi-a povestit că cunoaște pe cineva care avea un copil bolnav de cancer în ultima fază. Ajunge tatăl cu copilul la Părintele Valeriu – tatăl nu era prea credincios – și Părintele îi zice: “Copilul nu o să iasă din camera asta și s-a și vindecat de cancer.” Astea sunt cuvinte care par exagerate. S-a dus tata cu copilul la analize și copilul se vindecase.
Părintele Teologos: Slavă lui Dumnezeu!
Tatăl copilului vindecat de cancer: când darul lui Dumnezeu nu e primit
Danion Vasile: Ai zice că după această vindecare tatăl s-a apropiat de Biserica Ortodoxă. Așa era normal. Dar eu vă spun că atunci când am tipărit “Minunile Sfântului Nectarie” am găsit și cazuri de oameni care s-au vindecat de cancer sau de alte boli grave și după vindecare, în loc să se apropie de Biserică, nu, au revenit la păcatele lor ca și cum n-ar fi trăit o minune. Așa și tatăl acestui copil, s-a apropiat de Martorii lui Iehova. Cel care m-a sunat i-a zis: “Dar tu le-ai zis Martorilor lui Iehova că fiul tău a fost vindecat de cancer de un preot ortodox?” Îi era rușine, nu știa ce să zică. Și în cele din urmă a murit Părintele Valeriu, iar copilului i-a revenit cancerul.
Părintele Teologos: Ferească Dumnezeu.
Danion Vasile: Adică sunt și situații în care dacă oamenii nu știu să pimească vindecările ca pe daruri ale lui Dumnezeu…
Din zece leproși vindecați, unul singur s-a întors să-I dea slavă lui Dumnezeu, cum citim în Sfânta Evanghelie după Luca, la capitolul al 17-lea. Aceeași nerecunoștință a întâlnit-o Danion și la unii dintre cei vindecați de Sfântul Nectarie, unul dintre sfinții vremurilor noastre, ale cărui minuni le-a tipărit. Pe Părintele Iustin Pârvu, starețul de la Petru Vodă la care a mers părintele Valeriu, îl găsiți pe OrthodoxWiki, iar un sfat al lui, povestit unui preot american de un călugăr de la Petru Vodă, în Cum să fii un luptător creștin.
Fiul Părintelui Gheorghe Zugravu și crucea cancerului, alt caz printre sfinții contemporani
Părintele Teologos: Alt caz de sfânt cuvios necunoscut, sau mai puțin cunoscut? Să fie trei.
Danion Vasile: Aș vrea să vorbesc despre fiul Părintelui…. – mă iertați că mă tot uit la numele de familie, eu mi-l notasem greșit în telefon și de asta mă uit – fiul Părintelui Gheorghiță Zugravu, George din America. Este un tânăr despre care Printele Efrem de la Vatoped spunea că “nu e în rai, e în centrul raiului”. S-a arătat după moarte în chip minunat, nu doar o dată. De ce? Pentru că a răbdat boala cancerului – poate ați auzit de caz – a răbdat boala cancerului fără cârtire, ba mai mult, a încercat să îi ajute pe cei care erau bolnavi de cancer sau aveau alte boli, să-i încurajeze. Și, pentru suferința lui, Dumnezeu l-a ridicat la mari măsuri duhovnicești.
Părintele Teologos: Dacă nu mă înșel, cred că am făcut vreo două interviuri cu Părintele Gheorghe Zugravu.
Danion Vasile: Da, da, da. Dar v-a povestit și de…?
Părintele Teologos: Știam de fiul lui puțintel, da.
Danion Vasile: I s-a arătat surorii lui la vreo două săptămâni după ce a trecut la Domnul. Și pe piept și pe mână, unde avea semne de la cancerul pe care l-a avut, avea cruci. Ori cruci obișnuite ori crucea Sfântului Andrei. Ca și cum era plin de modele… “Uite, uite ce dar mi-a făcut Dumnezeu!” Ca și cum ar fi avut niște medalii. Exact așa le simțea. Și l-a văzut în lumină sora lui, stând în picioare lângă ea. Și un alt părinte de la o mănăstire din America tot așa l-a văzut arătându-se după moarte, dând mărturie că Hristos l-a făcut al Lui pentru faptul că a purtat crucea bolii.
Pe mine m-a impresionat – povestea Răzvan Bucuroiu că a primit de la Maica Siluana crucea pe care o ținea Maica Siluana când avea dureri de la cancer și că cruca aia de lemn avea pe ea semnele de câtă durere a răbdat Maica Siluana. Mă gândeam câtă diferență e între oamenii care știu să rabde crucea bolii și cei care duc o viață obișnuită.
