Ce înseamnă să fim orbi – p. Teologos

De multe ori credem că știm care este realitatea și cine este orb și cine nu. Oare chiar așa să fie? Pornind de la Evanghelia despre orbul din naștere, vă propun să vedem împreună ce înseamnă să fim orbi înaintea lui Dumnezeu: cum ne închide părerea de sine în orbirea duhovnicească, de ce fariseii, deși vedeau, au rămas în întuneric și cum orbul luminat a ajuns, prin ascultare, smerenie și mărturisirea adevărului, să I se închine lui Hristos. La sfârșit vom vedea de ce luminarea începe cu curajul de a recunoaște că suntem orbi.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin

Hristos a înviat!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Introducere: ce înseamnă să fim orbi

Duhovnicește vorbind, vedem că minunea vindecării orbului din naștere are loc imediat după ce Domnul le-a zis fariseilor că El mai mare decât Avraam, fiind înainte de apariția lui Avraam, adică este Dumnezeu. Desigur că fariseii s-au scandalizat de asta până într-acolo încât au vrut să-L ucidă cu pietre, însă Domnul S-a ferit. În episodul cu orbul Sf. Ioan începe cu „ȘI trecând Iisus, a văzut un om orb din naștere”. Conjuncția „și” – cheie în greacă – arată faptul că acest episod este legat de precedentul și o consecință directă a acestuia: Domnul vrea să arate concret, faptic că El este Dumnezeu Creatorul și deci era înainte ca Avraam să înceapă să existe.

Legătura dintre cuvântul Domnului despre Avraam și minunea care ne arată ce înseamnă să fim orbi se vede limpede când citim pe rând capitolul 8 al Evangheliei după Ioan, încheiat cu pietrele ridicate asupra Lui, și capitolul 9, unde este istorisită întreaga vindecare a orbului din naștere.

Cauza necazurilor

În acest context îi vedem pe ucenicii lui Hristos că sunt limitați în gândire, crezând că doar păcatul este cauza necazurilor, lucru desigur invalidat de Domnul, pentru că sunt și alte cauze pentru care Dumnezeu poate îngădui un necaz cum ar fi, în cazul de față, arătarea lucrărilor lui Dumnezeu și prin aceasta folosul sufletului respectiv. Trebuie să știm că totdeauna lucrarea energiei necreate a lui Dumnezeu în existența umană este folositoare și mântuitoare pentru sufletul nostru, chiar dacă aceasta poate să contravină logicii noastre și să se opună distorsiunilor pe care le avem în noi, distorsiuni care ne chinuie și ne întunecă mintea.

Din cauza asta Domnul zice că trebuie să facă lucrările Tatălui care L-a trimis până când este ziuă pentru că dacă vine noaptea nu mai poate nimeni să lucreze. Noaptea are aici mai multe înțelesuri: se referă și la viața de după moarte care se poate stabiliza pe direcția greșită a distorsiunii existențiale, adică a iadului, a nopții, însă întâi de toate se referă la perioada care apare în viața noastră ca pregustare a nopții veșnice, perioadă care îi face pe păcătoși necrozați, nesimțitori. Știți, în clipa în care omul are o durere cronică și se stabilizează acolo, omul efectiv se amețește pe modul de gândire distorsionat respectiv. Și atunci, omul este de o nepăsare continuă față de orice virtute și are o opacizare față de oricine care nu este de acord cu idolul auto-îndumnezeirii pe care și l-a creat în sine-și.

De ce a îngăduit Dumnezeu ca orbul din naștere să trăiască atâția ani în întuneric și ce înseamnă să fim orbi fără nicio vină am tâlcuit mai pe larg în omilia De ce îngăduie Dumnezeu suferința, iar o mărturie în același duh găsiți în cuvântul rostit de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel la Duminica Orbului, Boala nu este întotdeauna o urmare a păcatului.

Despre părerea de sine sau ce înseamnă să fim orbi duhovnicește

Să nu credem că este greu să se întâmple asta. Din contră, dacă nu suntem atenți, astăzi este foarte ușor. Vedem că societatea este din ce în ce mai radicalizată, împinsă în bule cognitive de algoritmii de recomandare a rețelelor sociale care ne oferă ceea ce ne place astfel încât să ne țină captivi pe ecrane și să avem falsa impresie că toată lumea este de acord cu noi și că avem dovezi imbatabile pentru poziția noastră. În clipa în care ne radicalizăm astfel, atunci ne îngustăm viziunea doar la un punct, la punctul nostru de vedere, tăiem contactele cu ceilalți și devenim, de fapt, orbi duhovnicește. În orbirea noastră îi vedem pe ceilalți mai mult sau mai puțin sclavi care trebuie să ne ajute la împlinirea planurilor noastre depărtate de lumina lui Dumnezeu.

