Pocăința și schimbarea minții spre mântuire – p. Teologos

Pocăința și schimbarea minții reprezintă lucrarea cea mai de preț a vieții creștine, poarta prin care intrăm în Împărăția lui Dumnezeu. În cele ce urmează vă împărtășesc, din experiența Sfântului Munte, ce înseamnă întoarcerea adevărată la Hristos: rugăciunea neîncetată, spovedania curată, smerenia și lupta cu gândurile. Veți înțelege de ce canonul nu este pedeapsă, ci doctorie, și cum harul Duhului Sfânt luminează mintea celui ce se nevoiește să se schimbe cu adevărat și să pășească pe calea mântuirii.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin!

Introducere. Pocăința și schimbarea minții

La un moment dat un stareț din Sf. Munte a fost întrebat „Ce faceți aici?” la care el a răspuns fără ezitare „Ne pocăim!”. De fapt, orice om ar trebui să facă acest lucru toată viața sa pentru că timpul ne-a fost dat spre pocăință, spre mântuire, spre ieșirea din groapa urii, a iubirii de sine în care ne-a aruncat păcatul lui Adam. Scopul nostru în viață este moartea cu o inimă iubitoare, răspunsul bun la judecată – adică starea de smerenie, de blândețe și de milostivire cu care trebuie să ne înfățișăm acolo precum și să ajungem la fericirea veșnică.

Pentru aceasta este însă necesară pocăința pentru că toți greșim, adică toți deviem de la acest scop al nostru. O mare ispită aici este gândul greșit al oamenilor care preferă să greșească mult, cu pretextul că doresc să-și trăiască viața, pentru că mai apoi, cândva, o să aibă timp de pocăință. Acest gând este foarte periculos pentru că este asemenea celui care zice că se afundă în noroi până la mijloc, ba uneori până la gât la distanțe din ce în ce mai mari de mal pentru că se crede tare și va putea să iasă el mai încolo.

Pentru a pătrunde mai adânc în drumul pocăinței, vă recomand materialul nostru anterior Pocăința: definiție, practică, iar o perspectivă enciclopedică asupra acestei taine găsiți în articolul Pocăință de pe OrthodoxWiki.

Obișnuința în gândire poate duce spre iad

Fraților, cu cât mai departe mergem cu atât mai greu este să ne întoarcem. Cu cât mai mult ne obișnuim cu păcatul, cu atât mai mult devine o a doua fire și este mai dificil să ne dezvățăm. Cu cât mai mult ne obișnuim cu plăcerea falsă este mai dificil să scăpăm de ea, chiar dacă ne chinuie. Cu cât mai mult ne cablăm creierul pe un mod de gândire, cu atât mai mult e mai greu să-l recablăm. Dacă gândim și ne comportăm bine, asta-i foarte bine, însă dacă e un mod greșit, atunci ne vom chinui și ne vom distruge. Obișnuința devine o a doua fire și dacă este strâmbă atunci vom trăi începutul iadului pe pământ.

Ca să înțelegem mai bine să ne imaginăm că suntem pe un drum drept către Soarele dreptății de la care primim și energia de a ne apropia de El. Problema este că pe margine apar tot felul de magneți care ne atrag și dacă nu suntem atenți să menținem distanța și să apăsăm pe accelerație, atunci suntem deviați de la drumul drept sub influența forței magnetice pe care sufletul o simte de obicei ca plăcere, cu toate că uneori poate să fie și o durere, o grijă, un necaz.

Legătura dintre obișnuința gândirii și lucrarea pocăinței capătă mai multă limpezime dacă parcurgeți materialul Războiul de gând; Despre paza minții și gânduri, iar pentru o hartă mai largă a sufletului vă invit la Părțile sufletului: definiție, boli, vindecări.

Păcatul corectat prin pocăință. Rugăciunea, sfatul, studiul

Această deviație de la drumul drept, de la dreptate, este păcatul. De fapt, în greacă, păcatul este numit „αμαρτία” care înseamnă „ratarea țintei”, „deviație”. Desigur că este practic imposibil pentru noi să rămânem permanent drepți, adică fără de păcat și din cauza asta avem nevoie de pocăință, adică de corectarea în continuu a volanului pe drumul drept. Aici este esențial să observăm deviațiile de la început și pentru asta este nevoie de liniște duhovnicească, rugăciune, sfat și atenție la noi înșine. Deci evitarea centrilor de atenție se impune nu numai pentru a minimiza sursele de deviații, ci și pentru a ne permite să depistăm deviațiile care au apărut deja.

Rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase miluiește-mă!” pe metanier este esențială aici pentru că ne concentrează și ne luminează mintea, lucru absolut necesar pentru a vedea deviațiile. De fapt, dacă vedem că un gând insistă în timpul rugăciunii, acesta este semn că este un gând păcătos care ne duce departe de Dumnezeu și deci trebuie să-l evităm și, de regulă, una dintre cele mai bune metode de a-l evita este ignorarea prin concentrarea pe cuvintele rugăciunii. Din cauza asta este bine să spunem rugăciunea cât de des putem, de exemplu să o șoptim când facem un lucru manual sau să o spunem în gând pe metanier când suntem în trafic sau așteptăm undeva. Este foarte important să ne menținem iluminarea pentru că altfel ne scufundăm într-o beznă dulce fără să ne dăm seama și vin tâlharii și ne fură toate darurile pe care le avem de la Dumnezeu.

Desigur că este bine ca în acest război să învățăm din experiența celorlalți și, deci, sfatul este esențial, fie instituțional – adică în taina spovedaniei unde are loc și iertarea păcatelor, fie ad-hoc prin întrebarea unui părinte duhovnicesc validat de Dumnezeu. Tot în această categorie includem și studiul regulat al Sfintei Scripturi și al cărților duhovnicești pentru că asta ajută foarte mult în transmiterea harului experienței Sfinților și luminarea noastră pe drumul dreptății către desăvârșirea veșnică. Da, trebuie să citim în fiecare zi, fie și numai puțin pentru că asta ne ajută ca o făclie în întuneric. Încercați să vedeți ce bine e să citiți Noul Testament fie și numai câteva minute pe zi. 2 miunte cu ceasul – 120 de secunde – și o să vedeți ce bine va fi. Desigur că dacă cineva poate să citească mai mult și să se roage mai mult asta îl va ajuta și mai mult în războiul gândurilor, în paza minții.

Despre rugăciunea lui Iisus, inima pocăinței și a corectării volanului, am vorbit pe larg în materialul Rugăciunea lui Iisus, iar pentru cine caută un sfătuitor duhovnicesc pe drumul pocăinței vă invit să descoperiți și Cum să ne căutăm un duhovnic.

Abordarea gândurilor

Totdeauna să ne întrebăm în cazul unui gând pe care îl considerăm atrăgător: „De unde este acest gând? De la Dumnezeu sau de la vrăjmași? Dacă ar afla duhovnicul, ce mi-ar spune?” – sau dacă e o problemă socială „Dacă ar afla soția, ce mi-ar spune?” sau una profesională „Dacă ar afla șeful, ce mi-ar spune?” și o să vedeți că o să vă răspundă conștiința, dacă, desigur nu puteți să întrebați direct pe persoana validată de Dumnezeu. Să avem grijă să nu mușcăm gândul imediat ce vine pentru că nu tot ce zboară se mănâncă, ba chiar din contră, marea majoritate din gânduri sunt toxice, fiind de la diavol sau, uneori și de la mintea noastră întunecată și dacă am mușcat, am mușcat-o.

Orice gând care nu ne lasă mintea liberă să se concentreze pe iubirea lui Dumnezeu și prin Acesta pe iubirea celorlalți este un gând rău. Gândul bun ne aduce dragoste, bucurie, pace, înfrânare – adică libertate, bunătate și smerenie în noi și în afară. Să avem grijă să fim exigenți cu gândurile și cu centrii de atenție pentru că dacă nu ne luptăm cu cele mici, ne vom lupta cu cele mari. Să nu uităm că unii dintre cei mai mari centri de atenție sunt înăuntrul nostru și nu în exteriorul nostru – adică cei din trecut și viitor: amintirile noastre, planurile noastre, fanteziile noastre. Dacă nu suntem atenți, trăim într-o lume ireală pe care diavolul ne-o prezintă foarte atractivă cu dulceață să ne satisfacă sau cu amărăciune să ne îngrijoreze și atunci ne amestecă acolo ca într-un blender.

