Nașterea Domnului, nașterea bucuriei – p. Teologos

Ascultați un material în care încercăm să prezentăm care este importanța Nașterii Domnului precum și care sunt consecințele acestui eveniment de importanță maximă în istoria omenirii.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Căderea lui Adam – semnificație

Căderea lui Adam este imensă. Nici măcar nu ne putem imagina cât de mare este pentru că cei mai mulți dintre noi nu avem experiența stării de dinainte de cădere și nu avem experiența societății de dinainte de creștinism.

Înainte de cădere vedem că Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul și asemănarea Sa, adică Domn și stăpân peste toată creația, având o unitate perfectă între persoane, formând un singur Adam după cum Dumnezeu este un singur Dumnezeu având o unitate perfectă între persoane, adică între Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Noi astăzi nu mai avem această unitate perfectă de dinainte de cădere, adică nu ne mai cunoaștem gândurile, nu ne mai partajăm sentimentele, trăirile, experiențele. De asemenea, nu mai avem cunoștința simplă, imediată și totală. Vedeți că Adam o avea din cauza unirii cu Dumnezeu și avea chiar și înainte-vederea că spunea că va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup. Care tată și care mamă? …Că nu existau încă.

În clipa în care Adam cade, pierde această cunoștință pentru că se rupe de Dumnezeu, se rupe de femeie, se rupe în sine și se rupe de natură care nu îl mai recunoaște drept stăpân. Părțile sufletului său se comportă distorsionat și de aici distorsiunea, păcatul în lume care, după cum spuneam, înainte de creștinism era cu mult mai mare.

Păcatul și statutul persoanei

Persoana nu conta și nu contează în afara creștinismului decât cel mult ca resursă, ca sclav, ca obiect de împlinire a patimilor egoiste a celui care are puterea. Asta desigur că ajunge până la ucideri. Vă amintesc că în Vechiul Testament existau jertfe ritualice, ucideri de copii pentru Baal. Uciderile nu erau numai ritualice sau în război ci și în încăierări sau din onoare sau, mai exact, din mândrie. Uciderile din mândrie există până astăzi la culturile care nu sunt influențate de creștinism. Cea mai cunoscută este de fapt o sinucidere: seppuku sau harakiri, cum se mai numește. Dacă tot vorbim de japonezi, înainte de influențele creștine, dacă roninul (țăranul) nu se apleca destul în fața nobilului, acesta îi și tăia capul înainte să-l întrebe cum îl cheamă și dacă are familie de crescut. De fapt și Samuraii puteau să omoare orice trecător de rând numai ca să-și încerce sabia sau din plictis.

Pe alt plan, din păcate, sunt comune uciderile copiilor care refuză să se căsătorească în mariaje forțate. De asemenea, în islam este valabil și faptul că dacă femeia cere divorțul, este în pericol să fie ucisă, asta, desigur, dincolo de bătaia pe care poate să o primească foarte ușor. Desigur că în concordanță cu islamul, dacă cineva trece de la islam la creștinism, el poate fi ucis de orice musulman.

Desigur că dacă ne apucăm să vorbim de formele de sclavie și de trafic de carne vie care există până astăzi, după 2000 de ani de creștinism sau de copiii care sunt folosiți pe post de soldați sau scuturi umane în zonele de conflict, nu ne-ar ajunge nici timpul și nici puterea emoțională ca să dezvoltăm acest subiect. 

Turnul Babel – de la intenție la realitate

Pentru că păcatul, boala lui Adam a fost foarte mare, Dumnezeu i-a separat și mai mult pe persoanele care îl formau pe Adam pentru că acestea folosind aceeași limbă în loc să se apropie de Dumnezeu prin duhovnicie, încercau să se apropie de acesta prin materie, construind turnul din Babilon. E de fapt continuarea căderii lui Adam din rai când acesta a fost înșelat de viclenia diavolului să caute cunoștința desăvârșită în materie de unul singur, fără Dumnezeu. Materia induce despărțire, război pentru că în materie avem principiul excluziunii – un loc este ocupat de o singură entitate; ce este al meu nu este al tău. Duhovnicia unifică, pe când materia, trupul desparte. Iubirea sufletească este iubirea adevărată, duhovnicească, pe când iubirea trupească este o distorsiune – îl transformă pe om din duhovnicesc în trupesc, animalic. Unirea trupurilor este traumatică dacă nu există mai întâi unirea sufletelor sub binecuvântarea lui Dumnezeu.