Dacă ne vedem pe noi înșine ca lumină și ca un centru mai mare sau mai mic al universului atunci ne chinuim și îi chinuim și pe cei cu care interacționăm. În orbirea noastră credem că ceilalți nu-și dau seama cine suntem și că cunoștința lor este limitată la limitele noastre. Pentru a ieși din această distorsiune trebuie să acceptăm în inima noastră că lumina vine de la Dumnezeu, că Acesta este centrul universului, iar noi suntem un nimeni prin noi înșine și că ceilalți cunosc cu mult mai multe decât noi.

Bulele în care ne închid ecranele ne arată, poate mai limpede decât orice, ce înseamnă să fim orbi duhovnicește astăzi; despre extremele care ne îngustează privirea și despre discernământul care o lărgește am vorbit în Extremismul și realitatea.

Cealaltă extremă: orbirea noastră în deznădejde

Desigur că aici există și cealaltă extremă a întunecării satanice, în care ne vedem pe noi înșine că nu suntem buni de nimic, că nu am realizat nimic, că suntem oribili și că toți sunt mai buni decât noi și sunt fericiți în timp ce noi suntem singuri și disperați. În acest caz avem nevoie de cealaltă parte a adevărului care ne spune că chiar dacă suntem un nimeni prin noi înșine, cu ajutorul lui Hristos avem fiecare dintre noi o valoare infinită, fiecare dintre noi fiind ireductibil diferit față de celălalt și având un rol absolut necesar în marea simfonie de mântuire a umanității pe care o dirijează bunul Dumnezeu.

Și deznădejdea face parte din ce înseamnă să fim orbi, fiindcă ne ascunde mila lui Dumnezeu; cum rămânem cu nădejde chiar atunci când ne vedem toate păcatele ne arată părintele Spiridon Bailey în De ce trebuie să ne împotrivim deznădejdii.

Voia lui Dumnezeu și urmarea ei

Este adevărat că putem să ne ratăm rolul cosmic pe care Dumnezeu cel perfect iubitor ni l-a trasat prin neascultarea noastră față de voia lui Dumnezeu exprimată direct sau prin intermediul oamenilor, mediului și întâmplărilor cu care Dumnezeu îngăduie să interacționăm. Voia lui Dumnezeu nu înseamnă să acceptăm orice, ci să fim totdeauna treji în a căuta dragostea, bucuria, pacea, bunătatea, înfrânarea și toate celelalte expresii ale energiei necreate în cotidian.

Dumnezeu totdeauna se manifestă în cotidian, însă trebuie să avem ochii sufletului deschiși ca să-i vedem acțiunile. Vedeți că în cazul orbului din naștere Și-a arătat lumina înțelegătoare atunci când a scuipat jos și a făcut noroi, adică materia din care l-a făcut pe Adam și a luat această materie și i-a creat ochi orbului punând noroiul în orbitele goale. Pentru că orbul este om matur, Domnul îi respectă desăvârșit libertatea de alegere și, cu toate că îi creează ochii, Dumnezeu îi cere și cooperarea lui prin ascultare.

Cine vrea să înțeleagă ce înseamnă să fim orbi la voia lui Dumnezeu care ni se arată în cotidian găsește în omilia Voia lui Dumnezeu felurile în care Domnul ne călăuzește, iar roadele pe care trebuie să le căutăm treji sunt enumerate de Sfântul Apostol Pavel în capitolul 5 al Epistolei către Galateni.

Scăldătoarea Siloamului: ascultarea care vindecă orbirea noastră

Vedeți că îi spune să meargă la Scăldătoarea Siloamului (care se tâlcuiește „trimis”) și așa a văzut. Scriptura notează și tâlcuirea cuvântului Siloam ca „Trimis” ca să știm foarte clar că spălarea cu apa trimiterii, adică a ascultării îi curăță omului ochii duhovnicești de noroiul patimilor și așa omul începe să vadă cu adevărat. Să nu uităm că mersul până acolo pentru cineva orb constituia o performanță, din cauza asta să nu ne descurajăm în clipa în care avem o ascultare mai grea pentru că la capătul acesteia este creșterea vederii duhovnicești, iar, pe de altă parte să nu judecăm pe cineva care primește o ascultare care pare ușoară la arătare pentru că nu știm câtă orbire are mintea lui și cât de dificil îi este fratelui să o facă.