Bolile sfinților, cerute fără discernământ, și crucea dusă de George
Eu vă mărturisesc că, fiind student, m-am îmbolnăvit de plămâni la o mănăstire la Lainici. Eu am crezut că am ispite de la diavol pentru că stăteam la scitul Locurele, și Locurele venea de la “locuri rele”. Eu nu m-am gândit că e atât de frig încât mă îmbolnăvesc de plămâni, credeam că am ispite. Dar într-o zi Părintele stareț a chemat salvarea, m-au dus la spital și mi-au zis că sunt bolnav de plămâni, că am tuberculoză. În pima zi: “Doamne, slavă Ție, am boala lui Valeriu Gafencu. Nu sunt vrednic de așa mare dar.” Am fost plin de bucurie. Urma să mă trimită în sanatoriu și a doua zi când am aflat ce desfrâu e între tinerii din sanatoriu așa m-am speriat că nu știam cum să mai ajung mai repede acasă în București la duhovnicul meu și să țin legătura cu duhovnicul.
Și venind în București mi-au zis că nu am TBC, ci doar o pneumonie foarte avansată. Dar știu cum e să te bucuri de o boală și după aia să te sperie faptul că nu poți să o duci. Am cerut cancer de prostată, citind că Sfântul Nectarie a avut cancer de prostată. M-am rugat și eu: “Doamne, dă-mi și mie cancer de prostată, dă-mi și mie!” Și m-a întrebat duhovnicul: “Mă, dar dacă îți dă Dumnezeu cancer de prostată, crezi că poți să-l duci?” “Păi nu știu.” “Păi și atunci de ce te rogi?”
Părintele Teologos: Sigur.
Danion Vasile: “Ai păcătuit? Roagă-L pe Dumnezeu să te ierte.” Și L-am rugat. M-am îmbolnăvit de prostată, dar nu e cancer. Mă bucur că nu am cancer. Ori George a știut să ducă crucea cancerului și Dumnezeu la primit la El.
Cu părintele Gheorghe Zugravu am vorbit despre Ortodoxia din America în Biserica în SUA, iar părintele Iosia Trenham vorbește despre cancerul ca un dar divin. Tuberculoza, boala pe care Danion a crezut că o are, a purtat-o în temniță Valeriu Gafencu, pe care mulți îl socotesc între modelele de sfințenie ale temnițelor comuniste, numindu-l chiar „sfântul închisorilor”.
Despre Părintele Ieromonah Teofil Brașoveanu, dintr-o linie de sfinți contemporani ascunși
Acum aș vrea să vorbesc și de un exemplu de părinte ieromonah care a ajuns la mari măsuri duhovnicești. E vorba de Părintele Teofil Brașoveanu, care e destul de puțin cunoscut în țara noastră și eu nu înțeleg cum la cât de multe minuni a făcut a apărut doar o mică cărticică scoasă de Părintele Răzvan Ionescu din Paris despre Părintele Teofil. Mă așteptam ca faima lui să se extindă mult mai mult și, pentru că i-am fost ucenic, am tot ezitat să scriu eu ca să nu see creadă că mă pun într-un fel eu în valoare. Dar trecând anii mă apasă din ce în ce mai tare faptul că nu am scris despre…
Părintele Teologos: Scrie!
Danion Vasile: … despre Părintele Teofil. O să vă spun așa: dacă deschideți Patericul Românesc, o să găsiți acolo Părintele Antonie Munteanu, Părintele Mihai Bădilă, starețul de la Peștera Ialomiței, și Pustnicul Necunoscut – trei sfinți. Părintele Antonie Munteanu a fost un părinte cu viață sfântă, care l-a avut ucenic, urmaș, pe Părintele Teofil. Și când am ajuns la Părintele Teofil mi-a zis: „Să știi că noi suntem o linie duhovnicească de multă vreme, duhovnic-ucenic, duhovnic-ucenic, și duhovnicul meu are moaște.”
Și am avut niște semne de îndoială: “chiar așa mare să fie Părintele Antonie? “Dar acum câțiva ani, poate știți că s-a tipărit cartea „Cuvioșii Pustnici din Bucegi”. E o carte de 300-400 de pagini. Și un părinte descrie dezgroparea moaștelor. Și după ce s-au dezgropat moaștele, atunci mi s-a pus sare pe rană că trebuie să scriu despre Părintele Teofil.
Despre a rămâne tăcut și nevăzut de toți, în afară de Hristos, vorbește părintele Paul Truebenbach în Sfântul tăcut de la Sihla, pornind de la un sfânt român necunoscut întâlnit la Mănăstirea Sihla. Părintele Teofil, ucenicul părintelui Antonie Munteanu, a rămas și el destul de puțin cunoscut, ca mulți sfinți contemporani ascunși. Peștera în care se ruga, Peștera Ialomiței, din Munții Bucegi, mai este numită și Peștera Schitul Ialomiței.