Astfel a crescut păcatul și a împărățit moartea. Nicăieri nu se mai afla cinstirea lui Dumnezeu, nicăieri cunoașterea Lui în afară de puțini oameni mișcați de legea naturală a conștiinței prin care L-au cunoscut pe Dumnezeu cum au fost Avraam și ceilalți patriarhi până la Noe, când Dumnezeu a resetat societatea pentru că Duhul Sfânt nu mai putea să mai rămână în oameni pentru că aceștia eșuaseră definitiv în trup. Și asta cu toate că Dumnezeu îi avertizase mai înainte prin Sodoma și Gomora că acest lucru este distructiv. În Sodoma oamenii deja eșuaseră în trup și se duceau din rău în mai rău, într-o bestialitate din ce în ce mai adâncă și atunci ca să oprească asta, Dumnezeu i-a omorât. Cu toate acestea, oamenii nu au luat aminte, și cugetul trupesc s-a răspândit și mai mult până când pe vremea lui Noe, Dumnezeu i-a șters pe toți și l-a păstrat numai pe Noe care era mai spiritual.

Legea dată lui Moise

După aceea, pentru vindecarea omului, Dumnezeu a dat legea prin Moise, însă oamenii care îl așteptau la poalele muntelui unde Moise vorbea cu Dumnezeu într-un supershow de neegalat, s-au dezis de Moise și de Dumnezeu, făcându-și un idol din averile lor. Oamenii atât de tare s-au îmbătat și s-au distrat că idolul pe care l-au făcut a ieșit oarecum din întâmplare asemănător cu un cap de vițel și astfel au spus oamenii că este vițelul de aur care îi ajută. Ajunseseră într-o asemenea stare de abrutizare că de nervi, Moise a dat cu tablele legii de pământ și le-a spart. După aceea s-a căit și s-a dus după altele, însă oamenii tot nu s-au îndreptat. Cuvântul scris ajută, însă numai până la un punct. Domnul a trimis și pe profeți însă nici aceia nu au izbutit pentru că răutatea s-a întărit și mai mult, nu mai era numai într-o parte, ci cuprinsese tot sufletul. Nu se mai putea pune un plasture undeva pentru că tot sufletul era bolnav. Nu putea nici să se îndrepte pentru că îi lipsea flexibilitatea smereniei. Din cauza asta David în numele tuturor strigă către Dumnezeu „Doamne, apleacă cerurile și Te pogoară”.

Hristos – noul Adam care înnoiește tot

Și așa a venit Domnul nostru, făcându-Se om pentru noi, ca, precum zice Sfântul Grigorie, să vindece pe asemenea cu asemenea, sufletul cu suflet, trupul cu trup, pentru că Dumnezeu se face în toate om în afară de păcat. Hristos este noul Adam și înnoiește tot ceea ce este după fire. Din cauza asta Domnul s-a născut din Fecioară curată de păcat personal pentru a opri lanțul adamic al omului căzut. Omul are un tată și o mamă. Dumnezeu a făcut astfel încât Hristos să aibă numai Tată Ceresc și mamă de pe pământ astfel încât El să fie inelul de legătură absolut între om și Dumnezeu, făcându-se om adevărat fără de păcat, rămânând Dumnezeu adevărat, astfel încât să-l facă pe om dumnezeu după har prin căutarea absolută a Tatălui ceresc și unirea cu El. 

Logodna Fecioarei Maria cu Sfântul Iosif

Vedeți că Evanghelia este foarte atentă să spună că Sf. Iosif este logodit și nu căsătorit cu Fecioara Maria. Logodna este promisiunea concretă a căsătoriei în care cei doi nu mai sunt liberi, însă nici nu au relații trupești ca în căsătorie. Dincolo de asta, ca să nu existe niciun dubiu, Scriptura spune expres că Maica Domnului a fost fecioară când L-a născut pe Domnul. O spune în Noul Testament prin Sf. Matei, și în Vechiul Testament prin celebra profeție a lui Isaia care vorbește despre fecioara care va lua în pântece. Este de fapt de așteptat ca Scriptura să insiste pe asta pentru că este esențial pentru mântuire și pentru că este total de necrezut. Vedeți că nici Maica Domnului și nici Sf. Iosif logodnicul n-au crezut până când nu le-a spus îngerul că așa este.