Scăldătoarea în care și-a spălat ochii orbul din naștere nu este o legendă, iar descoperirile care o confirmă sunt prezentate în materialul nostru Scăldătoarea Siloam – mărturii arheologice; felul în care ascultarea vindecă orbirea noastră este tâlcuit și într-un material mai vechi de pe site, Duminica Orbilor.

Credința: ce înseamnă să fim orbi în fața minunii

Vedeți că în cazul orbului vindecat, cunoscuții lui nu credeau că era el socotind că e o sosie, știindu-l că efectiv nu avea ochi. E de așteptat să nu creadă pentru că oamenii nu cred că un ac și un tanc cad într-o prăpastie în același timp – foarte posibil ca acul să cadă chiar mai repede – cu atât mai puțin să creadă că un teslar de aproximativ 33 de ani să-i facă unui cerșetor ochi din noroi care să funcționeze într-un minut printr-o spălare cu apă.

De asemenea, să nu zicem că erau oameni simpli și astăzi noi suntem mai deștepți. Posibil să avem mai multe date, însă, dacă mintea e întunecată, tot refuză să accepte. Vedem că de regulă omul de azi nu poate să accepte că continuumul spațiu-timp se curbează chiar dacă avem undele gravitaționale care sunt valuri în spațiu-timp, unde observate deja din 2015. De asemenea, omul nu crede că timpul se dilată cu toate că avem formulele dependenței timpului în funcție de viteză cu consecința directă că la viteza luminii timpul nu mai curge, timpul se oprește. Ca să nu ne crape mintea, fraților, să vă dau o dovadă mai simplă a proprietății materiei de a curba continuumul spațiu-timp: curbarea traiectoriei luminii ca formă de radiație pură fără greutate în apropierea unei mase foarte mari cum ar fi o planetă.

Fraților, trebuie să ne smerim și să acceptăm că Dumnezeu este mai deștept ca toți. Să știți că acceptarea minunii în cotidian ca prezență a unui Dumnezeu minunat și iubitor este o experiență eliberatoare și nu îngrozitoare. Este îngrozitoare pentru cel care se crede dumnezeu, pentru că dintr-o dată vede că intră în întunericul închisorii sale de uzurpator lumina adevăratului Dumnezeu. Din cauza asta este mult mai ușor de acceptat că undele gravitaționale există și sunt valuri în continuumul spațiu-timp, chiar dacă este nevoie de echipament și personal foarte scump pentru a le detecta, decât să creadă un ateu că un orb e vindecat de Dumnezeu chiar dacă îl poate vedea toată lumea. De ce se întâmplă asta? Problema e că dacă acceptăm că Iisus a pus ochi unui orb cu orbitele goale, atunci trebuie să acceptăm că Iisus este Dumnezeu întrupat și atunci trebuie să acceptăm toată învățătura Sa ca fiind perfectă, lucru care este inacceptabil pentru omul iubitor de păcat, pentru că învățătura lui Iisus distruge idolul iubirii de sine, calcă în picioare omul cel vechi pe care îl iubim atât.

Știința care se închide în propria logică ne arată și ea ce înseamnă să fim orbi în fața minunii; am vorbit despre această orbire duhovnicească a minții în Știința oarbă și orbul care vede, iar despre smerenia de a primi adevărul așa cum este, și nu cum ni l-am dori, în Smerenie, adevăr, orbirea evoluționismului.

Forța smereniei și orbul luminat

Vedeți că orbul vindecat era relativ liber de stăpânirea acestui tiran al egoismului pentru că nu încerca să scape de trecutul său degradant în ochii lumii acesteia căzute, ci și-a asumat faptul că fusese orb și cerșetor. Vedeți că el este iubitor de adevăr, spunându-le oamenilor ce s-a întâmplat. Este impresionant că orbul spune că vindecătorul său se numea Iisus, adică s-a interesat cine este cel care l-a făcut bine, i-a păsat și i-a mulțumit, chiar dacă după aceea orbul vindecat nu mai știa unde este Domnul. Asta pe plan duhovnicesc arată faptul că în viața duhovnicească după ce Dumnezeu ne dă luminarea prin ascultarea pe care o facem, Domnul se retrage pentru a ne arăta voința în a mărturisi adevărul și a rămâne de partea Celui care ne-a făcut bine după cum a rămas orbul și nu a trece de partea vrăjmașilor după cum a făcut slăbănogul. Fraților, e nevoie de forța smereniei și a credinței în Dumnezeu pentru a rezista plăcerilor și presiunilor din partea așa-zișilor puternici ai acestui veac care vin și pleacă precum norii lungi pe șeșuri.

