Întrebări și răspunsuri despre: pace, familie, rai și iad, har …
5 iulie 2026
Un tribunal legalizează Sharia în Austria
6 iulie 2026
În acest dialog cu psihiatrul Radu Dobriceanu vorbim despre stima de sine din perspectivă ortodoxă, pornind de la întrebarea unui tânăr care căuta încrederea în sine ca scop al vieții. Vom vedea de ce stima de sine adevărată nu se naște din mândrie sau din auto-îndumnezeire, ci din credința în Dumnezeu și din smerenie. Discutăm despre frica de eșec, despre extremele limitelor personale, despre rolul părinților în formarea curajului tinerilor și despre felul în care prezența și rugăciunea devin daruri esențiale pentru cei dragi.
Vizionare plăcută!
Powered by RedCircle
Introducere: stima de sine și credința în Dumnezeu
Părintele Teologos: Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Dragii noștri, ne aflăm iarăși cu Radu Dobriceanu, care este psihiatru, ortodox și stă în diaspora, activează în diaspora. Adică, este la confluența unor mari ideologii, și din cauza asta, întotdeauna a avut ceva să ne spună. Asta dincolo de faptul că eu îl iubesc foarte mult. Astăzi o să discutăm pe larg despre un cumul de mari probleme, pe care tinerii din ziua de azi dar și cei mai în vârstă, dar în principal tinerii le au. Și o să încep prima discuție cu Radu, povestind o întâmplare pe care eu am trăit-o foarte pe scurt. La un moment dat m-a întrebat cineva, un tânăr: „Părinte, cum să dobândim stima de sine?”. Și eu am spus tânărului respectiv: „Păi, nu trebuie să dobândești stima de sine. Tu trebuie să dobândești credință în Dumnezeu și Dumnezeu cel atotputernic te va ajuta”. Și pentru tânărul respectiv a fost un șoc. Un șoc, pentru că el, pe de o parte, de vreme ce a venit în Sfântul Munte, cel puțin, teoretic credea în Dumnezeu, dar practic se vedea foarte clar că el nu putea să accepte că este o forță superioară lui. Și el trebuia neapărat să aibă ca Dumnezeu pe propriul său sine și astfel să reușească în viață, lucru care este evident imposibil.
Radu Dobriceanu: Vă mulțumesc, Părinte, că ne-ați primit. Vreau să vă întreb și ce credeți că ar fi vrut ca răspuns din partea dumneavoastră când a fost surprins că i-ați spus…
Părintele Teologos: „să aibă încredere în Dumnezeu”
Radu Dobriceanu: Mai ales că a întrebat un monah din Sfântul Munte.
Părintele Teologos: Da, nu m-am gândit. Deci, clar că răspunsul ăsta l-ar fi primit oricine ar fi fost, dar pe de altă parte eu îi văd pe tineri că ei doresc o încurajare abstractă. Dacă dorești, ireală. Adică, ceva de genul: „Tu poți. Fii mândru de tine. Curaj! Luptă-te!”. Care, desigur, toate astea sunt himere. Și, de fapt îl împingi pe om în overdrive. Adică, îl împingi pe om în supra-încordare. Omul, care se încrâncenează pe această voie proprie în ceea ce e mai puternică, până când la un moment dat crapă total, adică se prăbușește. Pentru că nu este substrat.
Sfinții Părinți au dezvoltat tema smereniei ca temelie a stimei de sine cu multă adâncime, iar un punct de plecare bun este cuvântul Smerenia, odihna sufletului, completat de privirea de ansamblu de pe OrthodoxWiki.
Despre stima de sine. Omul nu se poate desăvârși singur
Radu Dobriceanu: Da, cred că sunt mai multe feluri în care putem să dezbatem subiectul sau să răspundem la întrebarea aceasta. Noi ne aflăm într-un proces continuu de a ne dezvolta. Ideal ar fi să ne dezvoltăm în Duh, în Dumnezeu. Nu putem să ne dezvoltăm și să ajungem la desăvârșire prin noi, că dacă suntem creați nu avem cum să fim.
Părintele Teologos: Sigur, nu poți să înaintezi. Ai nevoie de sprijin.
Radu Dobriceanu: Exact, la fel cum nu poți să devii automat prin forțele proprii din copil părinte, fără să te lași în îndrumarea părintelui, cum și adultul sau individul în sine trebuie să se lase în îndrumarea lui Dumnezeu. Dacă e să ne luăm de partea asta materială, nu putem să așteptăm să fim mai buni sau să fim mai desăvârșiți prin forțele proprii. Forțele noastre proprii sunt limitate. Și da, este totul un proces. Este un proces. Ideea este că, până la urmă, cred că puțini suntem cei care ajungem pe calea cea bună de la început. Aici vorbim de sfinții noștri, care și o mare parte din ei nici ei.
Părintele Teologos: Sigur, evident.
Radu Dobriceanu: Și noi, la rândul nostru, desigur, nu știu, aici e o părere mai laică a mea. Poate că nu trebuie să fim neapărat sfinți ca să fim plăcuți Domnului.
Părintele Teologos: Sigur, evident.
Radu Dobriceanu: Trebuie să îngăduim, să lăsăm ca El să lucreze întru noi. Și apropo de stima de sine. Stima de sine ce înseamnă? Înseamnă siguranță. Siguranță în tine. Poți să fii sigur în tine dacă te bazezi strict pe tine, dacă te bazezi pe ceea ce vezi în jurul tău. Omul trăiește foarte mult pe ideea: „Eu nu văd, până nu cred”, nu?
Părintele Teologos: Toma.
Radu Dobriceanu: Toma, da. Și asta s-a transmis oarecum de generație în generație până în ziua de azi: „Eu nu cred, până nu văd”. Și atunci, omul are nevoie de lumea asta, de material: „Părinte, spuneți-mi ce să fac. Părinte, spuneți-mi ce să fac ca să am stimă de sine”. Probabil că dacă îi spuneți chiar un răspuns total nepotrivit: „Mergi și cumpără un kilogram de cartofi și îți va fi bine”, era mult mai la îndemână decât un răspuns foarte de neadecvat: „Ai încredere în Domnul”, sau „Dedică-te Lui”, sau „Ține-te de o rânduială”. Și, până la urmă, încrederea în sine înseamnă siguranță. Ai siguranță în tine, poți, dacă, să zicem că se ivește o circumstanță, o situație care poate fi avantajoasă prin forțele proprii să ajungi la un moment dat. Dar, ulciorul nu merge de multe ori singur la apă, și odată, odată, ajungi la îndemâna propriilor tale limite. Și atunci, vezi că ce făceai înainte și ce era la îndemână nu mai merge. Și deodată ți se dărâmă casa fără structură pe care ți-ai construit-o. E frumoasă, are aur pe pereți, are luciu, dar se dărâmă. Și atunci este lovitura foarte mare. Este mai mare lovitura atunci decât pentru cel care este oarecum într-un proces de ascensiune, decât cel care este deja neconfruntat cu anumite dificultăți și lucrurile au mers spre avantajul său. Și atunci când lucrurile merg mai greu, sesizează că de fapt are niște lacune foarte mari. Foarte mari. Și atunci este și mai mare drama. Că atunci realizează de fapt că parcă cu cât se zbate e ca în quicksand, în nisip mișcător, se afundă mai rău. Și e și deznădejdea mult mai mare că el se știe că a făcut. El se știe că a putut. Se știe pe sine.
Părintele Teologos: E în mândrie. Adică, are un idol înăuntrul lui.
Radu Dobriceanu: Exact. Și poate mai greu. Se poate lăsa îndrumat de un frate, de o soră, de un părinte, de un sfat: „ Încrede-te în Dumnezeu”. Pentru că el se știe pe sine, s-a încrezut în sine și a ajuns undeva. Și deodată când nu mai poate să fie în urma pașilor pe care i-a făcut, să aplice același lucru și vede că se duce de fapt mai rău în jos, cu greu se poate adapta. Nu este imposibil, dar cu greu. Cei cu adevărat, care reușesc lucrul ăsta măcar atunci când lucrurile devin de așa de natură, sunt cu adevărat fericiți. Ajung să fie ca șutul ăla în fund, care chiar te duce înainte. Și stima de sine se ajunge, dacă mergem pe premiza că noi suntem creați, noi putem să fim, să avem încredere în noi, de fapt, având încredere în Dumnezeu. Oricât de greu ne-ar fi, nu?