“Maica Domnului, trimite-mă în Athos”
Am ținut o conferință la o biserică în Sibiu și după conferință un părinte îmi zice: „Uite, ca mulțumire că ne-ai ținut această conferință, îți dau să te închini la o raclă.” Și am văzut acolo: Antonie Munteanu, Mihai Bădilă, Pustnicul Necunoscut. Nu mi-a venit să cred. M-am închinat și l-am rugat: „Părinte, nu-mi lăsați și mie două săptămâni racla asta?” “Bine, ia-o.” M-am rugat la Maica Domnului, că acolo era o copie după icoana făcătoare de minuni, și a izvorât mir și copia icoanei făcătoare de minuni, originalul fiind la Biserica Mihai Vodă din București. “Maica Domnului, trimite-mă în Athos, trimite-mă în Athos.” De ce? Pentru că Părintele Teofil a avut cinci ucenici, din care doi au ajuns la Vatoped: Luca și Vasile. Și voiam să ajung să se închine și la Vatoped.
Și mă rog: „Maica Domnului, trimite-mă în Athos, dar repede, că eu în două săptămâni trebuie să duc racla înapoi.” Ajung în București, cred că luni. Joi mă duc să mă spovedesc. Când intru pe ușa bisericii, iese cineva și mă întreabă: „Auzi, Danion, vrei să vii în Athos?” „Cât?” “Trei zile.” “Cât mă costă?” „Nimic.” Deci plecam exact în intervalul în care aveam racla cu mine.
Am venit cu racla și s-a închinat un părinte de la Vatoped, care a fost nepot al Sfântului Antonie Munteanu, și mi-a dat un mesaj. El n-a vrut să-mi zică nimic. Zice: „Frate, bunicuțul nostru a făcut o minune. Aveam o problemă la coloana vertebrală și după ce m-am rugat, problema a trecut.”
Vederea cu duhul a părintelui Teofil de la Peșteră, ca la Sfântul Porfirie
Dar eu acum vreau să vorbesc despre ucenicul Sfântului necanonizat încă, Antonie Munteanu, despre Părintele Teofil de la Peșteră. Vă mărturisesc că până să apară cărțile cu Sfântul Porfirie, aveam un semn de întrebare, că nu găsisem pe nimeni care să aibă harisma vederii cu duhul așa cum avea Părintele Teofil. Adică el mi-a zis: „Danion, eu când văd un om, când mă uit în ochii lui, văd toată viața lui așa, la repezeală, de până atunci.” Și pe mulți i-a convertit la ortodoxie spunându-le chestii despre trecutul sau despre viitorul lor.
La nivelul la care? Îl ia unul cu mașina, taximetrist, și nu era cu biserica, râdea de biserică. Și el l-a întrebat: „Auzi, ia spune-mi o literă.” Și ăla zice “C”. „Pe tatăl tău îl cheamă Constantin. “Mai zi-mi o literă.” “L.” “Pe mama ta o cheamă Lavinia.” A început să-i spună, iar la coborârea din mașină ăla a vrut să-i sărute picioarele părintelui, uimit fiind de darul părintelui.
Chinuit de Securitate, cu starea harică neatinsă
Părintele a dus o viață de nevoință deosebită, chinuit de Securitate, a fost arestat pentru că făcea misiune creștină. I-au adus acuze că e homosexual – că știți cum se înscenau dosare pe vremea respectivă – și a fost la psihiatrie. A avut câteva zile în care părintele nu știa ce-i cu el, dar cineva de lângă el spunea că vedea cum părintele se scula și făcea metanii. Deci părintele, de la cât l-au spălat pe creier, nu știa exact ce se întâmpla cu el.
Părintele Teologos: Dar starea lui harică dinăuntru îl punea să facă metanii și toate celeelalte.
Danion Vasile: Părintele ajunsese la o măsură duhovnicească deosebită. El, când era închis, vedea și știa ce se întâmplă în lume și le spunea gardienilor. Ei căutau aparat de radio: „De unde știe părintele?” Știa din darul lui Dumnezeu.
A și a avut o mamă deosebită, căreia la un moment dat, când părintele nu-și făcea canonul, i s-a arătat Maica Domnului și i-a zis: „Vezi că fiul tău nu-și face canonul.” Și vine el odată acasă și o găsește pe mama lui făcând metanii. Mama nici n-a auzit că el intrase. Și o întreabă: „Mamă, dar ce-i cu semnele astea pe mâna ta?” Zice: „Păi mi-a zis Maica Domnului că tu nu-ți faci canonul de rugăciune.”