Orbul luminat rămâne de partea Celui care l-a vindecat, pe când slăbănogul de la Vitezda se duce și le spune iudeilor cine l-a făcut sănătos; despre această nerecunoștință am vorbit în Slăbănogul din noi, iar puterea ascunsă a smereniei, fără de care nu putem înțelege ce înseamnă să fim orbi, am cercetat-o în Smerenia, accesul, puterea.

Încrederea în sine. Fariseii arată ce înseamnă să fim orbi

Vedem că în cazul fariseilor avem comportamentul tipic al celor puternici ai veacului acestuia: încrederea în optica lor, lucru care le taie flexibilitatea smereniei și deschiderea prin credință către Dumnezeu. De fapt, este evident că dacă cineva crede în realitatea pe care o vede el nu o să mai creadă în realitatea mai presus de vederile sale, în realitatea lui Dumnezeu. Fariseii se certau între ei dacă Iisus este de la Dumnezeu sau nu, de vreme ce i-a făcut ochi omului sâmbăta. Dacă ar fi avut experiența luminoasă a harului lui Dumnezeu și prin aceasta ar fi știut că Domnul iubire este, fariseii ar fi înțeles că sâmbăta este pentru om și nu omul pentru sâmbătă adică sâmbăta nu se lucrează pentru că Dumnezeu dorește ca omul să-L caute mai intens o dată pe săptămână măcar și a ales sâmbăta pentru acest lucru.

După Învierea Domnului, în legea cea nouă, ziua de odihnă în care harul este mai mult a devenit ziua a 8-a, adică duminica pentru că atunci este harul mai intens. Noi nu lucrăm duminica nu pentru a avea timp să păcătuim, ci pentru a avea timp să folosim harul, energia necreată care este mult mai intensă în această zi după cum Dumnezeu ne-a arătat prin Învierea Domnului și prin pogorârea Duhului Sfânt care amândouă s-au întâmplat duminica.

Cearta fariseilor referitoare la sâmbătă și la Iisus am putea spune că este ca și cearta de mai demult a oamenilor de știință care se certau dacă lumina este formată din corpusculi SAU din unde, în timp ce adevărul este puțintel altul. Și anume că lumina, și nu numai, prezintă proprietăți duale: și de corpuscul și de undă. Să avem grijă că adevărul poate să fie deasupra noastră și diferit de optica noastră, de binomul cu da și nu. Problema cu fariseii este că ei, însă, nu au avut flexibilitatea smereniei ca să iasă din cadrul foarte strâmt al viziunii proprii. Decât să accepte această ieșire, preferau să distrugă realitatea care nu se conformează. Preferau iadul mândriei decât libertatea smereniei.

Încrederea în optica proprie i-a făcut pe farisei să vadă minunea cu ochii și să rămână totuși în întuneric; iată ce înseamnă să fim orbi cu ochii deschiși. Despre deosebirea dintre această încredere și credința adevărată am vorbit pe larg în Credința în Dumnezeu, nu încrederea în sine, iar cuvântul Domnului despre sâmbăta făcută pentru om îl găsiți în capitolul 2 al Evangheliei după Marcu.

Orbul luminat mărturisește că Iisus este prooroc

În acest context capătă o altă dimensiune mărturisirea fostului orb în fața întunecaților farisei atunci când le spune că Iisus este prooroc. De fapt, aceasta este cea mai înaltă cunoștință pe care poate un om normal să o aibă fără ca Dumnezeu să intervină cu intensitate mare în inima sa. Trupul și sângele nu pot să descopere că Iisus este Fiul lui Dumnezeu, ci numai Domnul poate să dea această luminare prin harul Său atunci când se află în lucrare.

Iudeii erau însă prizonieri sub cea mai cruntă tiranie, tirania propriului sine pătimaș, propriilor gânduri, propriilor idei care este pregustarea tiraniei iadului și din cauza asta se chinuiau pentru nu puteau să accepte că Dumnezeu care este Cel care impune realitatea este Altcineva decât ei înșiși și Altcineva decât credeau ei că este. Este groaznic pentru toți, mai ales pentru cei care suferă de această distorsiune cognitivă maximă – aceea de a rata pe însuși Dumnezeu.

Orbul luminat ajunge prin smerenie până la mărturisirea că Iisus este prooroc; mai departe de atât nu ne pot duce trupul și sângele, după cum îi spune Domnul însuși lui Petru în capitolul 16 al Evangheliei după Matei. Ce înseamnă să fim orbi prin încrâncenare și cum ne deschide ochii smerenia se vede frumos și în întâlnirea samarinencei cu Hristos, pe care am tâlcuit-o în Duminica samarinencii: apa cea vie și flexibilitatea smereniei.