Părintele Teologos: Evident. Avem speranța că Dumnezeu ne ajută.
Radu Dobriceanu: Exact, dreptul Iov. Dreptul Iov, acolo o stimă de sine. Da? Acolo el nu s-a chinuit să se apere, adică să facă tot ce putea el, să-și câștige familia, să-și câștige copii, să-și, nu știu, să, bine, copiii au murit, dar să facă lucruri ca să…
Părintele Teologos: Să nu ajungă lepros pe gunoaie și să…
Radu Dobriceanu: În lucruri care să nu-l aducă în situația respectivă de frica confruntării cu cine a ajuns el de fapt. Și atunci ar fi fost văzut că de fapt ca cine era. De fapt, un nimeni. Stima de sine, da. Atunci se vede stima de sine. Când ești un nimeni și nu ai nicio problemă cu asta.
Părintele Teologos: Și aia e stima de sine adevărată. Pe când astalaltă este doar o coajă.
Radu Dobriceanu: Exact, asta e stima de sine adevărată. Practic asta, din câte am reușit și eu să mai deslușesc. Sigur că dumneavoastră puteți să spuneți mai multe. Asta învață ortodoxia, nu? Până la urmă nu ai cum să fii slab sau să n-ai stimă de sine, atâta timp cât Dumnezeu trăiește cu adevărat în tine.
Părintele Teologos: Și atunci vezi că de fapt ai o valoare infinită, dar nu prin tine, ci prin Dumnezeu.
Radu Dobriceanu: Exact. Și se propagă foarte mult din păcate stilul ăsta de încredere în sine, adică în sinele material.
Părintele Teologos: Da. Fără Dumnezeu.
Figura dreptului Iov, evocată aici ca model al stimei de sine în Dumnezeu, este zugrăvită frumos în pagina Sfântul și dreptul Iov, iar o lectură complementară despre puterea credinței găsiți în materialul nostru Puterea rugăciunii.
Căderea poate deveni început pentru stima de sine
Radu Dobriceanu: În sinele egocentric. Pentru că este oarecum și învățătura mai marilor noștri, ai părinților noștri, ai psihologiei. Care asta propagă. Egocentrismul, încrederea în sine, puterea ta, puterea interiorului. Noi avem puterea interioară, o avem. Dar nu trebuie să credem că ne-o alimentăm noi. Ne este dăruită și flacăra aia este menținută în mod sănătos și către direcția care trebuie, prin o anumită permisiunea a noastră că totuși trebuie să se facă cu noi, trebuie să fim ghidați, să fim sub un tutelaj, da?
Părintele Teologos: Da, tutelaj și dependență de Dumnezeu.
Radu Dobriceanu: Exact.
Părintele Teologos: Pentru că vezi, dacă cineva, chiar dacă nu se vede rateul lui, eșecul lui. Dacă cineva este însingurat în stima de sine, într-o formă de mândrie de fapt, că despre asta vorbim, atunci el înăuntrul lui are foarte, pe de o parte este și foarte sigur de sine, dar pe de altă parte este și foarte nesigur de sine. Apare o tensiune acolo pentru că vede foarte multe scenarii, are foarte multe gânduri în care dacă se întâmplă scenariul respectiv, e clar că o să rateze. Și atunci, clar, apare o tensiune acolo care poate să-l ducă la băut de nervi. Și la ora asta avem pandemia băutului de nervi.
Radu Dobriceanu: Exact, exact. Întrebarea este către cine nu vom reuși? Că, de fapt, frica noastră că nu vom reuși este. Noi nu gândim că nu vom reuși față de Dumnezeu, că dacă iarăși, dacă l-avem pe El în noi, noi nu vom reuși, dar nu pentru asta ne va judeca El, nu? Ne va judeca pentru că nu am încercat,nu ne va judeca că am eșuat. El va vedea, nu?
Părintele Teologos: Sigur. El va vedea deschiderea noastră față de El. Asta este important.
Radu Dobriceanu: Exact. Pentru că noi oamenii, noi rar de tot vedem efortul. Noi vedem rezultatul, eșecul. Adică ori succesul, ori eșecul.
Părintele Teologos: Și după un sistem de valori foarte strâmt.
Radu Dobriceanu: Exact. Și atunci frica de eșec. Știm că asta ne poate face sau desface. Indiferent că e vorba de un proiect ce are legătură cu viața privată sau la locul de muncă, frica de eșecul respectiv este la rândul său o motivație pentru a da totul din tine. Și a arăta că de fapt poți tu singur. Că poate dacă întrebi pe cineva sau ceri un sfat, sau te lași puțin îndrumat, și ajungi să ai un succes, poate te gândești că nu primești laurii. Nu primești laurii. Sau mai e alt mecanism din care, iarăși: „Lasă că arăt eu. Lasă că fac eu. Eu nu am nevoie, pentru că istoricul meu mi-a demonstrat că eu am putut tot timpul”.
Părintele Teologos: Deci e vorba iarăși de slăvirea, de jertfirea față de idolul auto-îndumnezeirii din noi.
Radu Dobriceanu: Exact, exact. Păi, în practic, aici, dacă e să ne ducem și mai mult în substanță are legătură și cu păcatul adamic, nu?
Părintele Teologos: Evident. Păi, ăsta este păcatul adamic.
Radu Dobriceanu: Da, exact. Este în noi, este esența noastră. Și cine știe pe ce buton să apese ca să ne piardă, exact acolo se duce.
Această stimă de sine întoarsă spre sine însuși capătă chipul mândriei, despre care am vorbit pe larg în materialul nostru Mândria, iar dimensiunea ei adamică se vede limpede și în Mândria încrâncenată.
Încrederea nelimitată în sine
Părintele Teologos: Și cred că de asta este legată și încrederea în sine. Și, mai ales că văd de foarte multe ori la tineri că ei cred că în viață o să facă și aia, și aia, și aia… Și au oportunități, și o să investească, și o să… E o fel de încredere în sine nețărmurită, să spun așa. În loc să spună: „Dacă vrea Bunul Dumnezeu”, „Părinte, dați-mi un sfat că aș dori să fac nu știu ce…” Îl vezi pe omul care este smerit, care are încredere în Dumnezeu, și smerit. Dar altul care, gata. Zici că el este al doilea Elon Musk.
Radu Dobriceanu: Cu siguranță se întâmplă ca prin încrederea nemărginită în sine să ajungi un Elon Musk sau un alt om care, nu știu, să lăsăm la o parte anumite ideologii, să zicem că a făcut și niște lucruri benefice. A ajutat prin anumite lucruri și a făcut viața altora mai ușoară, poate a altora mai grea. Dar, să zicem că toate sunt lăsate de Dumnezeu. Dar, astea sunt excepțiile, nu? Sunt câțiva. Știm câțiva care au ajuns.
Părintele Teologos: Și nu e numai vorba de asta. Adică, deși, după cum spuneai tu, este discutabil și cu ce au ajutat omenirea. Dar, hai să spunem că au ajutat cu ceva. Dar, problema este viața interioară a lor care este.
Radu Dobriceanu: Da, da, da. Viața interioară a lor este. Probabil că cei care reușesc, ei nu văd o problemă prin viața lor interioară. Că asta e orbirea. Reușita e orbire. Eșecul este realitate. Eșecul te aduce oarecum cu picioarele pe pământ, și îți dă posibilitatea să vezi de fapt că ăsta e așa, că eu unde mă aflu de fapt. Se zice că cea mai bună oportunitate pentru progres nu este succesul, este eșecul. Că ăla, într-adevăr, îți dă o lecție. Și tinerii, într-adevăr, este probabil mai mult ca acum, și poate că deja e un trend ascendent de la generație la generație. Pentru că se încearcă liberalizarea asta de către părinți. Și copilul oricum, și într-o familie oarecum mai conservatoare, care, să zicem, are valori creștine, merge la biserică, încearcă să-și țină copiii în credință, și cu toate astea, e sângele mai fierbinte. În copiii la adolescență, nu?
