Demnitatea de ortodox în politică: prejudecăți și adevăruri – Ciprian Bucur, părintele Teologos
23 octombrie 2022
Gheron Daniil Katunakiotul (1931-2022): O viață închinată Maicii Domnului
24 octombrie 2022
Ascultați un scurt cuvânt al părintelui Justin în care acesta ne explică relația care ar trebui să existe între învățământul tinerilor și Biserică – relație care astăzi are destule probleme.
Audiție plăcută! (după clip aveți podcastul și transcriptul)
Powered by RedCircle
Educația din școala noastră neapărat era creștină, pentru că dacă vă puteți imagina, 80, 120 de copii erau stăpâniți de o învățătoare. Directorul școlii era preotul Petrescu. Noi, când îl primeam de 2-3 ori pe săptămână la școală, îl urmăream să vedem: „Măi, când pleacă Părintele?”. Și dintr-un colț acolo de livadă, ne uitam să vedem când închide poarta… Ei, bine, din 120 de copii, nu se mai auzea nici musca în aer când pleca sau se apropia de școală. Atât de mult se respectau disciplina și personalitatea preotului, încât el era cu adevărat părintele satului și nu era îngăduit să supere sau să deranjeze cineva pe preot. Preotul era considerat ca omul divin.
Dacă se supăra cumva la o slujbă și venea numai cu un cuvânt de amenințare, apoi tot satul era îngrijorat că, „am supărat pe Părintele”. De aceea vă spun că legătura aceasta a satului cu preotul, cu viața noastră creștină, s-a dezvoltat foarte mult în disciplină și nu era o teamă propriu-zisă, ci era o teamă binecuvântată, așa după cum privește creștinul nostru când vede ușile deschise de la Sf. Altar și privește Sf. Masă cu Evanghelia și cu toate frumusețea aceasta care ne dădea și un curaj, dar în același timp ne dădea și o evlavie și un fior creștin-ortodox care te lega de Evanghelia de pe Sf. Masă. Biserica era plină de la început până la sfârșit.
Nu se ieșea, nici nu intra, nu exista vreo joacă a copiilor pe afară; era păstrată cu sfințenie anafora pe care o așteptam să ne-o dea preotul din mâna lui, la sfârșitul Liturghiei. Era acolo un fel de vas argintiu păstrat pentru agheasmă, luam de aici anafora și de (dincolo) agheasma și veneam acasă cu toată evlavia și sfințenia. N-aveai voie să vorbești pe drum, așa după cum nici monahii nu au voie să vorbească unele și altele după Liturghie sau după slujbă ori chiar în timpul liber al lor.
De aceea și noi păstram această educație și formare, încât mergeam mai … rar așa, încât să nu mă ajungă, dar nici să ajung pe cineva, să mă întrebe de vorbă. Era, în sfârșit, multă legătură în viața aceasta a mănăstirilor cu creștinul nostru ortodox, care mergea la toate sărbătorile mari, duminicile, la slujbele călugărești, fie de la Durău, fie de la Secu, fie de la Sihăstria, dar plecam, nu stăteam acasă în nici un caz. Cu o săptămână înainte, cu două săptămâni, ne spunea mama: „Ei, copilașilor, păi duminică mergem la mănăstirea Neamțului.” Până la mănăstirea Neamțului erau vreo 18 km., era ploaie, era vânt, era climat destul de greoi, ca s-o iei la drum. Dar așa ne purta mama, pe unul îl ținea în brațe, pe unul îl lua de mână și al treilea era la sânul ei. De aceea și copiii noștri erau purtați, erau născuți, erau crescuți în post, în rugăciune și în ascultare.
Pomelnice online și donații
Doamne ajută!
Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.
Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .
Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)
Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.
Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!
2 Comment
Binecuvântaţi Părinte … Frumos articolul, vorbele Părintelui sunt mângăiere, însă în ziua de azi „Domnu’ Trandafir” al lui Mihai Sadoveanu nu mai există sau nu mai poate exista (ce frumos spune Sadoveanu „era Domnu. Domnu Trandafir, învăţătorul meu”. Al meu şi nu al altuia … ce frumoasă această revendicare spirituală!). Azi elevul are drepturi, profesorul / învăţătorul are obligaţii, dacă elevul nu învaţă, profesorul nu-şi face treaba, în regulamentul şcolar drepturile elevului sunt tot atâtea câte obligaţii are învăţătorul – adică multe. Când o învăţătoare îi cerea unui părinte să lucreze împreună pentru copilul cu probleme comportamentale grave, părintele îi spunea „eu nu am timp de el, de-aia îl trimit la şcoală să mi-l faci om”. Dar vedeţi dumneavoastră, dacă lutul este de proastă calitate, oricât de frumos ar ieşi vasul din mâna meşterului, nu va putea păstra apă în el. Va fi un vas frumos, dar inutil. Şi îmi mai aduc aminte că întotdeauna îi spuneam învăţătorului meu „domnule învăţător”, niciodată „tovarăşe” şi în acele timpuri când toţi erau „tovarăşi” mă bucuram că cunoşteam doi domni: „domn Părinte” şi „domn Învăţător”. Iar bunica îmi spunea întotdeauna „să fi domn e lucru mare”. Eram mândru că-i cunoşteam, că îmi vorbeau … Erau domnii mei. Iertaţi.
Lucian… Nu era cazul să ne mai amintești ceea ce este astăzi în școli, știm cu toții! Bucuria spuselor părintelui, nu trebuie umbrită cu realitatea. Măcar atât avem, că ceea ce vedem astăzi, la tot pasul, ne întristează.