Dacă nu ne păzim mintea, adică dacă nu ne concentrăm pe Hristos, dacă nu ținem drumul drept, echilibrat departe de centrii de atenție și dacă nu suntem atenți să ne corectăm cursul în clipa în care suntem atrași de magnetismul acestor centri, atunci mașinuța noastră se apropie atât de mult de aceștia încât la un moment dat și să vrem nu mai putem ieși de sub atracția acestui magnet și ne lipim de el. Acest lucru se numește adicție (pentru că noi ne adăugăm centrului de păcat) sau dependență pentru că noi devenim dependenți de sursa respectivă. Sf. Părinți îl numesc patimă pentru că noi devenim pasivi față de fenomen, adică nu noi stăpânim fenomenul, ci fenomenul ne stăpânește pe noi. Evident că în toată această luptă este esențială spovedania care detonează energia demonică ce ne întunecă mintea până când ne înrobește total.

Gândurile care se strecoară nesupravegheate se transformă în patimi, temă pe care o aprofundează luminos PS Irinei de Londra în materialul Ce este o patimă?, o completare firească a lucrării pocăinței.

Centrii de atenție și ieșirea de sub atracția lor

Asta este valabil mai ales astăzi când avem atâția centri de atenție care ne atrag în toate direcțiile de la drumul drept, generându-ne o mișcare haotică, browniană, de oameni beți de atâta zgomot informațional care generează foarte multă plăcere și durere distorsionată și trăim înrobiți de foarte multe atracții, grijii și gânduri care îl împing pe om într-un haos distorsionat din care foarte greu mai poate ieși, dacă mai dorește desigur să iasă pentru a vedea cerul senin al Soarelui dreptății Hristos și a-și afla astfel odihna sufletului său. Pentru a ajunge aici – la Hristos și la odihna sufletului – trebuie să avem program duhovnicesc. Să punem inclusiv alarme și să ne ținem de program și nu de gândurile noastre. Desigur că asta nu trebuie să ne ducă la crispare, ci la luminarea minții și la creșterea capacității de iubire dumnezeiască prin eliberarea noastră din atracția centrilor de atenție.

Pentru a ieși avem nevoie de o forță contrară magnetismului centrilor de păcat. În cazul centrilor care ne atrag prin plăcere, evident că avem nevoie de forme de durere cel puțin egale ca valoare cu plăcerea simțită în clipa comiterii păcatului. De fapt, acesta este și rolul canonului pe care îl primim de la duhovnic atunci când păcătuim. Canonul nu este pedeapsă, ci ieșirea din robie. Canonul nu este premisă pentru iertarea păcatelor, ci modul restabilirii libertății noastre. Păcatele se iartă în clipa în care preotul ne citește rugăciunea de dezlegare, însă dacă nu ne facem canonul rămânem robi atracțiilor păcătoase.

De fapt, principalul mijloc al pocăinței noastre este spovedania prin care ne dezicem în fața lui Dumnezeu de păcatele noastre și prin acest gest concret Îi cerem ajutorul și Îi dăm posibilitatea să intre în existența noastră și să ne elibereze de păcat. Spovedania nu este un act informativ, ci un act mărturisitor prin care Îi dăm dreptul lui Dumnezeu cel atotputernic și autolimitat la limitele libertății noastre să ne elibereze de energia demonică ce ne ține captivi în păcat.

Alte forme de durere sunt mânia împotriva noastră, mustrarea de sine care trebuie să fie fără compromisuri, însă nu trebuie să ne ducă la deznădejde; efortul fizic – adică muncă fizică, sport, metanii, osteneală care trebuie să fie cu discernământ astfel încât să ne țină smeriți, însă gata de slujire – și postul care trebuie să fie global, adică și trupesc și sufletesc, cu o mențiune specială pentru postul digital și pentru atenția la noi înșine ca să nu dăm curs curiozității care ne împinge să ne expunem la centrii de atracție puternici.

Este foarte important aici să prețuim mult sfiiciunea, rușinea adevărată, adică marea virtute a întregii cugetări. Această virtue ne spune să avem conștiința limitărilor noastre și să nu ne apropiem de astfel de centri crezând că suntem puternici. Nu suntem – nimeni nu e. Trebuie să ne smerim pentru că Dumnezeu dă har celor smeriți și se împotrivește celor mândri.

Pentru cei care vor să iasă din atracția centrilor de plăcere și de durere, rugăciunea este arma cea mai sigură pe drumul pocăinței, temă pe care am dezvoltat-o în Puterea rugăciunii.