Părintele Teologos: Presiunea materiei.
Radu Dobriceanu: Exact, exact. Și sunt și anumite schimbări la nivel hormonal care se întâmplă, și în condițiile astea există la tineri cum zice să fie mai aprigi.
Părintele Teologos: Și presiunea succesului în materie.
Radu Dobriceanu: Exact, exact.
Părintele Teologos: Să demonstrezi că poate. Și eu cred că, din punctul meu de vedere, câți oameni am vorbit și am văzut, dar poate că poți să-mi confirmi și tu, oamenii aceștia, mai ales dacă au succes, au foarte multă anxietate înăuntrul lor și sunt pulverizați într-o mulțime de griji, într-o mulțime de centri de atracție. Sunt striviți sub greutatea succesului lor.
Radu Dobriceanu: Exact Trebuie văzut de ce există. într-adevăr, aveți dreptate. Există un drive interior și asta. Frica de eșec, nu? Frica de eșec.
Părintele Teologos: Chiar în clipa în care ești foarte de succes.
Radu Dobriceanu: Exact. Deci, asta poate să te facă să ajungi foarte sus, și să oferi niște servicii, și să ajuți chiar pe alții, și să fii văzut ca un om desăvârșit. Dar mecanismul din spate e nesănătos. Pentru că te expune. Te expune la posibilitatea ca atunci când cazi, să nu ai ceva de care să te agăți.
Părintele Teologos: Sigur, și nu numai atât. Ești pulverizat în griji.
Radu Dobriceanu: Exact.
Părintele Teologos: Și cunosc foarte mulți oameni care sunt de succes, omenește vorbind, care au căzut în patima alcoolului pentru că beau ca să uite.
Radu Dobriceanu: Exact.
Părintele Teologos: Să uite în ce complicații s-au băgat. Deci unde e succesul?
Radu Dobriceanu: Exact. Adică, în contul din bancă? Da, este material, este văzut ca material. Este văzut ca material pentru că, cu asta se asocia, și decepția probabil este și mai mare. Să zicem că la modul general primesc o oarecare aprobare, laudă, ceea ce poate să fie benefic. Ne poate îndruma și pe noi să zicem că, dacă într-adevăr avem o substanță benefică, Adică, ceea ce e în interiorul nostru. Să mergem de la premiza, nu că ar fi o frică de eșec, ci omul nu ar avea frică de eșec. Omul zice: „Mă pun în voia Domnului”.
Părintele Teologos: Și în clipa în care te laudă, spui că ești pe drumul bun.
Radu Dobriceanu: Uite, chiar am făcut o treabă.
Părintele Teologos: Dar dacă nu ești atent, atunci te încrezi în tine însuți. Uiți de Bunul Dumnezeu și te distruge. Exact.
Radu Dobriceanu: Și frica de eșec este. Tinerii, mulți dintre ei, trebuie să aibă grijă, pentru că dacă dorința de a se afirma este condusă de către un vector, cum ar fi: „Lasă că arăt eu, lasă că demonstrez eu, lasă că le arăt eu la părinți, și lasă că…”.
Părintele Teologos: Și în general societății. „Cine sunt eu… “
Radu Dobriceanu: Evident. Nu înseamnă că e sortit eșecului. Poate să ajungă într-adevăr să demonstreze. Dar, de obicei, poate chiar de foarte multe ori, aprobarea de la persoanele de la care individul sau tânărul se aștepta reușind, că o va primi, tot nu o va primi.
Părintele Teologos: Da. Și prețul e sufletul, întotdeauna.
Cei care doresc să înțeleagă mai bine cum lăsarea în voia lui Dumnezeu vindecă încrederea în sine nemărginită vor găsi un sprijin în materialul nostru Voia lui Dumnezeu, completat de articolul Smerenia, temelia tuturor virtuților.
Eșecul ca lecție și trezire pentru stima de sine
Radu Dobriceanu: Exact, exact. Și decepția este și mai mare. Totuși, primești recomandări din alte părți. Primești de la șef, de la soție, de la soț, de la vecini. Primești că ești un om desăvârșit sau ești un om care chiar te implici, te pricepi, știi. Dar, nu te umpli, e tot ceva gol. Pentru că nu vine de unde s-a creat răul, nu vine de unde s-a creat ruptura aia.
Părintele Teologos: Da. Și cred eu, că dincolo de asta, omul fiind făcut pentru înviere, omul fiind făcut pentru rai, nimic nu îl împlinește pe om în afară de rai. Deci, numai în clipa în care se unește cu Dumnezeu, numai în clipa în care omul se împlinește în duh, în duhovnicie, atunci o să se simtă împlinit. Până atunci îi vezi pe toți: „Dacă aș ajunge să fac treaba aia…” Ai ajuns. Nu te oprești. Vrei și mai mult. Și mai mult. Și mai mult. De ce? Pentru că omul se simte totdeauna neîmplinit. Pentru că împlinirea lui, cum spuneam, este raiul, este unirea cu Dumnezeu.
Radu Dobriceanu: Exact. Dar asta e un concept destul de greu părinte. Vedeți, dacă și dumneavoastră aveți oameni pelerini care vin și vă mai cercetează. O faptă, o întrebare. Și dumneavoastră vorbiți exact ideea. Adică, atunci am zis ideea asta de contopire cu Dumnezeu. Pentru că atunci practic, dacă cu adevărat te contopești cu Dumnezeu, toate problemele tale, toate fricile, și chiar și dacă vorbim de patologie psihiatrică, toate astea dispar. Psihic. Ce înseamnă psihic părinte? De unde vine? E o problemă de suflet, nu? E o părere personală, și poate că mulți colegi nu ar fi de acord, dar eu cred că la domeniul nostru, mai ales cum spune psihic, nu ai cum să ajuți cu adevărat. Poți să-ți dai toată silința, dar fără Dumnezeu… Cu adevărat, Dumnezeu care stă în tainele lui nu distorsionate sau interpretate și după aia aruncat iar cu pietre: „Că stai, că eu de fapt am făcut cum a zis Dumnezeu dar nu mi-a mers bine. ” Și vedeți că și noi, pelerinii care vin la dumneavoastră, dumneavoastră le spuneți din învățăturile care trebuiesc urmate. Și cu greu ajungeți. Poate foarte rar sunt ocaziile când, nu știu…
Părintele Teologos: Da. Știi ce se întâmplă? Oamenii se problematizează și de multe ori își schimbă viața, dar trebuie să accepte. Pentru că, de fapt, căderea lui Adam este auto-îndumnezeirea. Și așa trebuie să accepte că Dumnezeu nu sunt ei, adică nu ei sunt centrul universului, ci Dumnezeu este altcineva în afara lor. Paradoxal, înăuntrul lor, dar și în afara lor, adică un alt subiect. Și aici, dacă discut rațional, întreb: „Crezi că tu ești Dumnezeu pe pământ?”. Evident că o să spună nu, dar în practică cred.
Radu Dobriceanu: Exact.
Părintele Teologos: În practică ei cred treaba asta.
Radu Dobriceanu: Exact.
Părintele Teologos: Și cred că trebuie reformulat ce înseamnă succesul. Cred că succesul adevărat este cizelarea caracterului. Deci, dacă tu o să fii un om bun, o să ai o viață bună. Dacă o să fii un om rău, o să ai o viață rea, indiferent cât succes o să ai în bani, în statut social, în plăceri, lucruri de genul ăsta.