Mărturisirea adevărului în fața celor orbi duhovnicește

Părinții orbului au fost chemați în încercarea de a anula evidența, însă aceștia, dându-și seama de distorsiune, i-au trimis pe farisei înapoi la fiul lor, pentru că le era frică de cei distorsionați care dețineau puterea. Este foarte interesantă bogăția de detalii și grija cu care Sf. Ap. Ioan îi îndreptățește pe părinții celui vindecat, chiar dacă Sf. Ioan nu era de față atunci fiind cu Domnul altundeva. Foarte probabil că a auzit toată această întâmplare de la însuși orbul căruia i s-au creat ochii de către Hristos.

Vedem că presiunea la care a fost supus fostul orb nu mai are legătură cu o dorință sinceră de a afla adevărul, ci cu lupta încrâncenată de a impune un pseudo-adevăr, o propagandă, de a impune o agendă. L-au chemat iarăși și i-au spus „Dă slavă lui Dumnezeu!” adică în limbaj rabinic îl conjurau, îl forțau să spună adevărul, însă un adevăr impus de ei pentru că imediat îi spun „Noi știm că Omul acesta e păcătos”, referindu-se la Iisus. Orbul, însă, se menține în adevăr pentru că mărturisește doar ce știe: aceea că a fost orb și că acum vede, accentuând pe faptul că asta nu înseamnă deloc că Domnul ar fi păcătos. Pentru că omul rămâne smerit în adevăr este inatacabil și din cauza asta, în disperare de cauză, fariseii încearcă iarăși cu aceeași întrebare să afle ce i-au făcut de i-a deschis ochii. Desigur că încrâncenarea lor devine absurdă, lucru care este taxat fără teamă de către fostul orb luminat de Dumnezeu care îi întreabă în derâdere, păstrându-și totuși noblețea neînfricată, dacă nu cumva doresc să devină ucenici ai lui Iisus.

Vedeți că în clipa în care cineva se ține de adevărul Hristos cu toate că este presat de întunericul minciunii ca să se lepede, omul acesta se curăță ca aurul în topitoare și la presiunea întunericului coroborată cu lumina lui Hristos, omul se transformă dintr-un cărbune întunecat și casant într-un diamant strălucitor și foarte rezistent la presiune.

Mărturisitorii din temnițele comuniste au trecut prin aceeași presiune ca orbul luminat și mulți au ieșit din ea ca diamantul din cărbune; viața lor este un răspuns viu la întrebarea ce înseamnă să fim orbi sau văzători în fața minciunii, iar amintirea lor este păstrată în dialogul Sf. Ioan Ianolide și Aspazia Oțel Petrescu: mărturii despre Sfinții închisorilor.

Intenția inimii: ce înseamnă să fim orbi față de noi înșine

Trebuie să fim atenți să rămânem în lumina iubitoare a lui Hristos pentru că vrăjmașul încearcă într-un mod viclean să-l descumpănească pe luptătorul adevărului. Fariseii îl ocărăsc pe cel vindecat că el este ucenicul lui Iisus – care era pe atunci un necunoscut considerat rebel – și ei sunt ucenicii lui Moise care atunci era văzut ca omul lui Dumnezeu prin excelență, cel care le-a dat Legea de la Domnul. Este demn de remarcat faptul că Scriptura spune că l-au ocărât pe orb cu asta, cu toate că, teoretic vorbind, este mare laudă să fie cineva numit ucenic al lui Hristos. Scriptura spune astfel pentru că ocara este dată de intenția de ură a sufletului și nu atât de cuvintele în sine. Din cauza asta să avem mare grijă ce avem în inima noastră și să nu ne mințim pe noi înșine zicând că am spus cuvinte frumoase pentru că Dumnezeu și de multe ori și celălalt își dau seama de intențiile noastre agresive și noi vom fi primii care ne vom păgubi.

A nu vedea ce ascund cuvintele noastre frumoase este chiar ce înseamnă să fim orbi față de noi înșine; despre puterea de a răni a vorbelor, pe care orbirea noastră nu o mai vede, am vorbit în Cuvintele pot fi o formă de violență, iar despre felul în care primim ocara fără să ne tulburăm ne vorbește maica Monica în Ascultarea și ocara.