Dumnezeu ca om

Să ne oprim puțin și să ne gândim cât de mare a fost pogorământul Domnului care din Dumnezeu total transcendent, mai presus de toate, atotputernic în deplină fericire, s-a coborât la nivelul nostru și s-a făcut un copilaș mic, total vulnerabil, capabil să fie bătut, crucificat și omorât, ocazie pe care noi n-am ratat-o, bineînțeles. Este fenomenal că știa unde vine, în ce groapă cu fiare coboară și totuși s-a coborât din iubire pentru fiarele care aveau să-L omoare. Vedeți că Domnul a fost atât de bucuros că S-a întrupat că până astăzi de Nașterea Domnului este o sărbătoare cu un har și o bucurie imensă, care se extinde nu numai la eretici, ci și la unii păgâni, în această zi toată lumea făcându-și daruri, chiar dacă există o propagandă imensă să se deturneze sensul sărbătorii de la Nașterea Domnului în „Sărbătorile de iarnă”.

Timpul și întruparea Domnului

Acum poate că vă întrebați că dacă Dumnezeu a dorit atât de mult să devină om, de ce nu S-a întrupat mai devreme? Răspunsul este simplu: pentru că omul nu era pregătit încă. Hristos S-a întrupat la plinirea vremii, după cum spun Sfinții Părinți, adică atunci când puteau să accepte că trebuie într-adevăr să-L iubească pe Dumnezeul cel adevărat și nu pe idolul pa care și-l formaseră în ei înșiși despre Dumnezeu și, de asemenea, să iubească pe aproapele lor ca pe ei înșiși și nu să se idolatrizeze pe sine. Să nu se mai iubească atât pe sine. Trebuie să Îl iubim pe Dumnezeu cel adevărat și pe aproapele și nu idolul pe care îl avem noi despre Dumnezeu sau idolul care suntem noi înșine.

Desigur că cei mai mulți, inclusiv cei de la puterea politică și religioasă din vremea respectivă nu erau pregătiți, motiv pentru care L-au și răstignit pentru că idolul lor despre Mesia era un Mesia politico-militar care să-i scape de stăpânirea romană și care să conducă tiranic, folosind ca armă litera scrisă a legii care, fără Duhul lui Dumnezeu, ucide. Fariseii nu își puteau imagina că Dumnezeu este smerit, însă oamenii smeriți, săraci și de rând începeau să înțeleagă care este adevărul și să accepte cam cum ar fi Domnul și că cele mai mari porunci din Lege este iubirea de Dumnezeu și de aproapele. Din cauza asta Dumnezeu Cuvântul S-a întrupat atunci cu cea mai mare bucurie posibilă.

Modelul lui Hristos

Această bucurie iubitoare este una blândă și smerită și nu una draconică după cum suntem învățați până astăzi de către cultura noastră căzută. Trebuie să urmăm și noi modelul lui Hristos și așa vom afla pacea, însă ne vine foarte greu pentru că noi avem ideea strâmbată că cel puternic conduce prin forță pentru că în general vedem pe conducătorii lumii că cu cât sunt mai puternici cu atât sunt mai aproape de tiranie chiar dacă această tiranie poate să îmbrace aparența unei forme viclene în care oamenii sunt controlați și cenzurați în timp ce li se oferă o grămadă de plăceri facile prin diverse moduri. Astfel se ajunge la nesimțirea socială, la aplatizarea omului. Omul se asfaltează și trăiește o viață în derivă, adâncindu-se în diferite adicții și moduri greșite de a gândi până când se va trezi prizonier și chinuit în universul său interior și de multe ori, în diferite grade, și în universul său exterior.

Numele Domnului

Vedeți că îngerul i-a spus Sf. Iosif să-i pună numele Iisus adică Mântuitor, salvator. În Scriptură lui Hristos i s-au atribuit chiar mai multe nume pentru că numele adevărat descrie persoana, descrie comportamentul ei și în universul interior și în cel exterior. Iisus este Mântuitor. Arma cu care Hristos ne-a salvat din chin a fost perfecțiunea iubirii sale. Inocența și înțelepciunea Sa care sunt îngemănate cu blândețea și smerenia Sa. Vedeți că opusul chinului este libertatea iubirii. Să iubim și după aceea suntem liberi să facem ce dorim. Dacă învățăm să iubim cu adevărat, atunci devenim liberi trecând dincolo de moarte prin Cruce și Înviere.