Ascultarea și smerenia în drumul pocăinței

Desigur că principala formă de durere pentru noi cei căzuți este ascultarea față de oamenii validați de Dumnezeu și chiar și de program, adică trebuie să avem constant tăierea voii egoiste. Asta este esențială pentru smerire și păzirea de deviații, motiv pentru care Sf. Părinți au pus ascultarea la baza vieții duhovnicești.

Dacă noi nu ne smerim și nu ne generăm singuri forme de durere, atunci Dumnezeu cel milostiv îngăduie ca să experiem durerea ca rezultat al legii duhovnicești, adică să avem ispite, necazuri, boli. Nimeni dintre noi nu este desăvârșit pe drumul perfecțiunii ascultătoare de iubirea lui Dumnezeu și din cauza asta toți avem Cruce.

Smerenia și ascultarea sunt temeliile oricărei lucrări a pocăinței, iar două perspective complementare găsiți în Smerenia e odihna sufletului și în Ascultarea din punctul de vedere al unui Lider.

Plăcerea cea adevărată. Harul

Dincolo de aceste forme de durere care restabilesc echilibrul unei libertăți relative pentru noi, cei căzuți, mai trebuie să avem și formele de plăcere adevărată, pentru a putea rezista și a putea înainta în direcția corectă. Dacă plăcerea falsă, păcătoasă este doar o himeră, o senzație provocată de o reacție chimică în sistemul nervos, plăcerea adevărată este efect al harului Duhului Sfânt cel pur viu, personal, atotputernic, iubitor și care ne împlinește cu adevărat persoana.

Aceasta poate să vină direct de la Dumnezeu sau prin ceilalți. Direct vine în principal prin rugăciune, care este vorbirea minții cu Dumnezeu. Trebuie neapărat să ne rugăm prin deschiderea smereniei, recunoștinței și a zelului. Rugăciunea desigur că trebuie să fie și programată după rânduiala de rugăciune pe care o avem, însă trebuie să ne rugăm și în momentele de atac demonic, atunci când simțim că deviem de la drumul drept. Desigur că Sf. Ap. Pavel spune ca neîncetat să ne rugăm și asta ar fi foarte bine pentru că ar fi ca o pavăză de foc, însă până la rugăciunea neîncetată să ne rugăm cu timp, la program și fără timp, la nevoie. Dincolo de rugăciune, altă sursă de har sunt faptele bune care clădesc relațiile interpersonale.

Fiecare dintre noi avem un diamant foarte frumos în inima sa care, dacă este curățat de noroiul patimilor, primește în el lumina iubirii lui Dumnezeu și o redirecționează foarte frumos în afară. Noi trebuie să ne curățăm acest diamant pentru a ne hrăni cu lumina harului și, de asemenea, trebuie să găsim persoane care emit această lumină și să clădim prin fapte bune o relație duhovnicească cu ele. Iubirea pe care o oferim altora ne hrănește întâi de toate pe noi și după aceea pe ceilalți. Desigur că nu trebuie să validăm păcatul, însă să avem grijă să nu fim inchizitori cu ceilalți pentru că asta nu este iubire. Iubirea înseamnă că vom fi exigenți cu noi înșine și îngăduitori cu ceilalți. Tot ca sursă de plăcere adevărată este și relaxarea și contemplarea lui Dumnezeu în natură și în ceilalți și, desigur, studiul Sfinților Părinți, al Bibliei și al artei care duce la Dumnezeu.

Harul Duhului Sfânt este plăcerea cea adevărată care ne susține pe drumul pocăinței; o privire pastorală asupra acestui har găsiți în Darurile și scopul Duhului Sfânt, iar tradiția rugăciunii inimii o descoperiți în Isihasmul, tradiția monastică a creștinismului ortodox.

Durerea ca lipsă de pocăință

Dincolo de centrii care ne atrag prin plăcere există și centrii de atenție care produc durere. Desigur că de obicei oamenii nu doresc necazuri și ispite, mai ales dacă sunt strâns legate de existența lor cum ar fi bolile și, din cauza asta, ele vin datorită efectelor legii duhovnicești, adică a lipsei de pocăință, de întoarcere după expunerea la plăceri păcătoase. Dincolo de acestea, sunt și alte tipuri cum ar fi grijile și complicațiile în care ne băgăm ademeniți de diavol direct prin gânduri sau indirect prin societate. În acest caz, trebuie să dăm o mai mare importanță surselor de plăcere adevărată care să ne scoată din smoala centrilor de durere. Cu alte cuvinte, atunci când avem un necaz să ne rugăm cu cuvinte de dragoste la Mămica Domnului și la Mirele Hristos și să cerem ajutor de la oameni validați de Dumnezeu și în principal de la conducătorul nostru duhovnicesc. De asemenea, cum spuneam studiul și arta duhovnicească ajută aici. Să nu rămânem în butoiul cu tristețe pentru că și aceasta este o adicție foarte urâtă.