Ca mulți dintre sfinții vremurilor noastre care au trecut prin temnițele comuniste, părintele Teofil a fost și el arestat și chinuit pentru credință. Biserica noastră a declarat anul 2025 și „Anul comemorativ al duhovnicilor și mărturisitorilor ortodocși români din secolul al XX-lea”, cum vedem în materialul Anul 2025, anul duhovnicilor și mărturisitorilor din temnițele comuniste.
Rugăciunea și cercetările harice ale Părintelui Teofil
Ei, și Părintele a sporit pe calea rugăciunii la așa măsură încât, la un moment dat – și ceea ce vă spun poate părea science-fiction, eu spun, cine crede, bine, cine nu, nu –, a intrat Părintele să se roage în peșteră. El se ruga nu doar în Peștera Ialomiței, mai avea o peșteră lângă, pe care mi-a arătat-o, unde era o peșteră mică, unde sus vedeai niște sfori de care un pustnic sau pustnici din vechime își băgau mâna acolo, ca atunci când oboseau să le rămână mâinile în rugăciune.
Și intră Părintele Teofil să se roage și când a ieșit a văzut că arătau altfel copacii, se schimbase anotimpul. Intră în mănăstire și părinții zic: „Unde ai fost atâta vreme?” “M-am rugat.” Nu l-a crezut nimeni, au crezut că e înșelat și l-au batjocoit pentru cuvintele lui. Dar părintele a avut o cercetare harică: i s-a arătat Părintele Antonie Munteanu, de care am pomenit din Patericul Românesc, i-a și dat ceva în chip minunat. Și cercetarea aceasta pentru Părintele Teofil a durat puțin, dar lumește, după timpul nostru, a durat foarte, foarte mult.
Ieșirea din timp și în temnițele comuniste: Virgil Maxim în lumina necreată
Părintele Teologos: Dar s-au întâmplat și alte cazuri de genul ăsta. Chiar și în închisorile comuniste a fost, dacă nu mă înșel, Virgil Maxim, care a stat nu știu câte luni tot așa, fără mâncare, fără nimic. Și l-au băgat, dacă nu mă înșel, în noiembrie sau octombrie, ceva de genul ăsta, în închisoare, care pe de o parte avea un geam spart, pe cealaltă parte era hornul de la sobă, și oricum era un curent foarte, foarte puternic, un frig foarte mare. El era doar în zeghe și pe jos era apă, care evident că începea să înghețe. Apă, bineînțeles, cu fecale și cu urină, ferească Dumnezeu.
El și-a zis: „Maica Domnului, ajută-mă pe mine!” Și a început să se roage și a fost înconjurat de lumina necreată a harului și a stat acolo și s-a rugat, s-a simțit foarte bine. Și la un moment dat a început să se retragă harul respectiv, să se retragă lumina, și s-a trezit iarăși în sine și zice: „Maica Domnului, mulțumesc că m-ai ținut.” Și atunci s-a deschis ușa și când l-au văzut gardienii s-au îngrozit, s-au șocat, crezând că este o stafie. De ce? Pentru că experiența asta ținuse de prin octombrie, de la începutul iernii, să spunem așa, până prin martie. Adică nu știu câte luni era întreaba asta. Adică sunt lucruri de genul ăsta care se întâmplă astfel încât omul iese afară din timp, dar asta se poate doar cu ajutorul energiei necreate a lui Dumnezeu, al harului.
Virgil Maxim, arestat la 19 ani, a petrecut peste 21 de ani în închisoare, cum vedem la Virgil Maxim, iar vocea lui o puteți asculta în Virgil Maxim recitând propriile poezii. Lumina necreată au văzut-o și sfinți contemporani: cum a văzut-o Sfântul Efrem Katunakiotul ne povestește IPS Athanasie de Limassol în Lumina necreată.
Mireasma de mir a părintelui Teofil, ca la Sfântul Iosif Isihastul
Danion Vasile: Până să citesc la Sfântul Iosif Isihastul cum îi mirosea gura a mir și îi mirosea trupul a mir, am rămas șocat cum mirosea a mir Părintele Teofil. Noi trebuia să ne întâlnim la telecabină ca să urcăm spre mănăstire și l-am așteptat pe Părinte. O oră, două, trei. După câteva ore am plecat și Părintele a întârziat câteva zile, nu doar ore. Și după câteva zile a început să miroase a mir în chilia în care stăteam, atât de puternic, încât eu tot căutam să văd cine a vărsat, unde e o sticlă cu mir, pentru că eu nu-mi imaginam că un om poate mirosi așa. Înțelegeți? De la distanță. Și n-am făcut legătura când a venit părintele că de la el era mirosul. Și apoi, stând aproape de el, când venea la noi în casă, părinții uimiți: „Ce mireasmă a lăsat părintele, ce mireasmă a lăsat părintele.”