Asceza Domnului

Hristos a venit să ne ofere libertatea prin asceză, prin Cruce, prin desprinderea de cleiul plăcerilor. Domnul a avut Cruce încă de la început: s-a născut într-o iesle în frigul din afara societății pentru că societatea oamenilor căzuți este foarte rece și din cauza aceasta se chinuie pe sine-și și chinuie și pe alții. Vedeți că nimeni nu le-a oferit loc de cazare cu toate că Maica Domnului era o fecioară foarte tânără pe punctul de a naște. Din cauza acestei indiferențe, Hristos s-a născut în frigul de afară, departe de frigul din interiorul celor indiferenți. Din toată zidirea doar părinții lui, păstorii și animalele i-au oferit căldură cu prezența lor. S-a născut în frig și în peșteră, în interiorul pământului pentru ca să ne învețe că prin asceză ajungem la căldura iubirii și în Împărăția Cerurilor.

Îngerul le-a apărut păstorilor pentru că și ei erau în asceză, priveghind noaptea turmele lor. Așa și noi dacă dorim să vină la noi îngerul și să ne vestească nașterea lui Hristos în ieslea inimii noastre, trebuie să priveghem și să ne păzim turmele de gânduri astfel încât să nu vină lupul cel înțelegător să le sfâșie. De asemenea, în clipa în care îngerul ne spune să mergem în ieslea inimii noastre să ne întâlnim cu Hristos, să nu mai zăbovim la alte treburi pentru că pierdem bucuria imensă al întâlnirii cu cel Unul născut mai de dinainte de timp.

Spectacolul ceresc al îngerilor

Vedeți că și îngerii au venit în mulțime mare, cu grabă, ca să-L vadă pe micul Iisus pentru că era o minune de negrăit. Era fenomenal să vadă pentru prima dată pe Dumnezeu cel atotputernic, total imaterial, total transcendent, mai mare decât tot acest univers de 93 de miliarde de ani-lumină că devine dintr-o dată un copilaș mic de nici jumătate de metru, complet vulnerabil și dependent de părinții săi, și bineînțeles un copil adevărat cu trup uman adevărat – adică având materia cea mai puțin propice pentru duhovnicie, adică trupul care a devenit după cădere sediu al păcatului. Dumnezeu a intrat pentru prima dată sub timp în lumea sensibilă.

Primul lucru care îngerul îl spune păstorilor este să nu se teamă, ci să se bucure că S-a născut Mântuitorul, S-a născut Salvatorul din chin și din războiul veșnic. De fapt, unul din numele lui Hristos este și Împăratul Păcii pentru că El este dătătorul de pace și stăpânul acesteia. Vedeți că imediat după aceea, mulțimea nenumărată de îngeri care s-au grăbit să-L vadă pe Dumnezeu Cuvântul întrupat cântau „Slavă întru cei de Sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!”.

Îngerii spuneau „Slavă întru cei de Sus lui Dumnezeu” pentru că cei de Sus, adică îngerii, puteau să realizeze cu adevărat magnitudinea acestui eveniment esențial de dimensiuni cosmice, singurul lucru cu adevărat nou și luminos în cenușiul istoriei pământene. Pentru prima dată se deschidea ușa posibilității păcii pe pământ, chiar dacă această pace depinde de libertatea fiecăruia dintre noi.

Hristos este pacea noastră

Pacea este starea interioară a sufletului sănătos și este dar al Duhului Sfânt. Să nu încercăm să căutăm pacea prin alte mijloace pentru că nu se poate. Toată istoria umanității ne arată eșecul încercării disperate de a găsi un alt drum către pacea și fericirea veșnică în afară de drumul lui Hristos. Numai prin Hristos, Hristos este pacea noastră.

Până la Hristos oamenii erau în voia cea rea, voia ca expresie a urii, ca ecou a iadului interior, a depărtării de voia lui Dumnezeu cel iubitor. Odată cu Hristos aflăm concret care este voia lui Dumnezeu prin exemplul personal al Acestuia care este o cunoaștere cu mult mai înaltă decât cuvântul scris din Vechiul Testament. Nimeni nu putea să-și imagineze că Dumnezeu este un Dumnezeu jertfitor și ascultător și smerit și că așa trebuie să fim și noi ca să ne depășim limitările impuse de egoismul nostru. Noi toți suntem concentrați pe noi înșine, pe egoismul nostru și fără un exemplu personal concret, nimeni nu ar putea să accepte că la înviere se ajunge prin Cruce iar la Cruce se ajunge prin iubire și ascultare.