Radu Dobriceanu: Este foarte interesant punctul acesta pe care l-ați spus. Pentru că, dacă îl întrebi dacă e Dumnezeu, sau dacă se crede Dumnezeu, va spune nu, dar, trăirile lui sau pe alocuri și chiar și comportamentul ăla, spune de fapt da. Că oarecum e aceeași idee. Omul se lasă foarte mult pe viziune, pe vedere. Cum să fiu eu Dumnezeu? Că nu sunt. Mă uit în oglindă, nu sunt. Nici nu știu cum arată.
Părintele Teologos: Și chiar dacă aș fi președintele unei țări, tot nu aș fi Dumnezeu.
Radu Dobriceanu: Exact. Nu știu. Adică chiar dacă zicem că aș fi mai neinițiat în ale credinței, nu pot să zic că aș avea motive, că nu știu cum arată Dumnezeu. Eu sunt om. Mă uit în oglindă, nu sunt Dumnezeu. Dar, tocmai că comportamentul tău sau modul tău de a gândi, modul tău rigid de a accepta un sfat, o îndrumare, poate chiar și nepotrivit. Se întâmplă să dai un sfat care este nepotrivit. Dar totuși te-a dus măcar prin alte direcții decât erai tu obișnuit să te duci prin credința proprie și atunci poate ai făcut o altă experiență și chiar dacă îți este dezavantajoasă, măcar ai scăpat de frica aia că, da, uite, eu nu credeam că voi reuși să fac altceva decât cum gândesc de obicei și uite-mă că am făcut ceva altceva. Și chiar nu a ieșit bine, și chiar nu s-a întâmplat nicio tragedie. Chiar nu. Adică, clar, mi-aș fi dorit să fie ceva, un rezultat bun, dar n-a fost. Dar, nici nu-i sfârșitul lumii. Nici nu mi s-a întâmplat să cred ce credeam eu că s-ar fi întâmplat.
Părintele Teologos: Cred că ascultarea este îmbogățirea experienței mele cu experiența ta, cu experiența celui de care ascult. Pentru că altfel omul rămâne închis în cadrele foarte strâmte și foarte însingurate și ale propriei sale viziuni. Acesta este distructiv pentru om.
Radu Dobriceanu: Exact, exact. Și se propagă foarte mult ideea asta de singurătate, adică de încredere în tine, de a te lăsa, de a te încrede în tine. Chestia asta de a cere sfat e oarecum …
Părintele Teologos: O formă de slăbiciune.
Radu Dobriceanu: Da, de slăbiciune. Ce faci? Intri în cușca leului când știi că leul te mănâncă? Poți să spui: „Nu intru acolo, pentru că știu că îmi va fi greu”. E asta e o formă de slăbiciune sau o formă de realitate? Sau o formă de…
Părintele Teologos: Acceptare a limitărilor.
Radu Dobriceanu: Chiar dacă mergem la ideea de stimă de sine, siguranța ta, eu știu că acolo va fi o situație care îmi va fi în total dezavantaj. Sunt șanse foarte mici ca eu să ies de acolo învingător. Și atunci, mă faci pe mine slab că bat în retragere? Eu zic că nu. Dar mulți într-adevăr așa văd. Bine, exemplul pe care l-am dat acum e puțin extrem. Dar, ca să creăm o imagine. Pentru că la urmă faptul că nu te descurci undeva nu e slăbiciune, e putere. Faptul că o comunici, nu e slăbiciune, e putere. Pentru că arată…
Părintele Teologos: Înțelepciune.
Radu Dobriceanu:…că ești conștient de unde rămâi, unde stai și evident, e și discuția cum ajunge mesajul ăsta: „Eu aici nu mă bag, pentru că nu mă pricep, sau nu am experiența necesară, sau nu știu”. Evident, că este aici discuția cum ajunge mesajul mai departe și cum este captat, și cum este gestionat. Dar într-adevăr, și acolo e o altă discuție. Dar, cum ar fi, oricum ar fi, că ar fi gestionat bine, negativ sau pozitiv, noi ar trebui în continuare să rămânem fideli lucrului acesta.
Părintele Teologos: Adevărului, de fapt.
Radu Dobriceanu: Adevărului, de a ști unde mă aflu, și de a ști cum să spun lucrurile cum sunt. Ce reprezint și ce nu reprezint, nu?
Eșecul devine pârghie de creștere atunci când îl trecem prin pocăință și prin acceptarea limitelor, temă atinsă pe larg în cuvântul Pocăința: definiție și practică, care întregește înțelegerea stimei de sine ortodoxe.
Extreme ale limitelor personale și stima de sine
Părintele Teologos: Apropo de asta, de: „Nu mă bag”. Cred că este și extrema cealaltă. Cum o vezi? Adică, de fapt, ipohondrie, hai să spunem cuvântul. Adică, eu nu mă bag aici că mă răcesc, nu mă bag dincolo pentru că mă rănesc, nu mă bag dincolo că transpir. Înțelegeți ce vreau să spun? Și atunci am ajuns să cunosc niște caractere în care numai ce te apropiai de el și el bănuia că vrei să-i ceri ceva, el spunea: „Nu. Nu pot”. Adică, eu veneam: „-Nu te supăra..”, „-Nu pot”. Și ajunsese astfel să-și construiască o fortăreață încât ajunsese ca nimeni să nu-i ceară nimic. Și ceilalți erau chipurile exploatați. Adică, se osteneau. El nu făcea absolut nimic în afară de scopul său, ceea ce dorea el, care era mult mai puțin decât ceilalți. Dar, într-un fel de neașteptat pentru el, el era cel mai trist. El era cel mai trist. El era cel mai anxios, cel mai fricos. Și toți ceilalți care se osteneau erau și cei mai joviali. Aveau bucuria ostenelii, bucuria comuniunii, de fapt.
Radu Dobriceanu: Păi, de fapt, ambele forme sunt dificultăți de a-ți depăși limitele. Pentru că chiar și cel care, să zicem, că ar fi mai curajos. Curajul ăsta, ca și frica, ele amândouă sunt benefice. Doar o anumită cantitate trebuie să permitem, nu? De multe ori folosesc exemplul cu anxietatea, pentru că până la urmă frica ne ține pe noi conectați, când trebuie de exemplu să trecem strada, nu? Ne uităm stânga-dreapta și nu trecem așa…
Părintele Teologos: Sau pe marginea prăpastiei. Adică, vorbim de prudență, de fapt.
Radu Dobriceanu: Sau luăm în calcul un eveniment, o situație care ne poate crea frică. Să vedem o mașină care chiar ne va lovi. Și atunci, situația pe care o prezentăm, o evităm. Și așa și situația de a face prea mult și a face prea puțin, sunt situații de a nu-ți depăși limitele. Deși, ai putea spune că atunci când tu spui: „Fac și pe asta, fac și pe asta”, nu depășești limitele. Tu rămâi tot în modul tău. Tu nu permiți alt mod de operare. Tu permiți în continuare doar părticica ta.
Părintele Teologos: Și cred că. Iartă-mă că te întrerup. Cred că aici sunt două limite. Deci, niște limite pe care eu cred că le am. Adică, zona de confort din care nu vreau să ies. Și limitele reale, în care nu pot să ies din ele. Adică, de exemplu, ce să spun? Eu cred, apropo de lene și ipohondrie, eu cred că nu pot să ridic de jos mai mult de jumătate de kilogram. Astea sunt limitele relative la zona mea de confort. Că nu vreau să mă aplec. După care, sunt și limitele reale. Că nu pot să ridic mai mult de 20 kg, pentru că fac hernie. Înțelegi? Deci, omul cred că trebuie să aibă conștiința faptului că este o zonă care este păcătoasă, vorbind de lene, ipohondrie, iubire de sine, după care este și o altă limită, care este hard limit. Adică, limitele în care până aici pot, și cu smerenie spun: „Doamne, asta e!”.
Radu Dobriceanu: Exact. Până la urmă omul trebuie să încerce. Trebuie să aibă curajul. Nu curajul în sine, ci curajul dat lui de către Dumnezeu.