Și vă spun un lucru care poate părea smintitor: merg pe stradă și un ucenic al părintelui zice: “Ia suflă!” Suflu. „Ai fost la părintele.” Eu fusesem la părintele și părintele a plecat și m-a lăsat în chilia lui câteva zile. Și vă rog să mă credeți că se impregnase mirosul până și în mine, care eram praf.
Părintele Teologos: Da, da, da, se întâmplă.
Danion Vasile: Astea erau darurile Părintelui. Părintele Teofil pentru mine a însemnat întâlnirea cu Ortodoxia de sinaxare, la care minunile erau ceva real. Și Părintele ne punea să ne rugăm seara la aceeași oră și el vedea cu duhul ce fac ucenicii și unora le atrăgea atenția asupra greșelilor pe care le făceau.
Botezul, gândul lepădării și întoarcerea lui Danion
Eu am vrut, de când sunt ortodox – m-am botezat în copilărie, dar am trecut prin rătăciri de care am și povestit –, o singură dată am vrut să mă lepăd de Biserica Ortodoxă. De ce? Pentru că mama mea murise, eram orfan, și mama vitregă nu se ocupa să am mâncare, și să-ți fie foame săptămâni întregi este greu. Îmi spunea o cunoștință: “Danion, când veneai la noi, sunai la sonerie, și până să deschid ușa, te sprijineai de ușă. Atât de slăbit erai.” Și mă întrebau oamenii la biserică: „De ce ești palid?” „Mi-e rău.” „De ce ți-e rău?” „De foame.” „N-ai ce mânca?” „Nu.” „A, o să-ți aducem noi.” Și săptămâna viitoare mă întrebau alții: „De ce ești palid?” „Mi-e rău.” „De ce?” „De foame.”
Și eu la un moment dat am clacat, pentru că am zis: “Asta e Biserica?” Noi la yoga ne împărțeam mâncarea, femeile, totul era de comun. Iar la creștini nu se împărțea nici mâncarea. Și atunci m-am gândit: “Nu mai vreau să trăiesc aici.” Vă mărturisesc că mă gândeam să mă sinucid și să scriu cu sânge pe perete: „Asta este din cauza voastră, a creștinilor, care nu aveți suflet.” Am avut un moment, am clacat, un moment de cedare, și m-am gândit: “Unde să plec? La catolici? Nu, că sunt eretici. La protestanți? Nu, că sunt eretici.” Nu știam unde să plec. Vreau să fiu cu Hristos, dar nu în Biserica Ortodoxă.
Întoarcerea: Biblia deschisă la Răstignire și telefonul părintelui Teofil
Și am luat Biblia și am început să citesc. Și Biblia s-a deschis exact când Îl duceau pe Hristos să-L răstignească. Și când am citit, mi-am dat seama: „Doamne, dar eu te răstignesc?” A doua oară mi-a fost foarte clar. M-am pus în genunchi și zic: „Doamne, iartă-mă! Pot să fie creștinii cât de răi, mai răi ca yoginii, treaba lor, nu mă interesează, eu vreau să fiu al Tău. Iartă-mă, iartă-mă!” Și mă rog să mă ierte că m-a apăsat duhul lepădării, chiar dacă era confuz. Știam că vreau să plec, dar nu știam unde.
Și după ce mă ridic în picioare, sună telefonul: „Alo? Mă iubești, Danion?” „Da, părinte!” „Paște oile mele!” „Mă iubești, Danion?” „Da, părinte!” „Paște oile mele!” „Mă iubești, Danion?” „Da, părinte!” „Paște oile mele!” Și după ce mi-a zis a treia oară, ca la lepădarea lui Petru a fost, înțelegeți? Eu zic: „Părinte, dar de ce m-ați sunat abia acum? Că eram speriat că era să mă lepăd de ortodoxie. De ce m-ați sunat abia acum?” Și el îmi zice: „Am văzut cu duhul încercarea prin care treci, dar am vrut să te ridici singur. Și pentru că te-ai ridicat, am sunat să te încurajez să rămâi pe…”
Părintele Teofil răspândea bucurie chiar și din sicriu
Acesta era Părintele Teofil. Părinte care vindeca oameni prin rugăciune și care a avut mare dar de la Dumnezeu. Pentru mine, moartea Părintelui Teofil – înainte să moară Iosif Vatopedinul și să fie făcute cunoscute fotografiile cu Părintele Iosif –, eu am văzut mort zâmbind pe Părintele Teofil, și pentru mine a fost o dovadă clară a învierii, pentru că Părintele Teofil când vorbea despre Hristos, i se făceau obrăjorii într-un anumit fel, i se înroșeau așa și știai că vorbește despre…
Părintele Teologos: Avea o bucurie…
Danion Vasile: Exact, avea o bucurie care se vedea pe fața lui. Ori, când l-am văzut pe Părintele Teofil în sicriu, l-am văzut așa și îmi venea să strig de bucurie. N-am făcut o fotografie ca să nu mă laud că uite ce duhovnic am avut. Dar unii mi-au zis că s-a și ridicat noaptea în sicriu. Și nu m-am îndoit. Deci atât de mare cred că era lucrarea Părintelui.