Harul și comportamentul uman: ce înseamnă să fim orbi de tulburare

De fapt, se vede în discuție care este cel care este cu Hristos prin pacea sa și care este depărtat de Hristos după tulburarea și agresivitatea sa, adică după lipsa semnelor harului. Dacă vedem că într-o situație se retrage harul de la noi și ne tulburăm, ni se întunecă mintea, să avem grijă să nu acționăm pentru că suntem sub influențe demonice și nu o să iasă bine lucrul respectiv. Să nu acționăm sub impulsul momentului, ci mult mai bine să amânăm până când dispare tulburarea și se luminează mintea și vine harul. Sunt foarte rare cazurile în care trebuie să acționăm imediat și atunci să ne rugăm cu durere și smerenie înainte, astfel încât să ne lumineze Domnul ca să putem să luăm decizia corectă, să ne comportăm cum trebuie. Dacă nu facem asta, chiar dacă ajungem să zicem un lucru adevărat, n-o să iasă bine pentru că nu suntem sub har, nu suntem în voia lui Dumnezeu, ci suntem în distorsiune, sub influență demonică.

Vedeți că fariseii au zis într-un final un lucru adevărat atunci când au zis că ei știu că Dumnezeu a vorbit prin Moise, dar că pe Iisus nu Îl știu de unde este. Însă pentru că erau în distorsiune, în greșeală, tot nu a ieșit bine pentru ei. Cel vindecat le explică foarte logic că e foarte grav că nu își dau seama de unde e Iisus pentru că este evident că Acesta a venit de la Dumnezeu pentru că numai Dumnezeu poate să deschidă ochii unui orb din naștere. Deci fariseii nu au legătură cu Dumnezeu, nu Îl cunosc pe Dumnezeu. Din veac nu s-a auzit ca cineva să creeze ochi din noroi care să fie integrați în organism funcționând perfect așa cum a făcut Hristos. Și dacă tu nu-l cunoști, înseamnă că nu Îl cunoști pe Dumnezeu.

Tulburarea ne arată ce înseamnă să fim orbi duhovnicește tocmai în clipele în care am vrea să hotărâm repede; cum ne păzim gândurile până se întoarce pacea harului am arătat în Războiul de gând, iar o sinteză patristică despre paza minții găsiți pe crestinortodox.ro.

Unde duce negarea de Dumnezeu

Învățătura fostului orb a fost imbatabilă și evident corectă, însă cei orbiți de patimile lor, în loc să se smerească și să fie flexibili și să accepte adevărul, au preferat înțepenirea întunericului patimilor egoiste și l-au dat afară din Sinagogă. E groaznic ca cineva să repete disperat aceleași întrebări nu pentru a afla adevărul, ci numai pentru a încerca să smulgă răspunsul așteptat de monstrul din el. Se frânge, cum s-au frânt copacii de pe drumul unde sunt aici. E groaznic ca cineva să refuze realitatea, să nege pe Cel ce este, cu acuza că omul Lui este păcătos. Omul neagă pe Dumnezeu și pe trimișii Lui pentru că se iubește pe sine atât de mult încât se consideră pe sine un dumnezeu. Și atunci, omul se frânge. Omul nu se frânge pentru că este moale, ci pentru că este prea dur pentru prea mult timp. Dumnezeu este dătătorul existenței, este atotprezent și atotputernic și Dumnezeu este imutabil și în clipa în care încercăm să-L împingem la marginea existenței și chiar să-L scoatem din existența noastră, atunci de fapt ne împingem pe noi la marginea ei, în întunericul cel mai din afară unde sunt plânsul și scrâșnirea dinților.

Asta au pățit și fariseii întunecați care cu acuza că orbul luminat s-a născut tot în păcate – acuză absurdă dacă e să ne gândim că și ei erau la fel și că nu prea are logică acuza asta – fariseii l-au dat afară, afară din existența lor. Da, însă, când Hristos dătătorul de lumină și viață a aflat că a fost dat afară, l-a găsit. Vedeți că Domnul este cu cei prigoniți din cauza adevărului și nu cu cei prigonitori care sunt astfel din cauza iubirii de sine, din cauza în-fumurării. Grăitor este faptul că în clipa în care cineva este prigonit din cauza adevărului, Domnul i se arată ca să-l ridice la cunoștința Fiului lui Dumnezeu și asta pentru că omul prigonit pentru Hristos capătă în el pe cel Răstignit și începe să-L cunoască din experiență. Totdeauna Învierea vine prin Cruce.