Părintele Teologos: Sigur.
Radu Dobriceanu: Că dacă el. Să zicem că omul s-ar băga într-o situație oarecum nefamiliară lui, unde nu ar putea, sau teoretic n-ar ști în prealabil cum să se descurce. Ar putea să aibă poate o surpriză că se descurcă. Și dacă, într-adevăr, nu s-ar descurca, cum ați spus dumneavoastră „hard limit”, atunci s-a prins beculețul roșu. Alarmă, alarmă, alarmă! Și atunci te retragi. Dar lucrul ăsta de a băga în toate situațiile care vin asupra ta. Și aici vorbim de ambele cazuri. Și de acela în care respectivul care face mai mult decât trebuie, și de cel care nu se expune deloc. Ambele sunt practic același mecanism
Părintele Teologos: Ambele extreme.
Radu Dobriceanu: Da. Să faci particica ta. Să o faci cum știi tu. Pe când, practic, altfel te expui la o situație în care chiar dacă nu ajungi la un rezultat pozitiv, simplul fapt că ai făcut în alt fel, și situația nu a denaturat așa cum ți-ai imaginat tu că ar fi denaturat, asta în sine e un câștig pe care tu nu l-ai luat încă.
Părintele Teologos: Nu ți l-ai imaginat.
Radu Dobriceanu: Tu ai plecat de la premiza, în situația asemănătoare că dacă ai face ar fi o catastrofă. Și n-a fost o catastrofă. Într-adevăr, n-a fost un eșec, nu s-a ajuns la ceea ce ți-ai dorit, sau ce și-au dorit ceilalți. Dar cum ați spus dumneavoastră, nu a murit nimeni. Nu a rămas nimeni pe drumuri.
Discernământul în recunoașterea limitelor reale și a celor false este cheia stimei de sine echilibrate, temă pe care părintele o desfășoară în Discernământul, iar dimensiunea psihologică a fricii este atinsă în Frica, anxietatea: cauze, management, tratament.
Formarea curajului și a stimei de sine
Părintele Teologos: Sigur. Nu crezi că asta ar trebui părinții să le recomande copiilor, mai ales când intră în perioada adolescenței? Adică, părinții cu discernământul lor că cutare lucru sau cutare domeniu nu este un domeniu traumatic, să spună copilului: „Du-te și fă! Încearcă. Dacă ai nevoie de sfat sunt lângă tine. Și la sfârșit, hai să vedem! Hai să analizăm cum ai gândit, indiferent dacă este de succes sau nu? Ci, să ne concentrăm pe dobândirea experienței. ” Și acesta să fie de fapt cel mai mare câștig. Dobândirea experienței. Deci, modelarea modului lui de gândire. Dincolo de faptul că, mă rog, copilul sau adolescentul a reușit într-adevăr sau nu.
Radu Dobriceanu: Da, evident, evident, ține și de lucrul ăsta.
Părintele Teologos: Cred că ar ajuta foarte mult.
Radu Dobriceanu: Trebuie avut foarte mare grijă. Trebuie să fim foarte responsabili părinții de ceea ce implementăm asupra copiilor, pentru că, evident, îi învățăm niște lucruri spre binele lor, dar trebuie avut foarte mare grijă să nu-i învățăm să fie spre detrimentul lor. Să nu le creăm frici. Să nu proiectăm asupra copiilor noștri succesul nostru prin viață.
Părintele Teologos: Și fricile noastre.
Radu Dobriceanu: Pentru că riscăm să creăm în ei exact aceleași neputințe pe care le avem noi. Și noi nu vrem teoretic lucrul ăsta. Noi vrem, copiii noștri să ne autodepășească. Dacă e să gândim sănătos. Din păcate, sunt și cazuri singulare unde nu se întâmplă așa.
Părintele Teologos: Și cred că chiar mamele de multe ori sunt foarte protective: „Să nu se întâmple… “
Radu Dobriceanu: Da, este iubirea de mamă.
Părintele Teologos: E de înțeles, dar să nu exagereze.
Radu Dobriceanu: Este iubirea de mamă care duce în direcția aceea. Și, la fel cum iubirea de mamă. Iarăși, extremele. Iubirea de mamă care este, nu neapărat că se creează un rău, că nu este voia mamei prin iubirea pe care o arată să facă răul copilului, dar se pot crea niște impedimente dacă: „ Ai grijă, ai grijă, ai grijă!” Se depășește o anumită limită a acestei grije. Pe de altă parte, dacă e să luăm aportul tatălui, se zice că tații își arată iubirea într-un alt fel, într-un fel mai rece, mai bărbătesc, mai luptător: „Ridică-te și mergi mai departe!” Pentru cineva care ar vedea din afară lucrul ăsta, clar, iubirea de tată este o iubire care ar crea multă distrugere, față de iubirea de mamă care este protectivă. Dar amândouă trebuie să se conlucreze în limitele lor.
Părintele Teologos: Să se completeze.
Radu Dobriceanu: În limitele lor.
Părintele Teologos: Sigur.
Radu Dobriceanu: Așa cum am vorbit noi înainte la un alt podcast, de complementaritatea în creșterea familiei și limita omului. Poți să fii o mamă desăvârșită, un tată desăvârșit, nu ai cum să complementezi pe celălalt.
Părintele Teologos: Sigur, nu poți să îi iei locul. Pentru că, mama e mamă și tata e tata.
Radu Dobriceanu: Exact.
Educația duhovnicească așezată în Hristos este temelia stimei de sine sănătoase la tineri, aprofundată în materialul Educația duhovnicească a tinerilor și completată de discuția Familie, copii, cărți, învățământ.
Frica de a pierde și frica de a afla
Părintele Teologos: Ca să nu îndepărtăm puțin, iartă-mă puțin. Ca să nu ne îndepărtăm puțin de la această frică de a încerca sau de a face. Există la ora asta un fenomen care ia amploare. Din păcate, se numește, chiar a primit și un acronim. Pentru că de obicei toate fenomenele care iau amploare primesc acronime. Se numește FOFO (Fear of finding out).
Radu Dobriceanu: Fear of missing out.
Părintele Teologos: FOMO și FOFO. Hai să vorbim de amândouă. FOMO e Fear of Missing Out. Adică, ți-e frică nu care cumva să nu pierzi ceva, o știre ceva. Și Fear of Finding Out, nu carecumva să afli ceva, chiar dacă este benefic pentru tine. Doamne ferește, că ce se întâmplă dacă aflu că sunt bolnav. Doamne ferește, ce se întâmplă.
Radu Dobriceanu: Iarăși, ne ducem la încrederea în sine, nu? Pentru că ambele situații te pot expune la ceva unde ești legat la mâini, și nu poți să acționezi. Atunci, practic, nu vrei să te expui la așa ceva, pentru că îți confirmă de fapt limita ta. Îți confirmă că ești neputincios. Dar dacă atunci știi că orice ar fi, orice s-ar întâmpla, tu ești în mâinile Cui trebuie să fii.
Părintele Teologos: Mâinile lui Dumnezeu. Că trebuie spus.
Radu Dobriceanu: Exact, exact. Atunci, conceptul ăsta nu există, sau nu ar trebui să existe. Pentru că dacă ne dăm în mâna lui Dumnezeu asta înseamnă. Că, ce se întâmplă, se întâmplă. Și ce s-a întâmplat, s-a întâmplat cu voia Sa. Nu știu cât de nouă este. Probabil este acum, pentru că s-a format, și la nivelul ăsta. Pentru că s-au făcut acronime, și deja se fac și niște studii. Dar, demersul începe de la ruperea copiilor de părinți. Încercarea sau publicitatea asta pentru ca copilul să fie independent de la vârstă cât mai fragedă.
Părintele Teologos: Astfel încât ca să fie manipulat de către știri.