După ce a murit, a venit la unul din ucenicii lui, i s-a arătat imediat după moarte, și m-a bucurat că l-a cercetat ca sfinții din vechime. Acum cred că trebuie să scriu despre Părintele Teofil. Recunosc că, vorbind despre el, cineva mi-a zis: „Păi, i-ai văzut dosarele de la Securitate?” „Nu.” „Păi te ajut eu să faci jos de ele.” A făcut rost de dosare de la Securitate și mi-a zis: „Măi, dar câte acuzații de homosexualitate, câte acuzații de homosexualitate.” Zice: “Tu vorbești de un părinte care face minuni și aici scrie cu totul altceva.” Și mărturisesc că m-am gândit: „Măi, dacă părintele a avut o ispită? Dacă părintele a avut o perioadă de cădere, cum a avut Părintele Serafim Rose?”
Pocăința părintelui Serafim Rose și curăția părintelui Teofil: două modele de sfințenie
Fac o paranteză. Poate știți, s-a stabilit deschiderea dosarului de canonizare a Părintelui Serafim, care a fost homosexual înainte de convertire, dar Mănăstirea Platina nu a scris nimic, n-a scos la iveală nimic din cauza faptului că starețul Părintelui Serafim, Gherman Podmoshenski, a fost homosexual și pedofil, a și fost caterisit pentru asta, și ca nu cumva să apară semne de îndoială: “Păi cum? Părintele Serafim pustnicea cu starețul lui, ăla homosexual? Părintele Serafim fost homosexual? Nu cumva or fi căzut împreună?” Atunci mănăstirea n-a pomenit de trecutul Părintelui Serafim. Dar Părintele Serafim, din clipa în care s-a apropiat de biserică, a renunțat la relațiile homosexuale, nici nu a mai vrut să-l vadă pe cel cu care trăia.
Și m-am gândit: “Poate că Părintele Teofil a fost și el un exemplu de pocăință și poate că Dumnezeu va rândui să avem un sfânt care a fost homosexual și care s-a pocăit ca Părintele Serafim Rose.” Numai că dorința asta de a avea modele de sfințenie pentru homosexuali – pentru că nu prea avem, din păcate –, m-a făcut să uit ceea ce ne zicea Părintele Teofil. Și mi-a adus aminte o maică, ucenică a lui, când i-am spus de treaba asta. Zice: „Bă Danion, tu ai uitat ce ne spunea părintele? Că el nu știe să ne dea sfaturi legate de războiul trupesc, pentru că Dumnezeu i-a dat lui un har din copilărie și nu știe cum e lupta asta și într-adevăr, n-a avut-o?” Și eu apoi m-am gândit: „Stai puțin, păi, îl lua Părintele Antonie Munteanu ucenic pe unul care trăia în păcate de care nu se pocăia?”
Deci eu cred că Părintele Serafim e mare sfânt că a fost homosexual și s-a pocăit, dar cred că Părintele Teofil a fost mare sfânt, chiar dacă a fost acuzat că e homosexual, și Dumnezeu i-a dat har peste har și minuni peste minuni.
Dacă Dumnezeu va rândui, o să scriu viața lui
De asta, dacă Dumnezeu va rândui, o să scriu viața lui, o să strâng minuni, pentru că părintele te convertea în chip minunat. Adică mai sunt oameni care au trăit minuni lângă el. Pe mine m-a impresionat un vis pe care l-a avut la o călugărie la mănăstirea Peștera Ialomiței o rudă a unui părinte care a fost călugărit. Ruda a văzut cum părintele îl ia pe cel recent călugărit și îl duce lui Hristos. Și m-am gândit că într-un fel așa Părintele Teofil a încercat să-și ducă ucenicii la Hristos, așa n-a făcut economie de harisme. Deci vedea cu duhul, vă spun, foarte, foarte multe lucruri ca să-i schimbe pe oameni. Și au fost radiesteziști pe care i-a schimbat, yoghini pe care i-a schimbat.