Har – Bucurie

Nimeni nu își putea imagina că voia cea bună, voia iubitoare de aproapele poate să fie învingătoare într-o societate rapace care are la bază ura. Hristos însă ne-a dovedit prin viața și învierea Sa că acesta este drumul și că altul nu este. Voia bună este alinierea voii noastre cu voia lui Dumnezeu și în clipa în care cele două voi se aliniază apare harul lui Dumnezeu care are ca prim efect bucuria. De fapt, cuvântul har vine de la grecescul „χαρά” care înseamnă bucurie. Din cauza asta în limba română voia bună este sinonim cu bucuria. Cântecele de voie bună sunt cântecele duhovnicești care îl duc pe om la petrecerea duhovnicească dimpreună cu Sfinții și cu Dumnezeu și nu cântecele carnale care îl duc pe om la petrecerea pătimașă în care acesta își pierde parțial sau total libertatea sub atracția patimilor. Nu alea sunt cântecele de voiebună chiar dacă se numesc în popor așa.

Fapta bună se face în liniște și pace

Vedeți că cel mai mare bine pe care l-a făcut Dumnezeu în istorie, adică a devenit om, l-a făcut în liniște. Binele trâmbițat de tine însuți este teatru – ca să nu spun altceva. Legat de liniștea în care s-au petrecut nașterea Domnului, vedem că păstorii au mers din proprie inițiativă să vestească marele eveniment de se minunau toți cei care aflau, însă nimeni nu s-a dus să vadă. În mod normal trebuia să fie loc de pelerinaj național, dacă nu mondial, însă nu s-a întâmplat nimic și s-a așternut uitarea până la venirea Magilor, multe luni mai târziu.

Lucrul acesta este cu atât mai grav cu cât nu numai păstorii dăduseră mărturie de Iisus, ci și Sfântul Simeon și proorocița Ana atunci când L-au întâmpinat pe Domnul la templu. Dacă cineva, în mândria sa, ar fi desconsiderat mărturia păstorilor, ar fi trebuit să ia în considerare mărturia celor doi sfinți și prooroci, mai ales că Sfântul Simeon era bătrân de câteva sute de ani și fusese teleportat special la templu pentru a-L întâmpina pe Domnul și a spune celebrul imn „Acum slobozește pe robul Tău, după cuvântul Tău, în pace, că ochii mei văzură mântuirea Ta”. Din păcate, însă, nimeni nu a luat în seamă cele întâmplate în afară de părinții Domnului care se mirau de toate acestea. 

Magii și rolul lor

Pentru că oamenii nu băgau în seamă, Dumnezeu a adus pe magii de la răsărit – adică de departe și niște oameni oficiali, oameni de știință titrați. Trebuie să credem că numai prin atenție duhovnicească și voia cu adevărat iubitoare de aproapele vom depăși moartea și asta pentru că avem exemplul lui Hristos și a miilor de Sfinți care L-au urmat. Cu toate acestea, cornul întunecat al egoismului din noi se revoltă împotriva Crucii prin care trebuie să trecem către Înviere. Se revoltă și nu dorește. Noi dorim doar darurile Magilor de care nu suntem vrednici din cauza egoismului nesimțitor; nu dorim fuga în Egipt. Lui Iisus Magii, adică înțelepții, oamenii de știință ale acelei vremi i-au adus aur, tămâie și smirnă, adică el este împărat, Dumnezeu și va pătimi pentru oameni.

Tulburarea și evitarea ei

Vedeți însă că Hristos și familia Lui le-a primit pe toate cu smerenie și ascultare față de voia lui Dumnezeu, fără să se tulbure. De fapt, însăși întruparea Domnului a fost din ascultare față de Tatăl care L-a trimis și de Duhul Sfânt care este peste Iisus ca să binevestească săracilor. Așa trebuie să le primim și noi, pentru că acesta este omul nou, omul înviat. Dacă cineva se tulbură atunci este ca Irod care vrea să-L ucidă pe Mesia care e atotputernic prin blândețea Sa. Cel care se opune voii lui Dumnezeu generează numai tristețe și moarte. Se chinuie pe sine și pe alții. Vedeți ce nebunie pe Irod: existau profețiile, era clar că o să se întâmple, însă el era atât de îmbibat de patimile sale încât se credea pe sine dumnezeu și încerca să se opună cursului normal al istoriei impus de cel Atotputernic în care se străduie să nu mai creadă pentru că prezența lui Dumnezeu în viața omului pătimaș este deranjantă.