Radu Dobriceanu: Și atunci, copiii, evident, ei nu au de unde să-și dea seama că de fapt, ei se lasă conduși cum ar fi:„ Orbul conduce pe orbi.” Pentru că, atunci ei mai ales în perioada adolescenței au necesitatea de a interacționa cu alții de vârsta lor. Dar aici nu trebuie înlocuită una cu alta. Nu trebuie înlocuit grupul adolescenților cu rolul părinților. Are loc lângă creșterea părinților.
Părintele Teologos: Sunt complementari și ăștia.
Radu Dobriceanu: Exact, exact. Deci, trebuie să fie amândouă. Putem să mergem și în direcția asta. Dacă ar fi doar prezența părinților, și copilul nu ar vrea din varii motive, sau nu s-ar fi găsit un prilej ca el să-și facă o apropiere de alți camarazi de școală sau de la bloc, ar fi benefic să se întâmple și lucrurile astea. Pentru că sunt și acolo anumite insight-uri pe care le primești. Pe care, să zicem că un părinte nu ți le-ar da. Pentru că până la urmă cel puțin din punct de vedere al tehnologiei, lucrurile sunt într-o evoluție constantă. Și acolo mai degrabă să zici, măcar din punctul de vedere, ai primi de acolo, de la cei de o vârstă cu tine o informație benefică decât de la părinți.
Părintele Teologos: Cum sunt și ultimele trenduri. Adică, apartenența la grup, șamd.
Radu Dobriceanu: Exact. Dar, asta e o mică arie, un perimetru, care nu trebuie văzut dacă asta ajută copilul să se dezvolte.
Părintele Teologos: Și iarăși, cred că aici trebuie spus. Apropo de FOMO, adică Fear of Missing Out. Copilul nu trebuie să fie complexat dacă ceva nu știe. Sau oricine, nu trebuie să fie complexat. Pentru că la ora asta lor li se induce acest complex de inferioritate, astfel încât să știe din ce în ce mai multe. Evident că dacă începi să înveți din ce în ce mai multe și din ce în ce mai puțin despre un anumit domeniu, până când ajungi să știi nimic despre tot. Adică, să ai în cap o minge cenușie care este o amețeală totală. Trebuie copii, și noi, fiecare dintre noi, să acceptăm că trebuie să ne focusăm pe niște domenii. Atât. Și în domeniile respective, eu o să devin expert. Atunci, evident, că poziția mea, părerea mea, opinia mea, va fi respectată. Pentru că sunt citit în domeniul respectiv. Dar dacă sunt agiamiu în o mie de domenii, e clar că nu sunt.
Radu Dobriceanu: Exact, exact. Mintea omului. Se zice că în jur de 25-30% se cunoaște potențialul creierului uman. Și, evident. Noi fiind creați de Dumnezeu, El a făcut lucrul ăsta cu motiv. Noi suntem cu tendința de a ne îndumnezei pe noi la nivelul la care suntem acum. Dar dacă ar fi să fim cu o capacitate extraordinară, sau o capacitate la potențialul pe care îl avem, bine, e o discuție. Nu știm cum va fi. Dar, în speța asta, te-ai gândi că ar fi și mai rău. Adică tendința de a îndumnezei ar fi…
Părintele Teologos: Ca și la diavol.
Radu Dobriceanu: Exact. Și atunci, trebuie avut mare grijă. Adică, nu cred că Dumnezeu ne vrea proști, nu? Ne vrea calculați, curajoși, cu informația la îndemână, dar ne vrea înțelepți. Că înțelepciunea ce înseamnă? Șțiți, mai bine ca mine. Să lași capul jos când știi că de fapt ai dreptate. Să vezi contextul. Dacă te duci mai departe cu argumentele care îți sunt la îndemână și chiar îți sunt valide, vezi situația și nu, nu faci. Asta înseamnă, da? Deci, până la urmă, înțelepciunea primează în fața inteligenței sau a informației,
Părintele Teologos: Datelor concrete. Hard data.
Radu Dobriceanu: Exact. Și copiii, într-adevăr, sau în special adolescenții, că acolo este punctul nevralgic, acolo se atacă, nu? Pentru că copilul până în perioada pubertății, cu greu îl rupi de părinte. Mai ales dacă există o apropiere. Adică, dacă există o conexiune foarte puternică, nu ai nicio șansă.
Părintele Teologos: Dacă există o anumită preocupare din partea părinților, atunci e foarte dificil de spart.
Radu Dobriceanu: Exact. Și punctul nevralgic este în perioada adolescenței, când le intervine curiozitatea, intervin anumite schimbări la nivelul corpului, anumite trăiri pe care copiii nu le înțeleg.
Părintele Teologos: Și mai ales dezvoltarea cortexului.
Radu Dobriceanu: Exact.
Părintele Teologos: Deci, copilul începe să gândească, crește gândirea, dar nu are o experiență de viață.
Frica de a încerca și fuga de adevăr atacă mai ales tinerii și subminează stima de sine, iar o privire psihologică și duhovnicească o veți găsi în Anxietatea, întregită de pagina Tămăduirea fricii prin frica de Dumnezeu.
Valoarea experienței proprii în formarea caracterului
Radu Dobriceanu: Atunci, foarte ușor dacă nu mai este conexiunea cu tutorele. În cazul de față un părinte sau un bunic măcar, sau cineva de care să fie ancorat copilul, foarte ușor se manipulează și se aduce pe modul de gândire: „Dar tu ai încredere în tine! Dar tu fă așa!” Eva, nu?
Părintele Teologos: Ai stimă de sine.
Radu Dobriceanu: Da. Ai stimă de sine. „Dar tu poți. Dar tu faci. Dar tu dregi.”
Părintele Teologos: „ Fii singur, luptă singuratic.”
Radu Dobriceanu: Da, da.
Părintele Teologos: Roll.
Radu Dobriceanu: Și da. Nu înseamnă că din prima vei avea parte de decepție. Fericit e cel care din prima are parte de decepție, pentru că își dă seama din matcă că ceva nu e bine, decât cel care merge pe calea asta și, cum ziceam înainte, deja și-a creat un trend, și-a creat o idee, și-a întărit și mai mult.
Părintele Teologos: Și-a creat un idol înalt, și o să cadă de acolo.
Radu Dobriceanu: Exact. Și atunci când se dărâmă, practic stativul rămâne. Și el vrea să suie iar pe el, dar nu. Vede că nu mai poate, că nu e de el. Și are decepția foarte mare. Și trebuie avut mare grijă. Există tot timpul conflictul ăsta de generație. Că părinții, ce știu ei? Părinții zic: „ Aoleu, copiii din ziua de astăzi.” Evident, asta e decât în lumea.
Părintele Teologos: Sigur. Și cred că copiii trebuie să știe că părinții au experiență de viață. Și dacă tu nu vezi câmpul minat, părintele îl vede pentru că a mai fost pe acolo. Deci, trebuie totuși ascultat. Și, iarăși, din partea părinților. Nu trebuie să-i sufoce pe copii cu overparenting.
Radu Dobriceanu: Trebuie avut grijă ca părinte. Chestia asta cu „Ai grijă”, e ca un fitil de la roată, de la bicicletă. Îi dai puțin drumul așa ca să iasă presiunea. Trebuie foarte mare rafinament. Trebuie lăsat copilul să-și facă și experiența. Sigur. Nu trebuie lăsat să se pună în pericol, dar trebuie lăsat oarecum să simtă oarecare, chiar durere.
Părintele Teologos: Da, da, da. Challenge. O provocare. Cum spuneam, în domenii care nu sunt traumatice pentru copil.
Radu Dobriceanu: Exact, exact. Și atunci, asta e cel mai benefic lucru. Pentru că, copilul atunci își va crea el singur un mod de a analiza lucrurile mult mai sănătos, mult mai benefic sinelui, și în domeniu al unui serviciu, și într-un domeniu mai târziu pe plan de familie. Lucrurile astea nu au cum să fie, oricât de dureroase ar fi la momentul respectiv. Și oarecum pot să fie.
Părintele Teologos: Ceea ce ar trebui să fie puțintel.