Un caz special în cazul centrilor de atenție care produc durere este îndreptarea tot prin durere care însă trebuie făcută cu discernământ și cu scopul de a-l aduce pe om la Dumnezeu. De exemplu, dacă cineva a produs un necaz sau o ispită trebuie mustrat pentru plăcerea de dinainte – de obicei pentru neglijență, comportament nepotrivit și trebuie să i se ofere soluția astfel încât să nu se mai repete. De asemenea, trebuie cineva să se mustre sau să fie mustrat atunci când este vorba de nesimțire. Dacă, însă, cel aflat în necaz încearcă el însuși să iasă de acolo, atunci trebuie ajutat cu încurajări, rugăciune și soluții. De asemenea, sunt cazuri speciale – în cazul unor centri de durere – în care trebuie să uităm ce s-a întâmplat pentru că dacă ne întoarcem iarăși și iarăși la traumă este ca și cum am scărpina rana în continuu și nu am lăsa-o să se cicatrizeze ci, din contră, o mărim.

Distincția dintre durerea mântuitoare și simplul sentiment de vinovăție este subtilă, iar părintele Varnava Iancu o lămurește în materialul Sentimentul de vinovăție și pocăința adevărată, util oricui pășește pe drumul pocăinței.

Pocăința și schimbarea minții – începutul păcii

Începutul veștii bune, a înseninării și a păcii vine prin lupta pentru părăsirea păcatului, prin pocăință. În limba greacă ευαγγελεία înseamnă „vestea bună” – adică începutul evangheliei este pocăința. În acest context nu este deloc întâmplător că începutul evangheliei este la Marcu, după cum însuși evaghelistul spune, unde este predica Sf. Ioan Botezătorul care spune „Pocăiți-vă că s-a apropiat Împărăția Cerurilor!”. După aceea este arestat Sf. Ioan și vine Mântuitorul cu exact aceleași cuvinte. Prin contrast vedem că la Matei se începe cu cartea neamului lui Iisus Hristos, la Luca cu templul Legii Vechi, în timp ce Ioan începe de dinainte de facerea timpului.

Pocăința este părăsirea păcatului și străduința continuă de îmbunătățire în fiecare zi, de ajustare a GPS-ului nostru de a fi cât mai corect pe drumul către desăvârșirea noastră. Lucrul acesta este atât de dificil din cauza căderii noastre încât trebuie să-l avem ca prioritate. Dincolo de asta, trebuie să înțelegem că dacă nu mergem înainte, mergem înapoi. Omul nu este static, ci este în continuu în dinamică pentru că de fapt starea normală a omului este starea de creștere continuă a capacității sale de iubire. Pentru asta trebuie să avem mintea trează, adică să avem conștiința prezentului – ce facem acum, care este situația acum, ce patimi mă luptă, ce gânduri mă atacă și ce trebuie să fac acum. Toate acestea trebuie văzute cu conștiința viitorului, a veșniciei noastre în prezența lui Dumnezeu, a posibilității Raiului, însă și a Iadului.

Din cauza asta trebuie să ne depărtăm de lume care aici se definește ca totalitatea surselor de atracție, de plăcere și durere lumească, depărtată de Dumnezeu, care ne absorb atenția de la scopul nostru care este desăvârșirea prin unirea cu Dumnezeu. Este absolut necesar să acceptăm că suntem limitați, căzuți, păcătoși și întunecați la minte, astfel încât să acceptăm că avem nevoie de ajutor de la Dumnezeu. Dacă ne îndurizăm în mândria noastră atunci credem că totul este bine însă, pentru că în realitate nu este așa, va veni momentul adevărului care va distruge idolul pe care l-am clădit în inima noastră și atunci ne vom chinui și îi vom chinui și pe cei din jurul nostru.

Începutul păcii vine odată cu spovedania, principalul mijloc concret al pocăinței și al iertării păcatelor, despre care am vorbit în materialul Spovedania ortodoxă: sens, pași, duhovnic și vindecare.