Asta din păcate se întâmplă până astăzi la cei care cred că totul este posibil datorită patimilor lor. Este extraordinar faptul că cel care este cel mai sclav patimilor sale – ateul, păcătosul – crede că totul este posibil pentru că pleacă din inima sa amintirea lui Dumnezeu și el se crede Dumnezeu pe pământ.

Irod și învățătorii. Nepăsarea evreilor

Toată lumea știa profeția că nu va lipsi sceptru din Iuda până când va veni Mesia, Regele veșnic, și Irod era idumeu, nu iudeu. Deci Mesia trebuia să vină pe vremea lui. În loc ca Irod să se smerească sau să încerce să se alieze cu acest Mesia așteptat, el încearcă să se lupte nebunește cu profeții care L-au profețit pe Domnul. Așa e omul care se crede pe sine deștept: devine un înfumurat și nu mai vede nimic de fumul idolatrizării care îl  înconjoară.

Trist este și comportamentul învățătorilor de lege care L-au trădat pe Hristos pe gratis, spunându-i lui Irod, pe baza profeției de la Miheia, locația unde se află ascuns Pruncul. Și mai trist este faptul că după ce i-au spus tiranului străin de neam unde se află speranța neamului lor, nu s-au sinchisit să se ducă din Ierusalim până în Betleem, că puteau să meargă și pe jos și să se întoarcă în aceeași zi, să vadă ce se întâmplă. Este fenomenal acest lucru dacă ne gândim la faptul că Magii care erau și idololatri au venit tocmai din Iran vreme de aproape 2 ani pentru a-L găsi pe Regele iudeilor, care pentru credința lor evident că, teoretic, nu era la fel de important ca și pentru iudei.

Și cu toate acestea, vedem necroza sufletelor evreilor care nu s-au interesat de asta, chiar dacă toată cetatea s-a cutremurat la aflarea acestei vești. Aceasta este viața plină de patimi care se instaurează sub pojghița părerii de sine că cineva este alesul lui Dumnezeu. Atunci omul devine asfalt. Acesta este un pericol care ne pândește pe toți și din cauza asta totdeauna trebuie să avem trezvie, smerenie și dispoziție de ascultare de cuvântul lui Dumnezeu care vine prin Biserică – prin viu grai și slujbe. Toți bolim mai mult sau mai puțin de nesimțire.

Nepăsarea noastră

În clipa în care avem pâine și circ, credem că totul este bine și nu mai avem nevoie de comuniunea cu Dumnezeu. Asta este cu atât mai valabil astăzi când pâinea, adică mâncarea și confortul material sunt din abundență și divertismentul este la noi culmi de rafinament și atracție și este peste tot adus de imperiul ecranelor cărora le suntem sclavi.

Vedem că chiar de sărbătoarea Nașterii Domnului, cu atât mai mult la alte sărbători, nu ne mai gândim cu ce daruri duhovnicești ne vom îmbogăți, ce noi adâncimi de experiență în Duhul Sfânt vom avea, ci ne gândim cum o să ne distrăm după și ce o să mâncăm. Facem multe eforturi pentru a ne pregăti cu masa și cu organizările, însă nu ne pregătim aproape deloc duhovnicește și de multe ori se întâmplă chiar ispite și necazuri în perioada de pregătire pentru sărbătoare pentru că diavolul face tot posibilul ca să petrecem sărbătoarea cu tristețe astfel încât să nu ne folosim de ea. De multe ori, nici nu mai avem nicio legătură cu sărbătoarea în sine, ci o folosim doar pentru a ne întâlni și a discuta diferite lucruri ale cotidianului nostru depărtat de Dumnezeu.