Radu Dobriceanu: Nu au cum să nu fie nebenefice. Să nu fie pentru clădire. Dar, dacă se pune eticheta asta. Și cum se întâmplă, din păcate, din ce în ce mai mult, cum ați spus și dumneavoastră mai înainte, fără niciun fel de responsabilitate, răspundere, sau rușine față de ce s-ar putea întâmpla totuși. Acum se întâmplă lucrurile chiar pe față. Copilul imediat se detașează de părinte. Pentru că așa se spune. Așa se propagă ideea.
Părintele Teologos: Este la modă să ne detașăm.
Radu Dobriceanu: Exact. Este la modă să fii detașat, să fii pe picioarele tale. Dar, cum ați spus și dumneavoastră. Se întâmplă niște modificări în corp. Începi să gândești. Dar nu înseamnă că dacă începi să gândești, știi. Nu înseamnă că știi. Că de gândit, e bine, că e un act fiziologic care se întâmplă, și Slavă Domnului că începi să gândești. Dar, încă ești neinițiat, încă ești boboc. Și ai nevoie de un îndrumător.
Părintele Teologos: Neapărat.
Radu Dobriceanu: Și un îndrumător nu are cum să fie cineva care este la fel de neinițiat și neinspirat ca tine.
Părintele Teologos: Pe planul tău.
Radu Dobriceanu: Exact.
Părintele Teologos: Pentru că nu știi ce-i în față. Bătrânul știe, că a fost acolo.
Radu Dobriceanu: Exact. Te duce. Poți să găsești, mai ales în contextul ăsta în care se propagă „Fii independent! Detașează-te! Fă-ți calea ta!” Ideea în sine nu e rea, dar asta nu înseamnă că trebuie să neglijezi ancora aia. Și dacă tu te duci pe linia asta și practic te asimilezi cu cei care sunt la fel de dezvoltați ca și tine, și îți dau sfaturi pe care un părinte să zicem că nu ți le-ar da, dar îți sunt ție pe plac pentru că îți spun „Du-te! Fă!” Părintele ți-ar spune „Nu te duce! Nu face!” Și ce să vezi? De multe ori, poate că părintele aveau dreptate. Și tu te duci și faci pentru că cei din grupul tău, cei de către care ai fost direcționat „Du-te acolo! Fă! Dezvoltă-te!” Realizezi că de fapt… Sau, unii poate chiar nici nu realizează. Dar, oricum ar fi, nu este plăcut. Nu e ce trebuie. Nu ajungi la progres. Nu ajungi la progres, ajungi la decepție. Și după aceea cauți cu disperare, probabil. Și cauți o soluție imediată. Probabil că de asta și anumite răspunsuri „Lasă-te întru Domnul” sau „Urmează-i tainele. Vezi că are niște taine, niște lucruri pe care trebuie să le urmezi, și atunci îți va fi bine.” Asta e ceva care nu îți va da rezultate peste noapte, nu? E o luptă.
Părintele Teologos: Trebuie luptă și trebuie transformarea interioară noastră, și ieșirea din hăul existențial în care am fost.
Radu Dobriceanu: Dar, vă dați seama. Cineva care a început pe drumul ăsta la 15-16 ani și practic, tot procesul lui de inițiere a fost o totală neinițiere, și s-a băgat într-un hău din ce în ce mai adânc. El nu mai are timp de proces, de un nou proces de a ieși din el. Lui trebuie o soluție de moment, de imediat, adică „Părinte, ce să fac?” Aud și eu de multe ori când mai vin dumneavoastră și la Sfântul Munte întrebarea „Ce să facem?” sau „Ce să fac?” Întrebarea nu e rea, dar se caută la întrebarea asta. E oarecum o întrebare pseudo-retorică, în care se așteaptă din partea dvs. și a altora, care mai țin câte un cuvânt, să dați un răspuns chiar atunci.
Părintele Teologos: Magic, magic. Atunci.
Radu Dobriceanu: Du-te, cumpără un kilogram de cartofi și îți va fi bine. Poate chiar ajută. Dar, e ceva care…
Cum să accepți critica fără să-ți pierzi stima de sine este o discuție frățească tot cu Radu Dobriceanu, pe care am publicat-o în Cum să accepți critica, iar despre legătura ascultare-stimă de sine puteți citi în Ascultarea din punctul de vedere al unui lider.
Prezența este un dar. Adevărata stimă de sine este în Hristos, nu în sine
Părintele Teologos: Da. O dată, e vorba și de problema magicului, și, de multe ori, cred că este și problema timpului. Adică, el după ce s-a certat urât de tot cu soția lui, după ce a jignit-o de foarte multe ori, după ce nu i-a dat atenție, după ce s-au despărțit, șamd „Părinte, ce să fac ca să mă împac?”. E cam târziu. Adică, trebuie să existe prevenție. Cred că trebuie să existe prevenție mai din timp.
Radu Dobriceanu: Trebuie să fim foarte conștienți de faptele noastre, să fim foarte conștienți de puterea pe care noi o avem. Chiar și cei care sunt foarte decimați de slabă încredere în sine, și ei la rândul lor au o putere de care, din păcate, nu sunt conștienți. Numai simplu fapt că ei sunt prezenți în cercul lor de familie. E vorba de soție, de copii sau de propriilor părinți, oricât ar fi de neliniștiți, de însingurați și de incertitudinea lor, măcar au punctul ăsta forte de care nu sunt conștienți. Prezența lor e așa de benefică celorlalți încât ceilalți, măcar din punctul lor de vedere pot să își vadă de viața lor pentru că măcar el e prezent acolo, individul. Nefăcând nimic.
Părintele Teologos: Da. Este un chip al lui Dumnezeu.
Radu Dobriceanu: Exact. Nefăcând nimic. Deci, asta se pornește de la lucrul ăsta.
Părintele Teologos: Deci, prezența este un dar.
Radu Dobriceanu: Prezența este un dar, prezența individului. Asta este ceva pe care am învățat-o oarecum prin meseria mea. Am, din păcate, foarte mulți pacienți cu traume din război, din fostul spațiu iugoslav. Și sunt niște povești foarte încâlcite și niște traume. Sunt 36 de ani de atunci. Și mulți dintre ei se simt pe lângă traumele pe care le au, se simt ca o piatră la gâtul familiilor lor, la gâtul copiilor. Ei văd că soția își face de lucru, se duce la serviciu. Sau soțul, dacă e vorba de situația inversă, se duce la serviciu, lucrează. Copiii, la fel lucrează. Și eu nu fac nimic. Trebuie să se gândească. Nu vorbim neapărat acum că trebuie să fie o traumă. Stima de sine, care te-ar împiedica să faci niște lucruri cum ți-ai dori. Trebuie luat din perspectiva asta, că numai simplu fapt că ești acolo le facilitează persoanelor care îți sunt ție dragi să facă toate lucrurile astea pe care ai vrea și tu să le faci.
Părintele Teologos: Da, și dincolo de asta, cred că dincolo de faptul că prezența este un dar, iubirea ta, comportamentul tău nobil pe care poți să îl faci în orice situație ai fi din punct de vedere trupesc, e cel mai mare dar pe care poți să-l oferi celuilalt.
Radu Dobriceanu: Exact.
Părintele Teologos: Harul lui Dumnezeu, rugăciunea ta, noblețea ta.
Radu Dobriceanu: Exact, da.
Părintele Teologos: Toate astea.
Radu Dobriceanu: O rugăciune e mai bună decât orice ajutor financiar.
Părintele Teologos: Sau câte lemne ai crăpa.
Radu Dobriceanu: Da, sau câte lemne ai crăpa. Evident, că la urmă, dacă e să mergem către sfârșitul nou benefic la toți și anume mântuirea. Nu că am crăpat lemne, ci că am iubit și că ne-am rugat pentru alții, nu?
Părintele Teologos: Exact.