El și-ar fi dorit să-l schimbe până și pe Claudian Dumitriu. El mi-a zis că vrea să-l schimbe pe Bivolaru. Știind că am făcut yoga cu Bivolaru, mi-a zis: „Unde se adună yoghinii în București?” „Acolo.” „Hai să mergem, mă rog la Dumnezeu să-l întorc pe Bivolaru.” Se ruga pentru Bivolaru. Eu, făcând yoga cu Bivolaru în tinerețe, mă gândeam că șansele erau foarte, foarte mici. Ajungem la Bivolaru. Bivolaru ținea conferință. Și eu așteptam cu emoție întâlnirea duhovnicească într-un părinte care face minuni și Bivolaru care făcea și el minuni drăcești. După câteva minute zice: „Danion, trebuie să plecăm urgent de aici.” „De ce, părinte?” „Păi toți oamenii din sala asta, în afară de vreo doi sau trei, au pe frunte și pe umăr o stea neagră. Toți. Nu pot să fac nimic aici.” Și a plecat.
Și mă gândeam că asta e un fel de pecetluire a Antihristului înainte de venirea Antihristului, cum spunea Părintele Efrem din Arizona că unii se închină Antihristului înainte de venirea Antihristului, prin păcate împotriva firii și alte păcate. Așa yoghinii se închinau Antihristului, vrând să fie mărturisitorii adevărului etc.
Pentru Bivolaru se ruga părintele Teofil, socotit de Danion între sfinții contemporani. Despre yoga cu Bivolaru ne-a vorbit Danion în Yoga: practică demonică, iar Cuviosul Efrem din Arizona despre pecetea Fiarei, în Despre Sfârșitul Lumii și Antihrist.
Vindecarea pe loc a unui paralizat și exorcizarea de la Spitalul Cristiana
Și vreau să spun o minune care pe mine m-a șocat.
Părintele Teologos: Ultima.
Danion Vasile: Eu nu știu dacă am povestit cum părintele a vindecat un paralizat. V-am povestit?
Părintele Teologos: Nu, nu, nu.
Danion Vasile: Și spun asta pentru că în zilele noastre vedem că s-a împuținat numărul părinților harismatici. De altfel chiar Sfântul Ioan Gură de Aur scrie că numărul celor care aveau harisma tămăduirii s-a împuținat în Biserică. Și zice Sfântul Ioan Gură de Aur: „Înainte aveau mulți această harismă, dar n-au trăit vrednic de ea și au pierdut-o.”
Și acum o să vă povestesc o vindecare a unui paralizat care pe mine m-a tulburat și pentru faptul că, după ani de zile, am început să mă îndoiesc de ce am văzut cu ochii mei. Și vă spun întâmplarea. Merg pe holul Spitalului Cristiana cu Părintele Teofil. Paranteză: la Spitalul Cristiana era o exorcizare. Și Părintele mi-a zis: „Măi, am crezut că e o femeie bolnavă psihic, n-am crezut că e demonizată.” Femeia stătea pe scaun și, până să venim noi, dracul a ridicat-o așa, a făcut tumbă în aer și a căzut jos. Și când intru eu cu părintele în biserică, femeia fiind cu fața la altar zice: „Pustnicule, ai venit să mă scoți!” Și atunci părintele mi-a zis: „Când a zis Pustnicule, stând cu spatele, mi-am dat seama că știa că sunt pustnic și că e demonizată, nu e bolnavă psihic.”
Tot la Cristiana, pe holul spitalului: „Tu o să te vindeci”
Și tot la Cristiana, merg cu părintele pe holul spitalului și văd un tânăr cu picioarele strâmbe. Și părintele, din mers, deci nu s-a oprit să se roage, că dacă s-ar fi oprit să se roage, poate aș fi crezut 10% sau 30% sau poate 50%, dar așa, pentru că din mers i-a pus mâna pe cap și a zis: „Tu o să te vindeci, tu o să te vindeci”, n-am crezut nici măcar 1%. Ba mai mult, m-am supărat, m-am gândit chiar așa: „Băi, călugării ăștia n-au inimă, n-au suflet. Așa m-am gândit, în prostia mea. “Cum poți să-i zici unui paralizat că o să meargă? De ce îi spui că o să meargă când el rămâne paralizat?” Pentru că eu am avut mâna asta paralizată, la mine s-a vindecat prin masaj, dar știu cum e să mergi pe stradă așa. Și știu suferința unui paralizat. Și de asta m-am gândit că părintele nu avea dreptul să-i spună așa ceva tânărului respectiv, care era paralizat și va rămâne paralizat, credeam eu.