Capătul negării de Dumnezeu ne descoperă ce înseamnă să fim orbi cu totul: cine Îl scoate pe Dumnezeu din existența sa se împinge singur spre întunericul cel mai din afară, așa cum au pățit fariseii, orbi duhovnicește până la capăt. Însă Învierea vine totdeauna prin Cruce, iar în Răstignirea și Învierea: de ce? am vorbit despre această taină și despre iadul ca înstrăinare de iubirea lui Dumnezeu.

Dumnezeu îi găsește pe cei care caută adevărul

Vedeți că Domnul imediat ce îl găsește pe orbul luminat îl întreabă direct „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?” lucru care era aproape de neconceput pentru iudeii care știau doar de un singur Dumnezeu, noțiunea de Sfânta Treime amintindu-se doar adumbrit în Vechiul Testament. Cu toate acestea, orbul luminat fiind, nu cade în nicio extremă – nici în cea a rejectării habotnice și nici în cea a credulității oarbe – pentru că Îl întreabă pe Iisus cu smerenie, respect dar și demnitate: „Dar cine este, Doamne, ca să cred în El?”.

O întrebare foarte frumoasă care arată faptul că omul rămâne om cu capul pe umeri, deschis spre iubire înțelegătoare. Domnul îl susține și îl validează imediat ca om spunându-i cu drag, bucurie și smerenie că „L-ai și văzut! Și Cel ce vorbește cu tine, Acela este.” Adică n-a văzut multe lucruri, fiind orb din naștere, însă pe Fiul lui Dumnezeu L-a și văzut deja. Domnul îl ajută astfel pentru că acum cel vindecat era singur, dat afară din comunitatea orbilor spiritual, din cauza mărturiei sale de dragul Adevărului și atunci Hristos care este Adevărul se revelează lui. Domnul, însă, din delicatețea smereniei, evită să se promoveze pe sine direct într-o astfel de discuție și din cauza asta vorbește la persoana a 3-a despre Sine. Iisus este foarte delicat atunci când omul încearcă să fie bun și smerit și îl ajută. Dumnezeu cel atotputernic se împotrivește doar celor care sunt mândri.

Vedeți că atunci când omul face binele pe care îl poate, atunci și Dumnezeu face asemenea cu el. Problema cu orbul era că cel care este supus unor astfel de presiuni e posibil să cedeze și să se depărteze conștient sau inconștient de Adevărul Hristos. Din cauza asta Dumnezeu era nevăzut în inima sa și mai apoi văzut în fața sa pentru a-l susține pe drumul său către luminarea cea adevărată prin ascultare smerită, răbdare cu noblețe și mărturisire pentru adevăr. Imediat ce a fost dat afară, Mântuitorul l-a prins.

Hristos îl caută pe orbul luminat așa cum l-a căutat și pe Toma, ca să-i dăruiască vederea credinței; despre această apropiere am vorbit în Necredința lui Toma și apropierea de Dumnezeu, iar cuvântul potrivit căruia Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har îl găsiți în capitolul 4 al Epistolei Sfântului Iacov.

Ce înseamnă să fim orbi: conștiința întunecării noastre

Vedeți că la sfârșitul acestei întâmplări Domnul nu se concentrează pe crearea ochilor din noroi în 10 secunde, ci se focusează pe necesitatea smereniei pentru luminare, pe faptul că este esențial să avem conștiința întunecării noastre, conștiința depărtării noastre de Dumnezeu astfel încât să ne putem deschide față de Acesta și să căutăm luminarea necesară pentru a vedea lucrurile așa cum sunt.

Omul fără Dumnezeu este condamnat la orbirea cauzată de patimile sale, de egoismul său și de lipsa cunoașterii realității pentru că axul central și generatorul realității este Dumnezeu. Vedem că oamenii care sunt departe de Dumnezeu se chinuie cu o acută lipsă de sens și de identitate pentru că identitatea este dată de Adevărul suprem care este Dumnezeu Creatorul, iar sensul omului este unirea cu Dumnezeu cel perfect. Vedeți că în clipa în care Hristos S-a revelat ca Dumnezeu orbului vindecat, atunci acesta I S-a închinat ca unui Dumnezeu. Verbul care este folosit în original este προσκυνώ care este închinarea către dumnezeire și nu o simplă înclinare în fața unei doamne.

Într-o omilie anterioară despre aceeași Evanghelie, Orbi și incompetenți, am vorbit despre neputința de a ne vedea propriile limite, adică despre ce înseamnă să fim orbi fără să știm; o tâlcuire în același duh a scris părintele profesor Emil Jurcan, care arată cum dă fostul orb lecții de vedere duhovnicească celor orbi spiritual.