Un exemplu despre mândrie și egoism

Să vă dau un caz: un om cunoscut și influent în meseria sa mă presa foarte tare să fac astfel încât să ii se întoarcă fiica de 20 și ceva de ani acasă. Aceasta plecase de acasă din cauza stilului foarte autoritar al tatălui ei care, în același stil despotic mă presa să-i găsesc fata, care era deja domnișoară trecută bine de vârsta majoratului. Omul se chinuia, chit că era un fel de vedetă în breasla sa, și îmi cerea un lucru absurd pentru că îl vedeam pentru prima dată în viața mea, nu îi cunoșteam fata și nu aveam de unde să știu unde se află în România.

Pentru a nu se ajunge aici trebuie să ne smerim continuu, trebuie să spargem în fiecare zi, gheața egoismului care crește în inima noastră. Pentru asta trebuie să fim atenți la noi înșine și să ne mustrăm fără însă să cădem în deznădeje. Este esențial aici să ne rugăm lui Dumnezeu să ne lumineze astfel încât să ne vedem așa cum suntem, nu așa cum credem că suntem. Vedeți că Sf. Grigore Palama a fost învățat de tânăr să se roage „Luminează-mi întunericul!” astfel încât să aibă în continuu conștiința întunecării minții sale și deci să se deschidă și să-i permită lui Dumnezeu să intre în existența sa, să-L lumineze și după aceea să și acționeze corect. Acțiunea corectă în acest caz este asumarea stării în care ne aflăm și să ne apucăm hotărât să ne transformăm viața fără întârziere pentru că amânarea este una dintre cele mai perfide arme ale diavolului.

Mândria se topește în lucrarea pocăinței doar prin spovedanie sinceră; o perspectivă complementară despre rolul ei în viața de zi cu zi ne oferă părintele Pimen Vlad în Rolul spovedaniei în mântuire și viața de zi cu zi.

Luminarea minții prin rugăciune

Rugăciunea pentru luminare dumnezeiască se aseamănă cu momentul în care aprindem becul în cameră. Dacă până cu o secundă înainte credeam că totul în cameră este perfect, acum vedem câtă mizerie și dezordine este înăuntru. Aici este momentul critic: sau stingem becul și ne punem iarăși să lâncezim sau ne apucăm să facem curat în cameră cu ajutorul lui Dumnezeu. Desigur că unii se pot minții pe sine-și că nu au timp să facă curat pentru că sunt ocupați cu altceva însă asta este foarte rău pentru că mizeria se adună, se întărește și după aceea va fi foarte greu să o mai scoatem afară, dacă, desigur, mai avem curajul să ne apucăm de treabă.

Dacă, însă, imediat ce aprindem becul ne apucăm de treabă și facem în fiecare zi câte puțin atunci vom ajunge ușor-ușor să curățăm camera pentru că o obișnuință bună ajută mult pentru că obișnuința devine o a doua fire și este esențial să avem obiceiuri bune, în principal în modul de a gândi pentru că de acolo vine și modul de a acționa. Dacă continuăm cu curățirea camerei și mai ales a geamurilor acesteia, atunci intră din ce în ce mai multă lumină și vedem din ce în ce mai bine câtă mizerie este și curățăm mai bine, însă pe de altă parte ne crește conștiința limitărilor cămăruței noastre comparativ cu nemărginitele frumuseți de afară. De fapt, din cauza asta plângeau sfinții: pentru că pe măsura curățirii minții, a ochiului sufletului, vedeau cât sunt de depărtați de perfecțiunea lui Dumnezeu, de ceea ce trebuia să fim și atunci făceau totul ca să-și schimbe existența din temelii, să-și schimbe modul de a fi, gândirea, astfel încât să se întoarcă la starea după fire și să se ridice la starea mai presus de fire.

Luminarea minții este un rod al lucrării pocăinței, iar o prezentare dogmatică a acestei taine găsiți la Taina Pocăinței, pe crestinortodox.ro.