Desigur că acestea le spun pentru cei care mai au un interes duhovnicesc pentru că foarte mulți dintre noi sunt ortodocși sau chiar creștini doar cu numele și de aici pandemiile bolilor de nervi și ale singurătății care există astăzi. Hristos S-a înstrăinat și S-a însingurat în mod negrăit din sânurile Tatălui și a venit aici pe pământ ca să ne scape de singurătate și să ne dea bucuria comuniunii cu El, cu Tatăl și cu Duhul și prin comuniunea cu Dumnezeu să avem comuniunea cu toți ceilalți însă noi preferăm să ne însingurăm în nesimțirea noastră decât să ne deschidem față de ceilalți. De fapt, noi am dori comuniunea cu toți, însă sub condițiile noastre egoiste care sunt în afara realității lui Dumnezeu și de aici chinul nostru.

Datoria pe care o avem ca oameni. Un caz minunat

Să nu spunem că nu avem condiții. Avem, fraților. Desigur că trebuie să facem și noi ce putem pentru a îmbunătăți condițiile și în clipa în care facem ce putem cu pace și smerenie, atunci va face și Domnul ce poate. Să vă dau un caz.

În urmă cu câțiva ani într-o parohie din America nu exista preot. Enoriașii s-au adresat la episcopie de mai multe ori ca măcar de Crăciun să aibă un preot să le facă o liturghie însă nu li s-a promis nimic. Oamenii așteptau, săracii, poate-poate o să vină cineva până în ajun de Crăciun, însă nimic. Când toată speranța li se năruise, iată că în ziua de Crăciun apare un mitropolit extraordinar care le face o liturghie arhierească nemaipomenită. Ceva de vis plin de duhovnicie și de măreție. Oamenii cu lacrimi în ochi au vrut să-l cinstească pe arhiereu cu o tratație, însă acesta a refuzat. În disperare de cauză, oamenii l-au întrebat cum îl cheamă la care el a răspuns „Nectarie! Să veniți la vară în Eghina să mă căutați!”. Impresionați, oamenii adună bani și în vara următoare călătoresc până în Eghina să-l întâlnească. Când se dau jos din vapor, întreabă „Nu vă supărați! Nectarie?” – „Da, sus la mănăstire!”. Urcă la mănăstire și acolo bat la poartă și când vine să le deschidă zic „Binecuvântați! Nectarie!” – „Da, desigur! Poftiți în biserică de vă închinați!” Oamenii săracii credeau că până vine Nectarie, ei să se închine la icoane. Când însă s-au închinat în biserică au ajuns și la racla Sfântului și l-au recunoscut din icoană și au început să plângă ca niște copii mici și așa știm toată povestirea.

Concluzie și îndemnuri

Fraților, trebuie să ne înmoiem inimile la căldura exemplului de ascultător jertfitor al Domnului pentru a putea să ieșim din duritatea care ne distruge ca persoane. Căderea lui Adam a fost și este imensă însă vedeți că a coborât Cuvântul lui Dumnezeu în hăul acestei căderi să adune cioburile lui Adam și să le reunească între ele prin Sine. Din păcate noi nu dorim aceasta, nu dorim bucuria și libertatea comuniunii interpersonale în Hristos pentru că ne iubim singurătatea pătimașă, rădăcina tristeții, reducerea la nivelul atomic al egoismului nostru.

Să avem curajul să ne îndumnezeim pentru că asta constituie viața, pacea, fericirea și atotputernicia noastră, impresionați fiind de jertfa Mântuitorului care s-a înomenit în umbra morții, în cultura războiului, în tristețe și în deșertare de sine luând chip de rob ascultător până la moarte ca să ne facă pe noi liberi dacă ne asumăm angajamentul de a fi nobili în sinceritatea iubirii față de Dumnezeu și față de ceilalți.

Să ne pese și să sărbătorim venirea lui Hristos ca prunc mic aici pe pământ pentru că dacă o sărbătorim duhovnicește în inima noastră atunci vom sărbători și venirea Sa ca judecător la sfârșitul veacurilor. Dacă nu vom sărbători nașterea Sa, dacă nu vom sărbători prima Sa venire, foarte probabil că nu vom sărbători nici a 2-a Sa venire și asta va fi spre chinul nostru veșnic. Să ne trezim și să începem să ne curățim simțurile duhovnicești pentru că numai așa vom fi fericiți și aici pe pământ precum și în veșnicie.

Așa să ne ajute bunul Dumnezeu!

Vă mulțumesc că ați avut dragostea să stați cu mine până acum!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin 

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!