Lipsa adevărului ne duce în haos

Dacă nu acceptăm un Adevăr unic și absolut atunci rămâne fiecare cu pseudo-adevărul lui, lucru care duce la haosul civilizației actuale. Adevărul relativ nu este de fapt adevăr, ci doar o părere, o himeră a opticii noastre distorsionate. Asta se vede, din păcate, foarte bine și în știință unde avem foarte multe greșeli, fraude și înșelăciuni, mult mai multe decât ne-ar plăcea să credem. Din toate aceste greșeli doar aproximativ o cincime sunt cele care sunt din așa-zisele „greșeli cinstite” adică provocate de limitările omenești sau ale aparatelor fără premeditare. Cele mai multe însă dintre abateri – aproximativ 80% – sunt cauzate de patimile umane.

În această situație în care ne aflăm cu toții trebuie să fim atenți la noi înșine și imediat ce vedem că am greșit să ne cerem iertare – să nu pierdem vremea. Ba chiar este bine să ne cerem iertare și fără să examinăm foarte mult cine a greșit de fapt și câte procente a greșit și cu câte zecimale. Desigur că este necesar discernământul, dar dacă nu este ceva grosier sau ceva legat de credință cum sunt 95% din cazuri care nu sunt lucruri serioase, atunci este foarte bine să spunem repede „Te rog să mă ierți!” și „Hai, să vedem cum putem să facem mai bine”.

Să nu ne încrâncenăm pe poziția noastră numai pentru faptul că am luat-o și/sau pentru că este publică. Este necesar să avem flexibilitatea smereniei și să întoarcem volanul la curbe ca să ne menținem mașina pe drumul desăvârșirii. Evident că la curbe trebuie să reducem viteza pentru că altfel ne vom izbi de parapeți. Cu alte cuvinte atunci când apare o schimbare să avem scaun la cap și să analizăm puțintel lucrurile, sfătuindu-ne cu cei pe care îi validează Dumnezeu în fața noastră și să nu ne repezim ca berbecul înainte pe drumul trasat de satisfacția mândriei care provine din gândurile noastre, pentru că astfel o să dăm cu oiștea în gard.

Cine vrea să știe ce înseamnă să fim orbi în viața de zi cu zi să privească încrâncenarea cu care ne apărăm o poziție doar pentru că am rostit-o public; despre această mândrie care nu mai poate da înapoi am vorbit în Mândria încrâncenată, iar despre iertarea cerută repede, înainte ca răul să prindă rădăcini, în Ținerea de minte a răului.

Concluzii: ce înseamnă să fim orbi și curajul credinței

Fraților, Domnul ne-a arătat că trebuie să ne schimbăm total existența distorsionată însă pentru asta trebuie să avem conștiința faptului că suntem orbi, că avem mult întuneric în noi și că avem nevoie de luminare de sus. Dacă noi ne afișăm ca autosuficienți atunci Dumnezeu care este Lumina lumii nu vine în sufletele noastre.

Nu este nevoie de mult lucru pentru asta. Să vă dau un caz personal, unul mic. La un moment dat filmam un clip cu întrebări și răspunsuri cu un grup de pelerini către sfârșitul pandemiei când tocmai se ridicaseră restricțiile. Atunci unul dintre pelerini m-a întrebat pe cameră cu toată încrederea „Părinte ce părere aveți despre oxidul de grafen?” – o temă foarte în vogă atunci. Atunci m-am rugat la Maica Domnului ce să-i răspund și Preasfânta m-a luminat cu luminare mare și mi-a dat răspunsul direct de la Duhul Sfânt și am spus „Nu știu!” și atunci m-am umplut de multă lumină, dragoste și eliberare.

Trebuie puțin curaj, fraților, pentru a scăpa de orbirea de care suferim. Să avem curajul credinței să ne recunoaștem orbirea ca să ne lumineze Hristos.

Așa să ne ajute bunul Dumnezeu!

Vă mulțumesc că ați avut luminarea și îngăduința să stați cu mine până acum!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Hristos a înviat!

Ca să ne recunoaștem orbirea avem nevoie de curaj, iar despre curajul credinței care ne scoate din frică am vorbit în Curajul credinței: de la frică la siguranța în Dumnezeu. Pentru cine vrea să afle până la capăt ce înseamnă să fim orbi și cum ne curățim inima ca să vedem, recomand și cuvântul părintelui Spiridon Bailey, Cum scăpăm de întunericul duhovnicesc.

Întrebări frecvente

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!). Stripe limitează lungimea textelor și din cauza asta vă rugăm să fiți scurți. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!