Radu Dobriceanu: Lucrurile astea rămân. Și, până la urmă, părinte, ideea este că trebuie să încercăm cât mai mult. Deși se face foarte multă presiune, să ne încredem în noi. Bun. Nu e o problemă. Hai să ne încredem în noi. Dar, atunci când vedem că totuși de câte încercări e nevoie, în care noi am aplicat strict doar noi, și am avut parte de un eșec. O dată și o dată, să nu te mai dai cu capul de perete pentru că te doare, nu? Adică, e ceva care îți creează durere. Îți creează și nu mai faci. Nu mai bagi mâna în foc. O dată l-ai băgat de curios. A doua oară nu mai bagi pentru că știi că te-a durut. Trebuie încercat, trebuie curaj, pentru că mai ales pentru noi ortodocșii, care teoretic ar trebui să știm că Dumnezeu ne vrea curajoși, Dumnezeu ne vrea să încercăm, Dumnezeu ne vrea …
Părintele Teologos: Să avem curaj prin El. Să explorăm prin El.
Radu Dobriceanu: Cum i-a zis lui Adam? Să stăpânească Adam. Deci, să fie totul sub controlul lui. Dar, asta nu înseamnă să stăm și să ni se arate toate. Trebuie noi să mergem, să cercetăm, cum ați spus și dumneavoastră. Nu cu credința în noi, ci cu credința în noi prin El, prin Duhul Sfânt, care este El. Și da, trebuie să fim curajoși, trebuie să ne încercăm cât putem, pentru că publicitatea ne ia ochii. Și vocea poporului la fel ne ia. Și trendul ne ia ochii. Dar, să încercăm mai ales la tineret să fim critici. Nu se întâmplă nimic, dar să încercăm să fim critici. Pentru că până la urmă și lucrurile astea care se propagă, noi trebuie să le dăm eticheta noastră. Pentru că asta ne face de fapt pe noi inteligenți. Dacă chiar vrem să fim inteligenți. Îi dăm unei idei filtrul nostru. Și filtrul nostru, evident, trebuie să aibă măcar o sămânță de credință în el. Măcar o sămânță, da? Care să crească cu timpul.
Părintele Teologos: Deci, oameni buni, mai pe românește, să concludem tot ceea ce a spus Radu, și tot ceea ce am discutat. Trebuie să avem foarte mult curaj. Să știm că suntem atotputernici, dar numai și numai în conlucrare cu Dumnezeu, numai și numai în cooperare cu Dumnezeu. Deci, eu cu Dumnezeu pot să fac absolut orice. Cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Toate îmi sunt cu putință întru Hristos Care mă întărește”. De unul singur sunt doar ca și o coajă de ou. Foarte frumoasă pe dinafară, goală pe dinăuntru. Deci, e foarte, foarte important să avem cu adevărat, adevărată stimă de sine care vine prin Hristos. Adică stima de Hristos, Care Hristos este unit cu mine. Și atunci, stima de Hristos se transformă în stimă de sine. Dacă eu încerc să am stima de sine de unul singur, praful o să se aleagă de mine. La început este o himeră, sau mă rog, mă ajută Dumnezeu în spate într-un mod nevăzut, într-un mod smerit, astfel încât să nu dau cu capul de pereți, dar evident că la un moment dat tot o să dau cu capul de pereți. Deci, fraților, haideți să avem curajul, să avem credință în Dumnezeu și după aceea o să avem curaj să le facem pe toate. Mulțumim tare mult Radu!
Radu Dobriceanu: Părinte, pot și mai fac un anunț dacă îmi dați voie?
Părintele Teologos: Sigur, sigur.
Radu Dobriceanu: În urma filmărilor, primesc mesaje pe adresa mea de mail, și vreau să fac un anunț, dacă îmi permiteți. Cei care îmi scrieți, să nu mi-o luați în nume de rău dacă la anumite întrebări… Dorința este ca eu să vă preiau ca și pacienți, dar răspunsul din partea mea este negativ. Din păcate, trebuie să iau decizia aceasta pentru ca să fie benefic atât vouă cât și mie, trebuie să fie o relație personală. Adică, trebuie să ne vedem personal. Este foarte dificil să comunicăm doar prin video sau prin mail-uri. În schimb, sunt foarte deschis dacă aveți câte o întrebare să mi-o scrieți, și dacă pot să vă răspund și să vă îndrum către ceva, cu mare drag o voi face. Și încă o dată, să-mi fie cu iertare către cei pe care i-am refuzat până acum, în ceea ce privește să preiau anumite cazuri.
Părintele Teologos: Deci, de la caz la caz, oameni buni, înțelegeți? Foarte important lucrul ăsta pentru că anumite întrebări sunt foarte ușor de răspuns, altele sunt imposibil pentru că trebuie să existe față către față. Mulțumim tare mult, Radu!
Radu Dobriceanu: Eu vă mulțumesc!
Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin
Adevărata stimă de sine se naște în Hristos, în acea unire cu Dumnezeu despre care vorbim aici și pe care am descris-o practic în Fericirea adevărată este în Hristos, iar pentru un cadru patristic al smereniei ca temelie a stimei de sine vă recomand și pagina Ascultarea, chintesența vieții călugărești.
Întrebări frecvente
Stima de sine adevărată nu este încrederea în sine ca scop, ci conștiința că avem o valoare infinită prin Hristos. Cum spune Sfântul Apostol Pavel, toate ne sunt cu putință întru Hristos care ne întărește. Fără El, suntem doar o coajă frumoasă pe dinafară și goală pe dinăuntru.
Pentru că omul nu se poate desăvârși singur. Când își face din propriul sine un idol, se trezește pulverizat în griji, anxietate și frica de eșec, iar la prima cădere reală casa fără temelie se prăbușește. Stima de sine clădită doar pe sine este o coajă.
Eșecul ne aduce cu picioarele pe pământ și ne arată unde ne aflăm de fapt. Reușita oarbă întărește auto-îndumnezeirea, pe când eșecul deschide drumul spre pocăință, smerenie și redobândirea stimei de sine în Dumnezeu, ca la dreptul Iov.
Părinții sunt chemați să lase copiii să încerce în domenii netraumatice, să nu proiecteze asupra lor fricile proprii și să-i ajute să dobândească experiență, nu doar succes. Iubirea de mamă și iubirea de tată se completează și formează împreună stima de sine sănătoasă a copilului.
O extremă este lenea și ipohondria, care construiesc o fortăreață a comodității. Cealaltă este încrederea nelimitată în sine, care nu acceptă niciun sfat. Ambele sunt mecanismul aceleiași frici de a-ți depăși limitele și amândouă blochează stima de sine adevărată în Hristos.
Pentru că omul este chip al lui Dumnezeu, iar simpla lui prezență liniștită în familie permite celorlalți să își vadă de viața lor. Stima de sine sănătoasă recunoaște că iubirea, rugăciunea și noblețea oferite celuilalt sunt mai prețioase decât orice realizare materială.
Predându-ne în mâinile lui Dumnezeu. Dacă știm că suntem ai Lui, frica de a pierde și frica de a afla își pierd puterea. Stima de sine se așază atunci pe credință, nu pe controlul informației, iar viața câștigă pace și curaj prin Hristos.
Pomelnice online și donații
Doamne ajută!
Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.
Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .
Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)
Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.
Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!
1 Comment
Cumva sintagma „stimă de sine” vine mai degrabă din engleză, „self-esteem”. Apar peste tot expresii ca „ai încredere în tine”, „iubește-te pe tine”, care nu fac altceva decât, în final, să ne însingureze de ceilalți. În limba română cuvântul „stimă” e mai aproape ca sens de „respect” decât de „încredere” și adevărul e că nu prea suntem învățați să ne respectăm pe noi înșine, oscilând între umilință și aroganță. Ca chip al lui Dumnezeu, omul ar trebui să fie conștient și responsabil față de ființa sa, deci să fie cumpătat în ceea ce privește trupul și cu discernământ în ceea ce privește mintea, ambele șlefuite având, cu smerenie și credință, sufletul către Hristos.
Mă iertați și corectați dacă am scris ceva greșit.