Schimbarea minții se face prin pocăință

De fapt, există o diferență esențială între pocăința, schimbarea minții, a gândirii – μετάνοια – și doar pocăința membrelor – μεταμέλεια. Iuda a avut-o doar pe cea de-a doua, rămânând încrâncenat în gândirea sa, în timp ce Petru a avut-o și pe prima și din cauza asta s-a mântuit. Dacă noi nu acceptăm că avem o greșeală de principiu, de mod de gândire și credem că avem doar o greșeală de moment, o greșeală de execuție – și uneori nici asta nu dorim să acceptăm – atunci nu ne putem vindeca sufletul nostru. Trebuie să acceptăm că suntem bolnavi până în inima noastră și trebuie să ne pocăim din inimă, să ne zdrobim inima de piatră cu nădejdea în Dumnezeu cel iubitor care ne va reclădi ca un om nou cu o inimă pufoasă, iubitoare de ceilalți prin Dumnezeu, și nu de noi înșine.

Desigur că acesta este un proces îndelungat care necesită constanță, sfat și atenție în programul duhovnicesc. Acest lucru, însă, nu trebuie să ne descurajeze pentru că este drumul împlinirii noastre și altă alternativă nu avem ca să scăpăm de chinul veșnic. Ar fi fost destul pentru noi o stare de neutralitate, de bine numai și numai ca să scăpăm de chinurile, neîmplinirile, neputințele, limitările și mai ales robiile cu care ne confruntăm, însă milostivul Dumnezeu ne dă cu mult mai mult dacă ieșim din această vale a plângerii – ne dă îndumnezeirea, adică asemănarea totală cu El prin unirea cu El. Această împlinire a existenței noastre nu vine dintr-odată – așa cum se aprinde becul în cameră, ci treptat: așa cum răsar zorile. Este adevărat că este un perioadă în care apare Soarele dreptății și atunci omul trăiește pe un cu totul alt plan existențial, desfătându-se de lumina iubirii Domnului. Iar Domnul e foarte frumos, să știți. Atunci omul își dă seama că de fapt pentru asta a fost creat.

Vedeți că din cauza asta îi cinstim, de fapt, mai mult pe Sfinții Ap. Petru și Pavel decât pe cei 12 apostoli la un loc: pentru că aceștia 2 s-au pocăit mai mult decât ceilalți la un loc, s-au nevoit mai mult decât ceilalți 12 și au ieșit din păcate mai mari decât au avut oricare dintre cei 12 apostoli. Ei sunt un mare exemplu dătător de curaj pentru noi, că dacă ei au putut să ajungă la îndumnezeire din hăul în care au fost, cu atât mai mult noi putem să ajungem. Din păcate, însă, noi nu o să ajungem la măsurile lor, pentru că nu avem dragostea dumnezeiască necesară și renunțarea la sine necesară. Unii se complac la măsuri mici, iar alții exagerează cu o nevoință peste măsurile lor care însă degrab se curmează. Toate extremele sunt de la diavol și din cauza asta trebuie să întrebăm astfel încât să înaintăm constant și să câștigăm înălțime duhovnicească așa cum câștigă avionul înălțime la decolare.

Schimbarea minții și a modului de a trăi se sprijină și pe un post integral, despre care am vorbit în Postul total ortodox: trupesc, sufletesc și duhovnicesc, o unealtă esențială pe drumul pocăinței.

Concluzie și îndemnuri pentru drumul pocăinței

Trebuie să nu ne mai iubim atât de mult pe noi înșine în sens egoist și să ne dedicăm total voii lui Dumnezeu și atunci vom fi cu mult mai fericiți decât ne putem imagina. Trebuie să înțelegem că scopul nostru este mântuirea sau sfințenia sau îndumnezeirea – fiecare unde tinde – iar pentru atingerea acestui scop avem nevoie de pocăință, de îmbunătățirea continuă, de extragerea minții continuă din centrii de păcat, de transformarea continuă din viermii care suntem în fluturii care am fost proiectați să devenim. Trebuie însă pentru asta să avem conștiința păcătoșeniei noastre, că suntem într-adevăr impregnați de păcat precum sugativa de cerneală și să avem ca principala noastră ocupație vindecarea sufletului nostru.

Să nu uităm că scopul nostru este veșnic și casa noastră este în ceruri. Pentru asta să ne nevoim întâi de toate cu ajutorul Domnului și atunci toate celelalte se vor adăuga nouă.

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Vă mulțumesc că ați stat cu mine până acum!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin!

Vă îndemn cu căldură să continuați cu răbdare pe drumul pocăinței, iar un sprijin practic pentru iertarea păcatelor găsiți în materialul Pocăința și mărturisirea – Taina Spovedaniei, de pe crestinortodox.ro.

Întrebări frecvente

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!