Intrăm într-o cameră de spital și paralizatul începe să urle: „Merg! Merg!” Dar urla din tot pieptul și eu am înțeles „Mor! Mor”. Nu știu cum în capul meu “e” am înțeles “o”, dar eu așa am înțeles. Urla din tot pieptul. Am fugit să vedem. Eu vroiam să văd cine moare, cine urlă așa. Paralizatul mergea. Îl ținea de mână Maica Hristofora – o asistentă medicală de la Cristiana, care mai apoi s-a călugărit și e înmormântată la mănăstirea Nera. Maica îl ținea de mână și el nu sărea în picioare, dar mergea ținut de mână. Vă dați seama că mi-a picat fața când am văzut. Nu mi-a venit să cred. „Mamă, ce dar are Părintele!” Știam că face minuni, dar nu chiar așa.
De ce rămân unii sfinți contemporani ascunși: harismele părintelui Teofil, trecute sub tăcere
Și, până la urmă, deși în “Jurnalul convertirii” eu am trecut sub tăcere harismele Părintelui Teofil, pentru că dacă le-aș fi scris, ori ar fi zis lumea că sunt nebun, ori că vreau să mă mândresc, pentru că Părintele a zis: “Tu o să fi urmașul meu duhovnicesc.” Și mi-a zis asta de când am venit la el, îmi tot repeta. Și m-am gândit că dacă eu scriu harismele Părintelui Teofil, nu o să creadă nimeni. De asta am preferat să deformez chipul Părintelui Teofil.
Părintele Teologos: Ok. Bun. Acuma suntem pe cameră și cu asta încheiem. Ai binecuvântare să le scrii.
Încheiere: sfinții vremurilor noastre și rugăciunile lor
Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin.
Danion Vasile: Amin.
Părintele Teologos: Slavă lui Dumnezeu. Să avem rugăciunile lor.
Danion Vasile: Amin.
Întrebarea „Mă iubești?”, urmată de „Paște oile Mele”, pe care părintele Teofil i-a pus-o lui Danion la telefon, este cea pusă de Hristos lui Petru, în Sfânta Evanghelie după Ioan, la capitolul al 21-lea. Bucuria cu care a trecut la Domnul părintele Teofil ne amintește de dorul de moarte al părintelui Iosif Vatopedinul, despre care vorbește IPS Athanasie în Moartea: Nostalgia părintelui Iosif Vatopedinul. Vestea începerii procesului de canonizare a părintelui Serafim Rose o găsiți în Cuv. Serafim Rose va fi canonizat?, iar cum putem urma și noi modelele de sfințenie am arătat în Cum să devenim sfinți astăzi.
Întrebări frecvente
Sunt sfinții vremurilor noastre, mulți puțin cunoscuți și unii încă necanonizați, prin care Dumnezeu arată că vremea sfințeniei nu a trecut. Canonizarea nu face pe nimeni sfânt, ci recunoaște sfințenia dobândită cu ajutorul lui Dumnezeu.
Valentin Burda, un copil orb și greu bolnav, căruia Sfântul Nectarie i s-a arătat la 8 ani și i-a luat durerile de cap la racla de la Mănăstirea Radu Vodă. Danion Vasile îl pune primul între modelele de sfințenie mai puțin cunoscute.
Sfinții contemporani nu se urmează prin asprimi copiate din afară, ci murind cugetului lumii acesteia, lepădându-ne de sine prin tăierea voii față de cel de lângă noi și ascultând de un conducător duhovnicesc experimentat.
Un preot de mir din Moldova, pe care Danion îl numește cel mai mare doctor fără de arginți din ultimii ani. După o comă a primit harisma vederii duhovnicești, iar Părintele Iustin Pârvu l-a sfătuit să nu ia bani și să nu plece din țară. Danion îl aseamănă cu sfinți contemporani precum Sfântul Porfirie.
A răbdat cancerul fără cârtire și i-a încurajat pe alți bolnavi. Părintele Efrem de la Vatoped spunea că nu e în rai, ci în centrul raiului, iar după moarte i s-a arătat surorii lui cu cruci pe locurile bolii, ca niște medalii.
Ieromonah la Peștera Ialomiței și ucenic al lui Antonie Munteanu, părintele Teofil avea harisma vederii cu duhul, a fost chinuit de Securitate și răspândea mireasmă de mir. Danion, ucenicul lui, l-a văzut vindecând pe loc un paralizat.
Pentru că cele ale Duhului sunt nebunie pentru omul firesc. Sfântul Iosif Isihastul a fost socotit înșelat de mulți, iar Sfântul Ioan Maximovici a ajuns într-un proces. Cine face alergie la sfințenie nu-i recunoaște pe sfinți nici când trăiesc lângă el, așa că pentru el rămân sfinți contemporani ascunși.
Pomelnice online și donații
Doamne ajută!
Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.
Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .
Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!). Stripe limitează lungimea textelor și din cauza asta vă rugăm să fiți scurți. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.
Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!







